Viața lui Esop
Anon
Mulți au cercetat firea lucrurilor omenești, și au învățat pe urmași ; iar Esop, ca și cum de la Dumnezeu ar fi fost insuflat, mai pe toți foarte mult i-a întrecut. Căci nici tîlcuirea, nici cuvîntarea, nici din istoria cea mai dinainte de el învățînd, ci cu fabule, adică cu pilde și povățuiri vînează mințile care-l ascultă, așa că oamenii se rușinează de a face sau de a gîndi aceea ce nici paserile, nici animalele nu fac ; și iarăși de a nu se deprinde întru cele ce se zice, căci dobitoacele, în vreme, cu înțelepciune s-au deprins, unele din mari primejdii scăpînd, iar altele foarte mare folos dobîndind. Drept aceea, acesta care și-a pus viața ca o icoană politicii filosofice, și mai mulți cu faptele decît cu cuvintele învățînd, de neam se trage din orașul Amorion al Frigiei, care se Chiamă mare. Însă din întîmplarea norocului era rob, pentru care lucru foarte frumoasă și adevărată mi se pare zisa lui Platon, cum că : „Mai totdeauna, firea și legea se împotrivesc una alteia“. Căci mintea lui Esop, firea a făcut-o slobodă ; iar legea oamenilor i-a dat trupul robiei. Dar nici așa n-a putut să-i strice slobozenia minții și, deși la multe lucruri și în osebite locuri îi purta trupul, din scaunul minții sale tot nu l-a putut mișca. Și n-a fost numai rob, ci și foarte urît, mai urît chiar decît toți oamenii ; avea capul ascuțit, nasul turtit, buzele negre (de unde-și căpătase și numele, căci Esop și etiop, adică negru, totuna e), burduhos, adică cu pîntecele prea mare, cu spata strîmbată în afară și gîrbov. Dar ce e și mai rău, era gîngav, așa de gîngav că foarte cu greu i se înțelegea cuvîntul. Toate acestea se vede a fi adus lui Esop robia ; căci fiind cu trupul așa, ar fi fost o minune de-ar fi scăpat de robie.
Ci cu trupul așa a fost Esop, însă cu mintea foarte înțelept era, și spre toată tîlcuirea și gîndirea sprinten.
Deci stăpînul său, ca și cum la nici un lucru de casă nu l-ar fi socotit vrednic, îl trimetea la cîmp ca să sape : iar el, ducându-se, foarte cu strădanie săpa pămîntul. Iară o dată ducîndu-se stăpînul său la cîmp ca să vadă lucrătorii, un om culese niște smochine frumoase cu care îl cinsti și, părîndu-i bine de frumusețea smochinelor, porunci slugii sale Agatopod ca să le păstreze și să i le dea după ce va veni de la baie. Deci făcîndu-se așa și Esop intrînd să caute ceva în casă, Agatopod a luat aici prilej și a zis cătră altă slugă :
— Ascultă-mă, haide să mîncăm amîndoi smochinele acestea, și cînd va întreba stăpînul de ele, vom mărturisi amîndoi împotriva lui Esop, cum că el a intrat în casă și pe ascuns le-a mîncat; și această minciună va fi crezută de stăpînul nostru, fiindcă cu adevărat Esop a intrat în casă, și apoi unul singur nimic nu va putea împotriva a doi, mai ales că nici martori nu are, și nu va putea crîcni.
Și așa înțelegîndu-se aceste slugi au și săyîișit isprava lor, iar pe cînd mîncau cu poftă mare, după fiecare smochină ziceau rînjind :
— Vai ție, ticăloase Esoape !
Iar după ce s-a întors stăpînul de la baie, a cerut smochinele ; și auzind că Esop le-a mîncat, mînios a poruncit să-l cheme îndată. Și a zis :
— Spune-mi, o, blăstămatule, cum ai îndrăznit de ai intrat în casă și ai mîncat smochinele cele mie pregătite ?
Iar el, căzînd la picioarele stăpînului, se ruga să-l îngăduiască puțintel. Apoi alergînd, a luat apă caldă și a băut-o și, vîrîndu-și degetele în gură, a vărsat numai apă, fiindcă nimic nu mîncase încă, și acum se ruga ca și cei ce l-au pîrît să facă asemenea, ca să se arate cine a mîncat smochinele. Iar stăpînul mirîndu-se de mintea lui, a poruncit ca și ceilalți să facă așa. Însă ei au fost socotit ca să bea apă iar degetele să nu le vîre în-gît, ci să le întindă numai pe lângă măsele, crezînd că așa n-are să li se întîmple nimic. Dar de-abia au isprăvit de băut apa, și, caldă fiind, li s-a făcut greață și de îndată, fără nici o altă silă, au lepădat smochinele. Atunci stăpînul, văzînd cu ochii săi viclenia și răutatea slugilor, a poruncit de i-a bătut goi cu nuiele, și așa au cunoscut și ei zicătoarea : „Cel ce sapă groapa altuia cade singur într-însa“.
Iar a doua zi, întorcîndu-se stăpînul la oraș și Esop săpînd ogorul după cum avea porunca, niște oameni care rătăciseră calea au dat de dînsul și l-au rugat, pentru numele lui Dumnezeu, să le arate drumul cătră oraș ; iar el i-a dus mai întăi subt umbra unui copac, i-a ospătat cu cele ce avea și el de mîncare, și apoi le-a arătat drumul ce căutau. Deci ei, pentru ospătare și pentru povățuire, foarte mare dragoste au arătat cătră dînsul, și au ridicat mînile cătră cer și au rugat pe Dumnezeu pentru făcătorul lor de bine.
Iar Esop, întorcîndu-se și fiind ostenit de lucru și de zăduf, s-a culcat și a visat că vede norocul stînd lângă sine și dîndu-i deslegarea limbii și cursul graiului, și învățătura fabulelor. Deci în curînd deșteptîndu-se, a zis :
— Oh, cît de dulce dormii și ce frumos vis văzui !
Și iată că bine și fără de zăbavă vorbesc : bou — măgar — greblă ! Pre legea mea, știu de unde-mi vine acest bine ; pentru că am fost milostiv cătră călători, s-a milostivit spre mine Dumnezeu ; drept aceea, a face bine este a avea bună nădejde.
Și așa bucurîndu-se Esop iarăși a început a săpa.
Ci iată că Zino, mai-marele țarinii, ducîndu-se la muncitori, a început a bate pe unul pentru o greșală mică. Esop îndată a strigat :
— Omule, pentru ce bați așa de cumplit pe cel ce nici un rău nu ți-a făcut, după cum pe toți fără de nici o socoteală și în toate zilele îi bați ? Cu adevărat că voi spune aceasta stăpînului !
Și Zino, auzind aceste de la Esop, foarte mult s-a spăimîntat, și a zis întru sine : „De vreme ce Esop a început a vorbi, nici un folos nu voi avea ; pentru aceea mă voi duce și-l voi pîrî înaintea stăpînului, mai înainte de a face el aceasta și de a fi izgonit eu din slujbă“. Acestea zicînd a și plecat la oraș, și intrînd tulburat în casa stăpînului a zis :
— Să fii sănătos, stăpîne !
Iar stăpînul a întrebat :
— Pentru ce ești tulburat ?
Iar Zino răspunse :
— Ciudat lucru s-a întîmplat în țarină, stăpîne !
— Ce ? Au doară vreun pom mai înainte de vreme a rodit ? Sau poate vreun animal peste fire și-a dat prăsila ?
— Nu e nici una din acestea, ci Esop, care pînă acum era ca și mut, a început acuma a grăi !
La acestea stăpînul a zis :
— Și tu socotești aceasta drept minune, și că spre nici un bine nu-ți va fi ?
— Adevărat că ocările ce le-a grăit împotriva mea le tac, stăpîne, dar el și pe tine, și chiar pe Dumnezeu foarte urît hulește.
Acestea auzind stăpînul s-a mîniat și a zis lui Zino :
— Iată, îți dau ție pe Esop ; vinde-l, dăruiește-l, fă ce vrei cu el !
Iar Zino luînd sub puterea sa pe Esop și spuind acestuia că de acum el îi este stăpîn, Esop a zis :
— Ce-ți va plăcea ție fă cu mine !
Însă s-a întîmplat atunci că un oarecare neguțător, vrînd să cumpere dobitoace, trecea prin țarina aceea și a întrebat pe Zino de are niscareva dobitoace de vînzare. Iar Zino i-a răspuns :
— Dobitoc de vînzare nu am, ci am un fecior rob, pe care, de vrei să-l cumperi, ți-l voi arăta.
Deci neguțătorul ceru să-i arate robul și Zino a chemat pe Esop. Văzînd pe Esop, neguțătorul a rîs și a zis cătră Zino :
— De unde ai căpătat această oală ? Oare butuc de copac, sau om este ? Că de n-ar avea glas omenesc, ai gîndi că-i un foi umflat; de ce m-ai împiedicat din cale pentru această sluțenie ?
Și zicînd acestea, plecă de acolo. Dar Esop, mergînd după el, a zis :
— Rămîi !
Neguțătorul i-a răspuns, întorcîndu-se :
-— Du-te de la mine, cîne urît !
Iar Esop :
— Spune-mi, pentru ce ai venit aici ?
Neguțătorul răspunse :
— Sluțenie ! Ca să cumpăr ceva bun ; de tine, fiindcă nu ești de nici o treabă și putred, n-am nevoie.
Iar Esop a zis :
— Cumpără-mă și crede că mult îți voi putea ajuta.
Neguțătorul îl întrebă :
— În ce lucru ai putea să mă ajuți, de vreme ce în totul ești urîciune ?
Iar Esop îi răspunse :
— Au nu ai acasă copii răi și plîngători ? Pune-mă să-i priveghez, și le voi fi lor în loc de burduhoaie, de se vor speria.
Iar neguțătorul rîzînd de aceasta a zis lui Zino :
— Cu cît vinzi acest vas rău ?
Iar el a răspuns :
— Cu trei bani !
Și neguțătorul plătindu-i îndată a zis :
— Nimic am dat, nimic am luat.
Și călătorind și viind neguțătorul acasă, doi copii care erau încă în brațele mamei lor, văzînd pe Esop, s-au speriat și au început să țipe ; iar Esop zise îndată cătră neguțător :
— Iată că s-a împlinit ce ți-am făgăduit !
Iar el, rîzînd, a intrat în casă zicînd bună ziua celorlalte slugi. Și intrînd și Esop le-a dat bună ziua ; iar ei văzîndu-l ziceau :
— Ce rău s-a întîmplat stăpînului nostru că a cumpărat slugă așa urîtă ? Cum se vede, pentru ocara casei l-a cumpărat !
Și nu după multă vreme, neguțătorul a poruncit slugilor să pregătească cele trebuincioase la drum, că a doua zi aveau să plece în Asia. Iar ei îndată și-au împărțit sarcinile ; dar Esop se ruga de ei ca să-i dea lui o povară mai ușoară, ca unui rob ce e de curînd cumpărat și care nu-i încă deprins cu acest fel de slujbe. Iar ei au zis că-l iartă, măcar de n-ar vrea nimic să ia ; iară Esop le-a zis că nu se cade să fie fără lucru cînd toți lucrează. Și l-au lăsat să ia ce va vroi. Deci el, uitîndu-se încoace si încolo, a luat un sac plin de pîni, pe care doi trebuiau să-l ridice și i-a rugat să-i ajute ca să-l pună pe umăr. Iar ei rîdeau și ziceau că nimeni nu-i mai nebun ca acest prost blestemat, pentru că mai nainte cerea povară mai ușoară să o ducă, si acuma ei singur și-a ales pe cea mai grea din toate ; însă se cade a-i împlini pofta ; și ridicînd sacul l-au pus în spatele lui Esop. Iar îngreuindu-i-se umerii, Esop se clătina în toate părțile. Și văzîndu-l stăpânul s-a mirat de el foarte și a zis :
— Fiindcă Esop e strădalnic la lucru, și-a plinit prețul său, căci povară cît un dobitoc a luat.
Iar cînd a sosit vremea prînzului, i-a poruncit Iui Esop să împărțească pâne, și mulți mîncători fiind, sacul pe jumătate s-a golit; de aceea după prînz mai ușurîndu-se, Esop mai tare mergea. Iar sara și cealaltă pîne mîncînd-o, a doua zi sacul gol l-a luat, și înaintea tuturor mergea, încît celelalte slugi, văzîndu-l că-i întrece pe toți, se îndoiau iacă acela este Esop sau vreun altul și, cunoscîndu-l că el este, s-a mirat, căci această secătură de om, decît toți mai înțelepțește a făcut, alegînd pînile care se mînîncă și se sfîrșesc, iar ei au luat alte sarcini care tot întregi rămîn.
Iar sosind neguțătorul la Efes, pe ceilalți robi cu dobîndă i-a vîndut, și i-a mai rămas grămăticul, untărețul și Esop. Și i-a zis oarecine ca de aici să treacă în ostrovul Samos, căci acolo cu mari prețuri își va vinde robii ; și sosind neguțătorul în Samos, pe grămătic și pe cîntăreț i-a îmbrăcat în aine nouă și i-a scos pe amîndoi la tîrg ; iar pe Esop, fiindcă nicidecum nu-l putea împodobi, îmbrăcîndu-l cu o haină de sac, l-a pus în mijlocul celor doi, ca să se mire de el cei ce-l vor vedea, zicînd :
— De unde este această urîciune care și pe ceilalți îi face urîți ?
Iar Esop, măcar că mulți îl batjocoreau, sta cu îndrăzneală, uitîndu-se la ei.
Atunci locuia în Samos un oarecare filosof cu numele Xantos. Și ducîndu-se el în tîrg și văzînd pe cei doi robi împodobiți, iar în mijlocul lor pe Esop, s-a mirat de înțelepciunea neguțătorului, că de aceea a pus pe cel urît în mijloc, pentru ca ceilalți să arate mai frumoși decît sînt. Deci viind mai aproape, a întrebat pe cîntăreț de unde este. El a răspuns :
— Din Capadochia.
Xantos iarăși l-a întrebat :
— Dară ce știi ?
El răspunse :
— Toate.
La acest răspuns, Esop a rîs. Iar ucenicii lui Xantos, văzînd pe Esop rîzînd și arătîndu-și dinții, îndată au gîndit că văd o dihanie ; și unul zicea că este hernie, dar care are și dinți, iar altul a zis că n-a rîs, ci a rînjit. Deci voind toți să știe pentru ce a rîs, unul dintr-înșii l-a întrebat ca să le spună: iar Esop i-a răspuns :
— Du-te, oaie de mare.
Atunci acela s-a rușinat de cuvintele acestea și îndată s-a dus. După aceea Xantos a zis eătră neguțător :
— Cît preț are cîntărețul ?
El i-a răspuns :
— O mie de bani.
Xantos, auzind așa mare preț, s-a dus la celălalt rob și, întrebîndu-l pe acela de unde este, i-a răspuns că-i din Lidia. Și iarăși a întrebat :
— Ce știi ?
Și el a răspuns :
— Toate.
Esop, auzind acest răspuns, iarăși a rîs, și iarăși unul dintre ucenicii lui Xantos se miră pentru ce rîde el la toți ; iar un altul dintre dînșii i-a zis acestui ce se mira :
— De vrei să te cheme și pe tine țap de mare, întreabă-l !
Iar Xantos a întrebat iarăși pe neguțător :
— Ce preț are grămăticul ?
El i-a răspuns :
— Trei mii de bani.
Xantos, auzind așa mare preț, s-a mîniat și s-a întors să plece. Deci întrebîndu-l ucenicii : au nu i-au plăcut robii aceia ? Xantos a răspuns :
— Ba mi-au plăcut, dar am socotit să nu cumpăr rob scump.
Iar unul dintre ucenici a zis :
— Dacă-i așa lucrul, nimic nu te oprește să cumperi pe cel urît, căci și acesta tot îți va sluji, și noi prețul lui îl vom plăti.
La aceasta Xantos a răspuns :
— Rușine mi-ar fi, voi să-i plătiți prețul, și eu să-l cumpăr ; dar nici muierea mea, fiindcă-i femeie curățică, n-ar suferi să-i slujească o slugă așa de urîtă.
Iar ucenicii iarăși au grăit:
— Nu trebuie să asculți de muiere.
Atunci Xantos a zis :
— Să-l întrebăm mai întăi pe dînsul de știe ceva, ca să nu plătim în zadar pentru el.
Deci întorcîndu-se ei la Esop, Xantos i-a zis !
— Bucură-te !
Iar el a răspuns :
— Au doară mă întristam ?
Xantos zise :
— Mă închin ție !
Iar Esop a răspuns :
— Și eu ție !
Xantos împreună cu ceilalți, mirîndu-se de aceste răspunsuri, l-au întrebat :
— Cine ești ?
Esop a răspuns :
— Negru.
Iar Xantos zise :
— Nu de asta te întreb, ci de unde ești născut ? Și Esop răspunse :
— Din pîntecele maicii mele.
Iar Xantos vorbi iar :
— Nici aceasta nu întreb, ci în ce loc te-ai născut ?
Iar Esop :
— Nu mi-a spus maică-mea dacă m-a născut sus ori jos.
Și Xantos iar l-a întrebat :
— Dar ce știi să faci ?
Esop a răspuns :
— Nimic.
Iar Xantos :
— Cum așa ?
Răspunse Esop :
— Așa, bine ; căci aceștia au zis că le știu toate, și mie nimic nu mi-au lăsat.
De aceasta ucenicii s-au mirat foarte, și au zis :
— Într-adevăr, foarte bine a răspuns, căci nici un om nu este care să știe toate, și pentru aceea a rîs el.
Xantos iarăși l-a întrebat :
— Vrei să te cumpăr ?
Și Esop i-a răspuns :
— Pe mine trebuie să mă întrebi de aceasta ? Cum ți se pare ție mai bine, așa fă, ori mă cumperi, ori nu ; căci nimeni nimic nu face cu sila ; aceasta este în voia ta, și de vrei să mă cumperi, deschide punga și numără banii, iar de nu vrei, nu umbla pierzînd vremea în zadar.
Ucenicii iarăși au zis între dînșii :
— Pe Dumnezeu, că robul acesta a întrecut pe învățător.
Xantos iarăși a zis cătră Esop :
— De te voi cumpăra, tu vei vrea să fugi.
Esop rîzînd a răspuns :
— Aceasta de voi vrea să o fac, nu te voi întreba pe tine, ca și tu mai înainte pe mine.
Xantos zise :
— Bine zici, dar ești urît.
Iar Esop răspunse :
— La minte se cade să te uiți, o, filosoafe, nu la față !
Atunci Xantos mergînd la neguțător l-a întrebat :
— Cu cît vinzi pe acesta ?
Neguțătorul i-a răspuns :
— Ca să-mi batjocorești negoțul meu ai venit, de vreme ce lași pe robii cei vrednici și alegi pe acest urît; cumpără pe unul dintre cei doi și pe acesta ți-l voi da adaos.
Xantos zise :
—Ba pe altul nu voi cumpăra, ci numai pe acesta.
Iar neguțătorul a zis :
— Dă șasezeci de bani și ia-l.
Atunci ucenicii îndată au dat banii, iar Xantos l-a luat în stăpînire. Și vameșii, aflînd că s-a făcut ceva vînzare, au venit de au întrebat :
— Cine a vîndut, și cine a cumpărat ?
Și fiindu-le la amîndoi rușine să spuie, din pricină că prețul era mic, Esop, cum sta în mijlocul lor, a strigat :
— Cel vîndut eu sînt ; cel ce a cumpărat, acesta este ; cel ce a vîndut, acesta este ; iar de vor tăcea ei, eu sînt om slobod.
Dar vameșii rîzînd au iertat vama lui Xantos și s-au dus.
Iar dacă au ajuns acasă, Xantos a poruncit lui Esop să rămîie afară dinaintea ușii, căci își știa muierea gingașă și se temea să-i arate de îndată acea urîciune, mai înainte de a o fi înștiințat printr-o vorbă frumoasă și glumeață. Și intrînd Xantos în casă a zis :
— Doamnă, de aci încolo să nu te mai plîngi de slujba care ți-o fac slujnicile, căci ți-am cumpărat un fecior în care vei vedea frumusețea ce niciodată n-ai mai văzut-o, și care acum stă dinaintea ușii.
Zicînd el acestea, slujnicile socoteau că adevărul grăiește, și tare se sfădeau între ele, căreia dintre dînsele să-i fie bărbat sau mire. Iar muierea lui Xantos a poruncit să cheme înăuntru pe sluga cea nouă, și o slujnică, mai grabnică decît celelalte, socotind porunca drept logodnă, a ieșit, strigînd pe robul cel nou. Esop a răspuns :
— Iată-mă-s, aici sînt.
Iar slujnica, spăimîntîndu-se la vederea lui, i-a zis :
— Să nu cumva să intri înlăuntru, că toți vor fugi.
Viind apoi alta, care dacă l-a văzut de asemenea s-a curtemurat de spaimă, i-a zis :
— Intră aici, dar să nu te apropii de mine.
Deci intrînd Esop în casă, s-a oprit înaintea doamnei, care văzîndu-l și-a întors ochii de la dînsul și a zis cătră bărbatul său :
— De unde mi-ai adus această sluțenie ? Alungă-l din fața mea.
Iar Xantos i-a zis :
— Ajungă-ți, doamnă, nu batjocori această slugă nouă.
Iar doamna a răspuns :
— Bag de samă, Xante, că m-ai urât pe mine și vrei să-ți aduci alta, și fiindcă ți-e rușine a-mi zice mie ca să mă duc din casa ta, de aceea mi-ai adus această slugă cu cap de cîne, ca neputînd suferi eu slujba lui, să fug. Drept aceea dă-mi zestrea mea, că mă duc.
Iar Xantos înfruntînd atunci pe Esop pentru că pe cale îi făcuse ciudate întrebări și multe vorbise, iar acum nimic nu răspunde muierii, Esop i-a zis :
— Aruncă-o în prăpastie.
Xantos a strigat :
— Taci, fiară, nu știi că pe aceasta o iubesc ca pe mine însumi ?
Iar Esop răspunzînd : „Iubești pe muierușă ?”
Xantos s-a înfuriat mai mult pentru acest răspuns. Atunci Esop, bătînd cu piciorul în pămînt, a strigat tare :
— Xantos filosoful e stăpînit de muiere ! Și întorcîndu-se cătră doamna sa, a zis : O, doamnă, tu ai vrut să-ți cumpere filosoful rob tînăr și voinic, care să se uite la tine cînd te scalzi goală, și să se joace cu tine spre ocara filosofului. O, Euripides, gura ta de aur a fost cînd ai zis : „Multe-s năvălirile valurilor mării, multe-s suflările cele calde ale apelor și ale focului, greu lucru-i sărăcia, grele-s și alte nenumărate rele, dar nimic nu-i așa de greu ca muierea cea rea !“ Iar tu, o, stăpînă, dacă ești muiere de filosof, nu vroi să-ți slujească feciori tineri și frumoși, ca nu cumva să-ți faci de ocară bărbatul.
Ea auzind aceste cuvinte, nimic n-a avut ce să răspundă, ci a zis numai cătră bărbat :
— De unde ai vînat această frumuseță ? Căci vorbitor și glumeț se vede putregaiul acesta, și mai bine m-oi împăca cu dînsul.
Atunci Xantos zise cătră Esop :
— S-a împăcat cu tine stăpîna ta.
Iar Esop zîmbind răspunse :
— Mare lucru este a îmblinzi muierea !
Iar Xantos zise :
— De-acuma taci, că te-am cumpărat să-mi slujești, nu să-mi răspunzi împotrivă !
A doua zi Xantos a poruncit lui Esop să vie după dînsul ; și s-au dus amîndoi la o grădină să cumpere legume, și culegînd grădinarul o legătură de legume a luat-o Esop, iar Xantos vrînd să plătească prețul legumelor, grădinarul a zis :
— Lasă, doamne, numai o întrebare să-mi deslegi.
Xantos zise :
— Ce întrebare e aceea ?
Atunci grădinarul răspunse :
— Pentru ce legumele pe care eu le sădesc, măcar că adeseori le sap și le ud, tot mai tîrziu cresc decît acelea care răsar de șinele din pămînt, și care mai curînd fac sămînță, măcar că pentru acestea nimeni nici o grijă n-are ?
Iar Xantos, cu toate că întrebarea era filosoficească, neștiind alt ce să zică, a răspuns că, precum altele, așa și acestea se ocîrmuiesc de la purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Iar Esop fiind de față a rîs ; cătră care filosoful zise :
— Rîzi, ori mă rîzi ?
Iar Esop a răspuns :
— Ba te râd, dar nu pe tine, ci pe cel ce te-a învățat, căci cele ce se fac din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, oamenii cei înțelepți le desleagă. Drept aceea, pune-mă pe mine, și eu voi deslega întrebarea.
Deci Xantos, întorcîndu-se, zise cătră grădinar a
— Nu se cuvine, prietine, ca eu cel ce într-atîtea școli m-am despuiat, acum în grădină să desleg așa întrebări. Întreabă dar pe această slugă a mea și-ți va da deslușiri...
Iar grădinarul zise :
-— Dar acest urît știe carte ? O, ce nenorocire ! Ci spune de știi, o, preabune, deslegarea lucrului ! ce-l cerc !
Iar Esop zise :
— Muierea dacă se mărită a doua oară, pruncilor care i-a căpătat de la bărbatul ei cel dintâi le este mamă adevărată, iar celor aduși de bărbat de ia nevasta sa cea dintâi le este maștihă, și pentru aceea multă deosebire este între acești copii ; căci pe acei pe care i-a născut ea, cu dragoste și cu bună grijă îi hrănește, iar pe cei născuți de la alta ji urăște, și din pizmă împuținează bucatele lor, și dă la fiii săi, căci pe aceștia firea ca pe ai săi îi iubește, iar pe ai bărbatului ca pe niște străini îi urăște, într-acest chip și pămîntul, acelora pe care le-a născut el de la sine le este mamă adevărată, iar acelora ce sădești tu le este maștihă ; de aceea pe cele născute de la sine, ca pe niște legiuite, mai bine le hrănește și le încălzește, iar celor sădite de tine, ca unor străine, nu le dă atâta hrană.
Iar grădinarul mulțămindu-i zise :
— Crede-mă că din mare grijă și îndoială m-ai mîntuit; du-te dar, du legumele în cinste, și de câte ori vei avea nevoie ca la grădina ta vino și-ți ia.
Iar după cîteva zile Xantos s-a dus la scăldătoare și, găsind acolo niște prietini, a zis cătră Esop să alerge acasă și să bage linte în oală, să fiarbă ; iar Xantos împreună cu prietinii scăldîndu-se, i-a chemat la mîncare, dar le-a spus că subțire cină vor avea, adică linte, și că prietinii nu din mulțimea bucatelor se cade a-l judeca, ci din voia cea bună a-i adeveri. Deci mergînd ei și intrînd în casă, Xantos zise :
— După scăldătoare, dă-ne să bem, Esoape
Iar Esop luînd apă de care curgea din scăldătoare, le-a și dat. Xantos bînd s-a umplut de putoare, și a zis :
— Ce-i aceasta, Esoape ?
Iar el răspunse :
— După scăldătoare, cum ai poruncit.
Xantos și-a oprit mînia înaintea prietinilor, și-a poruncit să-i aducă ligheanul de spălat picioarele, pe care aducîndu-i-l, Esop aștepta ; deci zise Xantos :
— Nu speli ?
Iar Esop răspunse :
— Mi-ai poruncit să fac numai ceea ce am făcut; nu mi-ai zis : toarnă apă în vas, și-mi spală picioarele, și pune-mi papucii, și celelalte.
La acestea Xantos zise cătră prietinii săi :
— Oare slugă am cumpărat eu ? Ba nu, ci învățător.
Deci șezînd ei, Xantos a întrebat pe Esop :
— Fiartă e lintea ?
Iar el, luînd cu lingura grăunțul de linte din oală, i l-a dat. Xantos luîndu-l și gîndind că i-l dă ca să-l cerce de e destul de fiert, sfărmă lintea în degete și zise :
—E bine fiartă, adu-o.
Iar Esop numai apă goală în blid a adus și a pus-o dinaintea lui.
Xantos zise :
— Unde-i lintea ?
— Ai luat-o, răspunse Esop.
Iar Xantos :
— Cum ! Numai un grăunte ai fiert ?
Și răspunse Esop :
— Vezi bine ; căci linte ai zis, cum se zice despre una, nu linți, cum se zice despre mai multe.
Iar Xantos, neștiind ce să mai facă, zise :
— O, tovarăși, omul acesta mă va face să nebunesc. Apoi, întorcîndu-se spre Esop, a zis : Ca să nu mă arăt prietinilor mei ca și cum i-aș batjocori, du-te, slugă rea, de cumpără patru picioare de porc și le fierbe curînd, și le adă la masă.
Grăbi ndu-se el a face aceasta, și pe cînd fier beau picioarele de porc, Xantos — vrînd pe departe să bată pe Esop, fiind Esop cu alt lucru cuprins — fură un picior din oală și-l ascunse. După puțin veni și Esop, și căutînd în oală a văzut numai trei picioare ; atunci a cunoscut că cineva a umblat în oală ca să-i facă nevoie, și alergând la coteț a tăiat un picior de la porcul cel gras, pe care curățindu-l de peri l-a aruncat în oală și l-a fiert cu celelalte. Iar Xantos temîndu-se ca nu cumva Esop, negăsind piciorul cel furat, să fugă, s-a dus și l-a aruncat iarăși în oală ; iar cînd Esop a răsturnat picioarele in blid și s-au aflat cinci, Xantos a întrebat :
— Ce-i aceasta, Esoape ? Cum de sînt cinci picioare ?
Iar el a întrebat :
— Doi porci cîte picioare au ?
Xantos răspunse :
— Opt.
Zise atunci Esop :
— Aid sînt cinci, și porcul cel gras din coteț are trei, face tocmai opt picioare.
Și Xantos foarte supărîndu-se, zise cătră prietinii săi :
— Bine am zis eu mai nainte, cum că acesta curînd mă va face să nebunesc.
Iar Esop zise :
—Stăpîne, nu știi că a scădea și a adăoga la același capital suma cuviincioasă nu este sminteală.
Deci Xantos, neaflînd nici o pricină binecuvântată ca să bată pe Esop, s-a liniștit.
A doua zi, unul dintre ucenici a gătit cină scumpă, și între alții a poftit la masă și pe Xantos. Și cinînd ei împreună, Xantos alese cele mai bune bucate din cele de pe masă și, dîndu-le lui Esop care sta la spatele sale, i-a zis :
— Du-te și dă acestea voitoarei mele de bine.
Iar el dueîndu-se gîndea întru sine : „Acum am prilej să-mi răzbun pe stăpînă-mea, pentru că dintâi cînd am venit și eram încă nou, m-a batjocorit; voi vedea acum : bine vrea ea stăpînului meu ?“
Deci ducîndu-se acasă, șezînd în tindă, și chemînd pe stăpînă-sa, bucatele le-a pus dinaintea ei și a zis :
— Stăpînă, acestea toate le-a trimes stăpînul, dar nu ție, ci voitoarei lui de bine.
Și chemînd cățeaua a zis :
— Vino, Lichena, mînîncă, căci ție a poruncit stăpînul să-ți dau acestea.
Și pe rînd toate le-a aruncat cățelei. Și după acestea s-a întors la stăpînul său, care întrebîndu-l: datu-le-a toate voitoarei sale de bine ?
— Toate le-am dat — a răspuns Esop — și înaintea mea le-a mîncat !
Iar Xantos mai întrebîndu-l :
— Și ce zicea cînd mînca ?
Esop a răspuns :
— Mie nu mi-a zis nimica, dar în sine îți mulțămea ție.
Iar muierea lui Xantos, ocară socotind sieși acel lucru, învinovățea pe bărbat cum că mai mult iubește pe cățea decît pe dînsa, și învinuindu-l de rea-voință a zis :
— E adevărat că de aici înainte mai mult n-oi ședea cu el.
Și intrînd în casă plîngea.
Iar ei bînd, își puneau unul altuia întrebări, și unul dintr-înșii zise :
— Oare cînd va fi mare tulburare între oameni ?
Esop aproape stînd răspunse :
— Cînd se vor scula morții cerîndu-și fiecare averea sa.
Și ucenicii rîzînd au zis :
— Ascuțit la minte mai este acest om nou.
Iar altul a pus iarăși o întrebare :
— Pentru ce oaia cînd o duc la înjunghiere nu biară, pe cînd porcul foarte tare guiță ?
Esop iarăși răspunse :
— Fiindcă oaia e deprinsă la muls și la tuns, și :ind o prinzi de picior și vede fierul ea nu se teme, răci socotește că pentru aceea o prinde, ca s-o mulgă sau s-o tundă, și tace ; dar porcul nu-i nici muls, nici tuns, și cînd îl prind, el știe că la nimic iin acestea nu-l duc, ci numai pentru ca să-i ia rarnea, și de aceea guiță.
Auzind aceste răspunsuri, ucenicii iarăși l-au lăudat, rîzînd foarte.
Iar după ce s-a sfîrșit ospățul, Xantos s-a întors acasă și a început, ca de obicei, a vorbi cu muierea sa : însă ea întorcîndu-se cătră dînsul a zis :
— Nu te apropia de mine. Dă-mi zestrea mea si mă voi duce, căci după cele făptuite n-oi mai ședea cu tine ; și tu du-te de te joacă cu cățeaua căreia i-ai trimes bucatele !
Iar Xantos mirîndu-se zise :
— Nu se poate să nu-mi. fi făcut iarăși vreun rău Esop. Și zise cătră muiere : Ce e aceasta, doamnă, eu am băut și tu te-ai îmbătat ? Cui am trimes bucatele ? Au nu ție ?
— Pe Dumnezeu, mie nimic nu mi-al trimes, ci cățelei.
Iar Xantos chemînd pe Esop i-a zis :
— Cui ai dat bucatele ?
Răspuns-a Esop :
— Voitoarei tale de bine.
Atunci Xantos zise cătră muiere :
—De ce zici că nimic n-ai luat ?
Ea răspunse :
— Cu adevărat nimic.
Iar Esop zise :
— Cui ai poruncit, stăpîne, să dau bucatele ?
Răspunse Xantos :
— Voitoarei mele de bine.
Și Esop chemînd cățeaua zise :
— Aceasta îți voiește binele ; căci muierea, măcar că se zice că-ți voiește binele, îndată însă ce nu-i vei face pe voie, se mînie, ocărăște și se duce ; iar pe cîne de-l bați, de-l alungi, el tot nu se duce, ci de toate uitîndu-și, îndată vine și se îmblînzește, plecîndu-se stăpînului ; drept aceea se cădea, stăpâne, să zici : du aceste bucate muierii mele, iar nu binevoitoarei mele.
Atunci Xantos zise :
— Vezi, doamnă, că nu sînt de vină eu, ci cel ce a adus bucatele ; pentru aceea rabdă, căci mi se va ivi prilej și-l voi bate.
Iar ea neascultînd, pe furiș, a fugit la părinții săi. Atunci Esop zise :
— Vezi, stăpîne, că bine am zis : cățeaua mai mult bine îți voiește decît stăpîna mea.
Și trecînd cîteva zile și muierea rămîind neîmpăcată, Xantos a trimes la dînsa pe niște cumnați ca s-o înduplece să se întoarcă acasă, dar ea n-a vrut să asculte, și atunci Xantos s-a supărat. Iar Esop mergînd la dînsul a zis :
— Nu te întrista, stăpîne, căci eu voi face-o ca mîne de bunăvoie și foarte degrabă să vie la tine.
Și luînd el bani, s-a dus în tîrg, și cumpărînd gîște, găini și altele, pentru ospăț, umbla pe la case ; și trecînd pe lingă casa părinților stăpînei sale, ca din întîmplare, făcîndu-se că nu știe că-i casa lor și că acolo este și stăpînă-sa, s-a întîlnit cu unul dintr-acea casă și l-a întrebat dacă n-au seva bun de vînzare pentru nuntă. Iar acela întrebă :
— Cui trebuiesc acestea ?
La care Esop răspunse :
— Lui Xantos, filosoful, căci mîne va să se însoare.
Iar acela spuind muierii lui Xantos precum a auzit, ea îndată s-a dus la Xantos strigînd și zicînd mtre altele și acestea :
— Pînă voi fi eu vie, o, Xante, nu vei putea lua altă muiere !
Și așa a rămas acasă din pricina lui Esop, precum se și dusese tot dintr-a lui.
Iar după vreo cîteva zile, Xantos chemînd prietinii săi la prînz, zise lui Esop :
— Du-te și cumpăra ce e mai bun și mai frumos. • Iar el mergind zicea întru sine : „Voi învăța eu pe stăpîn să nu poruncească nebunește”. Și a cumpărat numai limbi de porc, și le-a gătit; și șezînd ei la masă, le-a adus la toți limbă friptă cu sare. Oaspeții lăudară pe Esop că a pus întâi bucate fi-losofești, pentru că limba este unealta vorbei. După aceea, Esop iarăși a pus la masă limbi fierte ; și mai cerînd ei alte și alte bucate, el nimic alta nu le mai aducea, fără numai limbi. Iară mesenii mîniindu-se, că tot aceleași bucate le dă, ziseră :
—Pînă cînd tot limbi ? Că noi astăzi tot limbi mîncînd, ne dor ale noastre limbi.
Iar Xantos zise supărat :
— Nu mai ai altceva, Esoape ?
— Zău nu ! răspunse.
Atunci Xantos, aprinzîndu-se de mînie, zise :
— Au nu ți-am poruncit, nemernicule, să cumperi ce e mai bun și mai frumos de mîneat ?
Și răspunse Esop :
— Îți mulțămesc, stăpîne, că mă dojenești înaintea atîtor oameni învățați, și pe care îi rog să-mi spuie, ce este mai bun și mai frumos în viață ? Nu este oare limba, căci toată învățătura și filosofia prin ea se arată și se învață ? Dările și luările, neguțătoria, închinăciunile, laudele și chiar muzica — prin ea se fac. Prin ea se fac nunțile, se zidesc cetățile, se mîntuiesc oamenii, și pe scurt : toată viața noastră prin ea stă. Așadar, nimic nu este mai bun decît limba.
Pentru toate acestea ucenicii ziceau că Esop bine grăiește, dar că a greșit dascălul, și fieștecare s-s i dus acasă.
A doua zi iarăși împuțind ei lui Xantos, el le-a răspuns că nu din voia sa s-a întîmplat aceea, ci din răutatea slugii sale :
— Iară astăzi se va schimba cina, și chiar înaintea voastră voi vorbi cu el.
Deci chemînd el pe Esop, de față cu ucenicii, i-a poruncit să ia ce e mai prost și mai rău să gătească de mîncare, fiindcă ucenicii săi vor mînca iarăși la dînsul. Iar Esop nimic schimbînd, a cumpărat iarăși limbi și gătindu-le le-a pus pe masă. Iar oaspeții murmurau și cârteau între sine zicînd :
— Iarăși limbi de porc.
Și după aceea iarăși le-a pus limbi și iarăși și iarăși, adică toată cina a fost din limbi. Iar Xantos, mîniindu-se, a zis :
— Și ce e aceasta, Esoape ? Au doară ți-am poruncit să gătești iarăși de mîncare ce e mai bun și mai frumos ? Au nu ți-am zis să cumperi ce-i mai prost și mai rău ?
Esop răspunse :
— Și ce e vreodată mai rău decît limba, o, stăpîne ? Au nu prin ea se strică cetățile ? Au nu prin ea se omoară oamenii ? Au nu toate minciunile, blestemele și jurămintele strîmbe se fac intr-insa ? Au nu căsătoriile, domniile si împărățiile se strică prin ea ? Pe scurt : toată viața noastră prin ea se .umple de nenumărate răutăți !
Acestea zicînd Esop, unul din cei ce ședeau Împreună a zis lui Xantos :
-— De nu-ți vei lua foarte bine sama, acesta te va face să nebunești, căci cum îi e forma așa-i e și sufletul.
Iar Esop zise cătră acela :
— Omule, mi se pare că tu ești rău și ciudat, căci întăriți pe stăpîn asupra slugii.
Iar Xantos, vrînd cu aceasta să poată bate pe Esop, a zis :
— Nemernicule, fiindcă ai zis prietinului meu că este ciudat, adu-mi sau arată-mi om fără ciudățenie.
Deci, a doua zi, ieșind Esop în uliță și uitîndu-se la cei ce veneau și treceau, vede șezînd mult într-un loc pe unul pe care îl judeca a fi un om fără lucru și prost, și ducîndu-se la el i-a zis :
— Te cheamă stăpînul meu să prînzești cu el.
Iar prostul neîntrebîndu-l nimica, nici cine este, nici cine îl chiamă, a intrat în casă cu încălțămin-tele sale proaste, cum erau, și a șezut. Iar Xantos a întrebat pe Esop cine este acela.
Esop i-a spus :
— Om fără ciudățenie.
Atunci Xantos zise la ureche muierii să se supuie și să facă tot ce-i va porunci el, ca cu chipul acesta să poată bate pe Esop. După aceea zise înaintea tuturor :
— Doamnă, pune apă în vas și spală picioarele oaspetelui (cugetînd întru sine că oaspele nu va vrea să lase a-i spăla doamna picioarele și, astfel aratîndu-se curios, să poată bate pe Esop).
Iar ea puind apă în vas s-a apropiat de picioarele necunoscutului vrînd să i le spele ; și el eunoscînd că aceasta e stăpîna casei, gîndea întru sine : „Vrea să mă cinstească, și de aceea cu înseși rnînile sale vrea să spele picioarele mele, deși ar fi putut porunci aceasta slujnicelor”, și, întinzînd picioarele zise :
-— Spală-le, stăpînă !
Și cum a zis aceasta, a șezut. Iar Xantos porunci să dea oaspetelui întâi să bea ; el iarăși cugeta întru' sine cum că se cădea ca ei să bea mai întăi, însă pentru că lor le place așa, nu se cade să întrebe pentru ce fac aceasta, și luînd a băut. Apoi prînzind ei, și punînd dinaintea oaspetelui o bucată din care cu mare plăcere mînca el, Xantos a început a ocări pe bucătar că rău a gătit acea bucată, si gol îl bătea ; iar prostul gîndea întru sine : „Bucata foarte bine este gătită, și nimic nu-i lipsește ca să fie bine făcută ; dar dacă stăpînul casei fără de vină vrea să-și bată sluga, ce-mi pasă mie ?“ Iar Xantos se mînia, și mai trist se arăta, fiindcă oaspetele nimic curios nu cerca. Mai pe urmă porunci să-i aducă plăcinte, iar oaspetele, ca și cum niciodată n-ar fi mai gustat plăcinte, le învălătucea și, luîndu-le, ca pînea le mînca. Iar Xantos judecind pe cel ce le-a făcut, zise :
— Pentru ce, o, blăstămate, fără miere și fără piper ai făcut plăcintele ?
Și bucătarul răspunse :
— De nu sînt coapte plăcintele, pe mine mă bate, stăpîne, iar de nu sînt gătite cumsecade, nu pe mine, ci pe stăpînă o dojenește.
Iar Xantos zise :
— De-a făcut muierea mea aceasta, de vie acum o voi arde !
Și iarăși a făcut semn muierii să se supuie, că doar va răpune pe Esop.
Deci poruncind să aducă lemne, a aprins focul, și apucînd muierea a pus-o lîngă foc, așteptînd ca și cum ar vrea s-o arunce în flăcări, însă tot întîrziind oarecum a face aceasta și uitîndu-se împrejur să vadă, doar l-ar opri prostul, să nu îndrăznească de a face una ca aceasta. Dar prostul iarăși întru sine socotea : „Nefiind nici o pricină binecuvîntată, pentru ce omul acesta se mînie astfel ?“ După aceea zise :
— O, stăpîne ! Dacă judeci că se cade să faci aceasta, așteaptă-mă puțintel să mă duc s-aduc și pe muierea mea de la cîmp, ca pe amîndouă odată să le arzi.
Acestea auzind Xantos de la omul acela, și mi-rîndu-se de sinceritatea și generozitatea lui, zise lui Esop :
— Iaca om cu adevărat necurios ; ne-ai biruit, o, Esoape, ajungă-ți acuma. Iar după aceasta îți vei căpăta slobozenie.
A doua zi Xantos a poruncit lui Esop să se ducă la scăldătoare, ca să vadă dacă sânt mulți oameni acolo, căci vrea să se scalde. Deci mergînd el, a întîlnit în cale-i pe polițai, care, cunoscîndu-l că este al lui Xantos, l-a întrebat unde se duce. Iar el a spus :
— Nu știu !
Polițaiul, crezîndu-l că-i nesocotește întrebarea, pornește să-l ducă la închisoare. Iar cînd îl ducea, Esop îi striga :
— Vezi, domnule, că aveam dreptate să-ți spun că nu știam unde merg ? Căci ceea ce n-am așteptat, aceea mi s-a întîmplat, adică m-am întîlnit cu tine și m-ai trimes la închisoare.
Atunci polițaiul, mirîndu-se cît de curînd și de bine i-a răspuns, l-a lăsat să se ducă. Iar Esop, ducîndu-se la scăldătoare și văzînd acolo o mulțime de lume, a văzut și o piatră în ușă de care toți cei ce intrau și ieșeau se loveau. Însă unul dintre cei ce intrară mai pe urmă o ridică și o puse la o pante. Și întorcîndu-se Esop la stăpânul său, îi zise :
— De vrei, stăpîne, să te scalzi, poți merge, căci numai un om am văzut la scăldătoare.
Apoi mergînd Xantos și văzînd mulțimea ce se scălda, a zis :
— Dar ce-i aceasta, Esoape, au n-ai zis că numai un om ai văzut la scăldătoare ?
— Cu adevărat, stăpîne, că numai un om am văzut — răspunse Esop — căci piatra aceasta (și o arătă cu mina) în ușă am găsit-o și toți cei ce intrau și ieșeau se loveau de dînsa, iar mai la urmă a intrat unul care, înainte de a se fi lovit de ea, a ridicat-o și a dat-o la o parte. Drept aceea numai pe acela unul am zis că l-am văzut, om so-cotindu-l pe el mai mult decît pe toți ceilalți.
Atunci Xantos a zis :
-— Nimica nu e greu lui Esop spre a le îndrepta.
Iară într-o altă zi, făcîndu-se un ospăț și fiind și Xantos împreună cu ceilalți filosofi, crescând băutura, multe întrebări erau între dînșii ; iar Xantos începînd a se tulbura, Esop, care sta lingă dînsul, i-a zis :
— Stăpîne, Bachus sau vinul trei temperamente are.: cel dintâi al veseliei, cel al doilea al beției și cel de al treilea al sfăzii. Drept aceea și voi, fiindcă acum sînteți beți și voioși, cele ce mai sînt le lăsați.
Atunci Xantos, beat fiind, a zis :
— Taci! Pe cei din iad du-te de-i învață !
Iar Esop a zis :
— Și tu în iad te vei tîrî.
Atunci unul dintre ucenici văzînd pe Xantos cam beat, ba să zic adevărul, beat de tot, zise :
— O, dascăle, oare poate vreun om șă bea marea ?
Iar Xantos răspunse :
— Vezi bine că poate, căci eu însumi o pot bea.
Și ucenicul adaose :
— Dar de nu vei putea, ce dai ?
Xantos răspunse :
— Casa mea o dau toată.
Într-aceea scoțînd inelele au făcut legătură și s-au dus. A doua zi, spălîndu-se pe față și nevăzînd inelul cînd se spăla, a întrebat pe Esop despre inel și Esop îi spuse :
— Nu știu ce s-a făcut inelul, dar numai una știu, anume că ți-ai pierdut casa.
Xantos întrebă mirat:
— Pentru ce ?
Esop răspunse :
— Pentru că ieri, beat fiind, te-ai legat că vei bea marea și spre încredințare ai pus inelul.
Și Xantos zise :
— Cum voi putea face eu un lucru ce e peste putință ? Te rog, acuma, de ai vreo cunoștință, vreo înțelepciune, vreo știință, ajută-mi să biruiesc și să stric legătura.
Esop îi răspunse :
— Să biruiești, nu poți, dar ca să strici legătura, aceasta voi face-o. Cînd vă veți aduna astăzi la un loc, să nu te arăți de fel ca și cum te-ai teme de cele ce te-ai legat la beție, ci tot acelea și treaz să le zici. Apoi să poruncești să se așeze masa la marginea mării, și să vie acolo slugile pregătite cu pahare, ca să-ți deie ție să bei apă din mare ; și cînd vei vedea că toți oamenii s-au strîns acolo ca să privească, tu să te așezi la masă și să primești să-ți umple paharul din mare, și luîndu-l în văzul și auzul tuturor celor de față să zici celui ce e mai mare peste legătură, așa : „Ce legătură am făcut eu înaintea dumitale ?“ Și el îți va răspunde că te-ai legat să bei marea. Atunci te vei întoarce spre toți cei de față și le vei spune așa : „Bărbați samieni, știți și voi foarte bine cât de multe nuri se varsă în mare, iar eu m-am legat ca numai marea să o beau, dar nu și apele care se varsă într-însa. Drept aceea, prietinul acesta mai întăi să meargă să oprească toate acele ape, apoi eu îndată voi bea marea singură.“
Xantos, cunoscând că cu chipul acesta legătura va fi stricată, foarte tare s-a bucurat.
Deci s-a adunat poporul pe țărmul mării ca să privească la cele ce erau să se facă și Xantos a zis și a făcut întocmai după cum era învățat de Esop. Samienii, auzind aceasta, au strigat lăudînd pe Xantos și mirîndu-se de el; iar ucenicul, căzînd la picioarele lui Xantos, se mărturisi biruit de acesta și se rugă să se strice legătura, ceea ce Xantos a și făcut-o, rugat fiind și de popor.
Apoi întorcîndu-se ei acasă, Esop s-a dus la Xantos și i-a zis :
— Stăpîne ! Eu cel ce ți-am dăruit viața nu sînt vrednic să-mi dai libertatea ?
Iar Xantos, înfruntîndu-l, l-a suduit, zicîndu-i :
— Au nu vreau eu să fac aceasta ? Dar ieși dinaintea ușii afară și te uită, și de-i vedea două ciori, spune-mi că-i bun semn, iar de-i vedea una, e rău.
Deci ieșind Esop afară s-a întîmplat de-a văzut intr-un copac stînd două ciori, și întorcîndu-se în-lăuntru a spus lui Xantos, iar pînă ce să iasă acesta afară ca să vadă, una din cele două ciori a zburat, și Xantos, văzînd numai una singură, zise :
— Blăstămatule, nu mi-ai spus mie că ai văzut două ?
— Da — zise Esop — însă una a zburat.
Atunci Xantos zise supărat :
— Nu încetezi, ticălosule, de a mă batjocori ?
Apoi porunci să-l dezbrace și să-l bată. Iar pe cînd îl băteau pe Esop, venind oarecine, a chemat pe Xantos la cină, și Esop în bătaie a strigat :
— Vai de mine, mișelul! Eu cei ce am văzut două ciori mă bat, iară tu care ai văzut numai una te duci la ospăț ; deșert a fost așadar semnul pentru amîndoi.
Xantos, auzind pe Esop cum se văita și mirîn-du-se de înțelepciunea lui, a poruncit să nu-l mai bată.
Și nu după multă vreme, Xantos a chemat la dînsul pe filosofi și pe retori, ca să prînzească împreună și a poruncit lui Esop să stea la ușă, și pe nici un neînvățat să nu lase să intre, ci numai pe cei învățați. Deci venind ceasul prînzului și Esop, închizînd ușa, sta înlăuntru, și viind unul din cei chemați, a bătut la ușă ; iar Esop dinlăuntru îi întrebă :
— Ce mișcă cânele ?
Iar acela, socotind că pe dînsul îl numește câne, s-a întors de la ușă și s-a dus mînios. Și așa fieșiecare viind, iarăși se ducea mînios, gîndind că-i batjocorește, căci dinlăuntru Esop pe fieștecare tot așa îl întreba. Mai pe urmă bătînd unul la ușă și auzind întrebarea : Ce mișcă cânele ? răspunse :
— Coada și urechile.
Esop, judecând că bine a răspuns, îi deschise ușa și, mergînd la stăpînul său, i-a spus :
— Nici un filosof n-a venit la ospățul tău, o, stăpîne, fără numai acesta.
Iar Xantos foarte s-a supărat, socotind că l-au amăgit cei chemați.
A doua zi adunîndu-se ei la școală, toți învinovățeau pe Xantos zicîndu-i :
— Cum se poate, învățătorule ? Dacă ai vrut să glumești cu noi, trebuia oare să pui pe stricatul acela de Esop ca să ne batjocorească și să ne numească cîni ?
Iar Xantos le răspunse :
— Visați, ori adevărul grăiți ?
Și ei răspunseră :
— Nu dormim, ci adevărul îți spunem.
Și îndată chemînd Xantos pe Esop, l-a întrebat mînios :
— Pentru ce ai înapoiat cu rușine pe prietinii mei, ieri ?
Esop răspunse :
— Au nu tu, stăpîne, mi-ai poruncit să nu las pe nici un om prost sau neînvățat să vie la ospățul tău, ci numai pe cei învățați ?
Xantos zise :
— Și ce sînt aceștia, au nu sînt învățați ?
Esop răspunse :
— Nu, nicidecum, căci bătînd ei la ușă și eu întrebîndu-i dinăuntru : Ce mișcă cânele ? nici unul dintr-înșii n-a înțeles întrebarea ; de aceea eu, vă-zîndu-i pe toți. neînvățați, n-am lăsat pe nici unul înlăuntru, afară numai de acesta, care, singur înțelegînd întrebarea și răspunzînd la ea cum se cuvine, l-am lăsat să intre.
Atunci toți au zis că Esop are dreptate.
După vreo cîteva zile, Xantos luînd după sine pe Esop, s-au dus la mormînturi și cetea scrisorile cele de pe, copîrșaie, iar Esop văzînd pe o piatră literele acestea : Α, Β, Δ, Ο, Ε, Θ, Χ, le arătă lui Xantos, întrebîndu-i de poate deslega ce însemnează ele ; și cercetîndu-le, Xantos n-a putut desluși înțelesul lor, și și-a mărturisit astfel neștiința. Atunci Esop îi zise :
— Stăpîne ! Dacă prin aceste litere ți-oi arăta comoară, cu ce mă vei dărui ?
Xantos îi zise :
— Crede-mă, îți voi da slobozenia și aurul pe jumătate.
Esop se depărta atunci patru pași mai înapoi de la acea scriptură, și săpînd acolo a găsit comoara, pe care a dat-o stăpînului său, zicîndu-i :
— Dă-mi ceea ce mi-ai făgăduit, căci iată comoara !
Iar Xantos îi zise :
— Nu-ți dau, pînă ce nu-mi vei spune mai întăi și înțelesul literelor prin care s-a putut dovedi comoara, că a ști aceasta mai de mare preț este mie decît comoara.
Și Esop zise :
— Cel ce a îngropat această comoară aici, ca un om învățat, a săpat și aceste litere care spun : „α, ἀποβας — adică mergi înapoi; β, βἠματα, — pași ; δ, τεσσαρα — patru ; ο, ορύξας — săpînd, ε, ευρησεις — vei găsi; θ, θησαυρον — comoară ; χ, χρυσίον— de aur“
Xantos îi zise :
— Fiindcă ești așa de dibaci și deștept, nu vei căpăta slobozenia.
Iar Esop zise :
— Voi da de știre, stăpîne, împăratului vizantinenilor, căci pentru el a fost pusă această comoară.
— Și de unde știi aceasta ? zise Xantos.
— Din litere — răspunse Esop — fiindcă acestea așa spun :„α, ἀπόδος — dă înapoi; β, βασιλει — împăratului; δ, Διονυσὶω— Dionisie; ο, ον —care ε, εὖρες— ai găsit; θ, θησαυρον— comoara ; χ, χρυσιου — de aur.“
Iar Xantos auzind că aurul este al împăratului, zise cătră Esop :
— Ia jumătate din el, și taci.
Dar Esop zise :
— Nu-mi dai tu mie acum aceasta, ci cel ce a pus aurul aici ; și iată cum, căci literele acestea așa spun : „α, ανελομενοι — luîndu-l; β, βαδισαντες — ducîndu-vă ; δ, διελεστε — împărțiți-l ; ο, ον care ; ε, ευρτε — ați găsit ; θ, θεσαυρον —comoara ; χ, χρισιου — de aur“.
Atunci Xantos zise :
— Vino acasă, ca și comoara să o împărțim, și tu slobozenie să capeți.
Deci, ducîndu-se ei acasă, și Xantos temîndu-se de gura lui Esop, a poruncit de l-au băgat în temniță ; iar Esop, pe cînd îl duceau, zicea :
— Așa sînt făgăduințele filosofilor! Căci nu numai că nu-mi dă slobozenia, dar încă și în temniță poruncește să mă arunce.
Xantos, auzindu-i căinarea, a poruncit să-l deslege, și-i zise :
— La toate bine zici; dar dacă vei căpăta slobozenie, mai mult mă vei pîrî.
Atunci Esop i-a zis :
— Orice rău poți să-mi faci, fă-mi-l, căci și fără de voie mă vei slobozi.
Pe vremea aceea, ceva nemaipomenit s-a întîmplat în Samos, și anume ; într-o sărbătoare mare, zburînd cu repeziciune un vultur și luînd inelul cel de obște, l-a slobozit în sînul unei slugi. De acest semn samienii spăimîntîndu-se și în mare întristare căzînd, s-au adunat laolaltă și au început a ruga pe Xantos, căci el era cel mai dintâi cetățean și filosof, ca să le deslege acest semn nemaipomenit. Iar el îndoindu-se, a cerut timp ; și ducîndu-se acasă, mult era trist și băgat în grijă, ca unul ce nimic nu putea judeca despre fapta aceea. Iar Esop, cunoscând supărarea lui Xantos, merse la el și-i zise :
— Pentru ce ești trist ? Spune-mi mie și leapădă-ți întristarea.
Xantos îi spuse mîhnirea sa, și Esop îi zise :
— Mine, ducîndu-te în tîrg, zi saurienilor : „Eu nici am învățat a deslega semnele cele minunate, nici a gîci, dar am un rob care multe lucruri știe; el vă va spune vouă ce cercați. Și de voi deslega eu, stăpîne, tu vei avea cinste că ai o asemenea slugă ; iar de nu voi putea deslega, numai mie îmi va fi rușine.
Deci, încrezîndu-se Xantos si a doua zi ducîndu-se în adunare și stînd în mijlocul celor ce se adunase, le-a spus cele ce-l învățase Esop. Iar ei îndată l-au rugat să cheme pe Esop, carele venind, a stat în mijlocul lor. Samienii, văzînd fața lui, au strigat rîzînd :
— Această față va deslega semnul ? De la urîtul acesta ce bine vom putea să auzim ?
Și iarăși au început a rîde. Iar Esop, tinzîndu-și mâna, a cerut să tacă toți și a zis :
— Bărbați samieni, ce rîdeți de fața mea ? Căci nu la față, ci la minte se cade a căuta, căci de multe ori în chip urît bună minte a pus firea. Au voi vasul pe dinafară îl prețuiți și nu vinul ce este într-însul ?
Acestea auzind ei de la Esop, toți au zis :
— Esoape, tot ceea ce poți să știi, spune cetății!
Atunci Esop cu îndrăzneală zise :
— Bărbați samieni, fiindcă norocul, care pururea se nevoiește, a deschis luptă între domn și rob pentru slavă, de se va părea robul mai prejos de domnul, bătut se va duce ; iar de se va părea presus, tot bătut va fi. Dacă dar voi veți face să capăt eu slobozenia mea, vă voi spune lucrul ce-l cercați.
Atunci poporul într-un glas a strigat către Xantoszicînd :
— Dă slobozenia lui Esop; ascultă pe samieni, dăruiește slobozenia lui pentru noi !
Iar Xantos nu vroia. Atunci pretorul i-a zis :
— Xante, de nu-ți place ție a asculta de popor, a, într-această oră, voi da slobozenia lui Esop, și atunci va fi deopotrivă cu tine !
Atunci Xantos, vrînd-nevrînd, a trebuit să dea slobozenia lui Esop. Și îndată precum a strigat :
— Xantos, filosoful, dă slobod pe Esop samienilor.
Și așa s-a împlinit cuvântul lui Esop, care spusese lui Xantos că și fără de voie îi va da slobozenie. Drept aceea Esop, căpătînd slobozenia și stînd în mijlocul lor, a zis :
— Bărbați samieni, vulturul, precum știți, este împăratul paserilor; iar fiindcă a luat inelul cel împărătesc și l-a slobozit în sînul unei slugi, acea-însemnează că un împărat din cei ce sînt acum ta ca slobozenia voastră să o supuie robiei și gâturile voastre să le strice.
Aceasta auzind samienii s-au umplut de întristare.
Și nu după multă vreme le-au venit lor scrisori de la Cresus, împăratul lidienilor, poruncindu-le ca acel timp să-i deie tribut; iar de nu vor asculta, — gătească de război. Deci, sfătuindu-se ei cu cu hotărîră a se supune și a da tribut lui Cresus ; mai înainte însă de a da urmare acestei hotărâri, ziseră că ar fi bine să întrebe și pe Esop, și întrebat fiind acesta, a zis :
— Fiindcă domnii voștri au hotărît să dați tribut și să ascultați de împărat, acum sfat nu voi mai da, ei voi spune numai o vorbă, și veți ști ce va fi de folos. Norocul două căi a arătat în viață : una a slobozeniei, al căreia început e cu anevoie, dar sfîrșitul ușor ; alta a robiei, al cărei început e lesne, iar sfîrșitul cu osteneală.
Acestea auzindu-le samienii au strigat:
— Noi fiind slobozi, de bunăvoie nu vrem să ne facem robi!
Și pe sol fără de izbîndă l-au trimes îndărăt. Acestea aflând Cresus, a vrut ca să se bată cu sa- I mienii, dar solul i-a zis :
— Nu vei putea birui pe samieni, cîtă vreme Esop va fi între dînșii și le va da sfat; dar mai bine poți, o, împărate, să trimeți soli și să ceri de la ci pe Esop, făgăduindu-le că le vei fi recunoscător și că nici tribut nu vei lua de la ei; și așa doară îi vei putea învinge.
Și Cresus s-a înduplecat la aceasta și a trimes sol de a cerut să-i dea pe Esop. Iar șamienii au făcut sfat ca să-l deie. Esop, înțelegînd acestea și stînd în mijlocul lor, a zis :
— Bărbați samieni, mie îmi va fi mare cinste de a mă duce la picioarele împăratului, dar mai înainte vreau să vă spun o fabulă ; deci ascultați : Odinioară, pe cind animalele vorbeau între ele, lupii au făcut război împotriva oilor, iar oile împreună cu cînii se bateau împotriva lupilor, și-i alungau. Lupii însă, trimețînd sol, au zis oilor : de le este voia să trăiască în pace și nici un război să nu aibă, să le deie lor pe cîni. Și oile proaste au crezut, și dînd pe cîni lupilor, aceștia și pe cîni i-au rupt, și pe oi foarte lesne le-au ucis.
Atunci samienii, cunoscând înțelesul fabulei, au hotărît să ție la dînșii pe Esop, dar acesta n-a vrut, ci împreună cu solul s-a dus la Cresus. Iar dacă a ajuns în Lidia, împăratul, văzînd pe Esop stînd înaintea sa, s-a mîniat zieînd :
— Vezi ce pocitură de om mi-a fost mie împiedicare să nu pot supune acea insulă !
Atunci Esop zise :
— Preamărite împărate, nu de silă sau de nevoie am venit la tine, ci de bunăvoie ; îngăduie dar puțin a mă asculta : Un om prinzînd lăcuste și ucigîndu-le, a prins și un greieruș, și vrînd să-l ucidă, greierușul îi zise : „O, omule, nu mă ucide în zadar, căci eu nici spicele le stric, nici altă pagubă nu-ți fac, ci numai cu dulce cîntare desfătez pe călători, și mai mult decît glasul nu vei găsi alt nimic în mine“. Și auzind acestea omul, l-a lăsat de s-a dus. Drept aceea și eu, o, împărate, cad la picioarele tale, ca să nu mă omori fără de pricină. Căci nimănui nici un rău nu pot face, ci aflîndu-mă într-un trup prost, vorbesc însă cuvinte bune.
Iar împăratul, mirîndu-se de cumințenia vorbelor lui și f iindu-i milă de dînsul, îi zise :
— Esoape, nu eu îți dăruiesc ție viața, ci soarta ta. Drept aceea cere de la mine orice vrei, și ți se va da.
Iar Esop zise :
— Rogu-te, împărate, împacă-te cu samienii.
Și împăratul răspunse :
— M-am împăcat!
Iar Esop, căzînd la pămînt, i-a mulțămit, și după aceea a scris fabulele sale care și pînă astăzi sînt, și le-a lăsat la împăratul.
Și luînd carte de la împăratul cătră samieni, cum că pentru Esop s-a împăcat cu dînșii, cu multe daruri s-a întors la Samos; iar samienii, văzîndu-l, i-au pus cununi și joc au făcut pentru dînsul. Iar el cetindu-le cartea împăratului le-a arătat prin aceasta că libertatea care a dobîndit-o el de la popor, el a răscumpărat-o dându-le lor libertate.
Apoi a plecat din insulă prin țări străine, și pretutindeni întrebîndu-se cu filosofii, s-a dus și în Babilonia unde, arătîndu-și știința sa, a ajuns mare la Împăratul Lichir. Căci pe timpurile acelea împărații, avînd pace între dînșii, pentru desfătarea lor cu întrebări sofistice se îndeletniceau, trimețînd unul altuia, prin cel ce le deslega, darea cu care se legau a lua de la cel ce trimetea asemenea întrebări. Iar acela ce nu le putea deslega, asemenea dare da. întrebările ce se trimeteau lui Lichir, Esop, înțelegîndu-le, le deslega, și mărit făcea pe împăratul ; iar el în numele lui Lichir alte întrebări trimetea împăraților, care rămîind nedeslegate, împăratul foarte multe tributuri lua.
Iar Esop neavînd fii, a luat de suflet pe fiul unui boier anume Enn, pe care, aducîndu-l la împăratul, l-a arătat ca pe un legiuit fiu al său. Iar nu după mult timp Enn foarte obraznic s-a purtat cu cel ce l-a luat de fiu, și aflînd despre aceasta Esop hotărî să scoată pe Enn din casă ; iar acesta mîniindu-se a scris carte falșă, adică cu numele lui Esop, către cei ce puneau întrebări lui Lichir, cum că mai bucuros și gata ar fi a se duce la ei, decît a mai rămîne la Lichir, și a dat-o împăratului acestuia pecetluită cu inelul lui Esop. Împăratul, văzînd pecetea, a crezut, și foarte aprinzîndu-se de mînie a poruncit îndată lui Ermip ca fără nici o cercetare să omoare pe Esop, ca pe un trădător al împărăției. Dar Ermip, fiind prietin lui Esop, i s-a arătat și atunci prietin și, ascunzîndu-l într-un loc unde nimeni nu-l știa, îi dădea acolo hranăîntr-ascuns. Iar Enn, din porunca împăratului, toată averea lui Esop a luat-o.
După cîtăva vreme Netinav, împăratul egiptenilor, auzind că au omorît pe Esop, a trimes de îndată carte lui Lichir, prin care îi poruncea să-i trimeată meșteri arhitecți ca să zidească un turn care nici cerul, nici pămîntul să nu-l atingă, și totodată să-i răspundă cineva la toate ce-l va întreba ; și de va face acestea, să ia daruri, iar de nu, să plătească însuși. Acestea cetindu-le Lichir, s-a întristat foarte, pentru că nimeni din prietinii săi nu putea înțelege arătarea despre zidirea turnului ; și împăratul se tînguia amar că a murit Esop, stîlpul împărăției sale. Iar Ermip, cunoseînd durerea împăratului pentru Esop, s-a dus la împăratul și i-a spus că trăiește, spunîndu-i că pentru dînsul n-a omorît pe Esop, căci a știut că oarecîndva îi va părea rău împăratului pentru moartea lui. Iar împăratul, bucurîndu-se, a poruncit să i-l aducă. Și scoțînd Ermip pe Esop din ascunzătoare l-a dus înaintea împăratului așa cum era, împuțit și întinat ; și cum l-a văzut împăratul a lăcrămat și i-a poruncit să se spele și să se schimbe. După aceasta Esop a arătat mincinoasele pricini pentru care a fost pîrît; și împăratul vrînd să omoare pe ticălosul și nevrednicul Enn, Esop i-a cerut iertare. Apoi împăratul dete lui Esop cartea egipteanului ca să o cetească, și el îndată cunoseînd deslegarea întrebării, a rîs ; iar Lichir a poruncit să scrie lui Netinav'că, dacă va trece iarna, va trimete și pe cei ce trebuie să zidească turnul și pe cel ce va răspunde la întrebările ce i se vor face. Și așa împăratul pe solii de la Eghipet i-a trimes îndărăt, iar lui Esop i-a dat toată averea ce-a avut-o, dîndu-i și pe Enn; iar Esop luînd pe Enn, întru nimica nu l-a dojenit, ci ca pe un fiu iarăși luîndu-l, cu alte și cu aceste cuvinte l-a învățat :
„Fiule ! Mai înainte de toate slujește lui Dumnezeu, pe împăratul cinstește, vrăjmașilor tăi groaznic te arată, ca să nu te nesocotească, cu prietinii fii blînd și voios, ca să-ți fie mai mult voitori de bine, vrăjmașilor să dorești răutate și sărăcie, ca să nu te împiedice pe tine. Și prietinilor bine le voiește din toată inima, ca întru toate să le fie bine. Pururea cu muierea te poartă bine și înțelepțește, ca să nu-i dai prilej a dori buna purtare a altui bărbat; căci ușor este neamul muieresc, și lingu-șindu-se, lesne se apleacă spre rău. Puține să vorbești, și cu măsură, și multe să asculți, și înțelepțește să urmezi. Pe cei ce fac binele, nu-i pizmui, ci să-ți pară bine de ei, căci de-i vei pizmui, mai mult pe tine însuți te vei vătăma. De casnicii tăi poartă grijă ca să nu se teamă de tine numai ca de stăpin, ci și ca pe un făcător de bine să te cinstească. Nu-ți fie rușine a învăța să faci totdeauna ce e mai bine. Muierii niciodată nu-i încredința secretele tale, căci totdeauna se va înarma cu dînsele ca să te supuie voinței ei. în toată ziua economisește ceva pentru ziua de mîne, căci mai bine este, cînd vei muri, să lași la vrăjmași decît cînd vei trăi să aibi lipsă. închină-te lesne celor ce te întîmpină, știind că și cînelui coada îi capătă pîne. Nu-ți pară rău că ești bun. Pe omul flecar gonește-l din casa ta, căci cele ce zici și faci tu, altora le va spune. Fă aceea ce nu te va întrista. De cele ce se întîmplă nu te supăra. De la cei răi nu cere sfat niciodată, nici urma obiceiurilor lor.”
Astfel învățând Esop pe Enn, și mustrîndu-l pe acesta cugetul de zilele lui Esop, i se pătrunse sufletul ca de o săgeată și după puține zile a murit.
După acestea chemînd Esop pe toți păsărarii, le-a poruncit să prindă patru pui de vultur, și după ce i-au prins, i-a hrănit, crescîndu-i și îmblînzindu-i, astfel încît i-a învățat a lua în cioc o coșniță mare, in care punea cîte doi copii, pe care, purțîndu-i în văzduh, oriunde vrea ei zbura, ori în sus, ori la pămînt în jos.
Iar după ce trecu iarna și începu primăvara, Esop, gătind toate pentru călătorie, a luat.cu sine copiii și vulturii și s-a dus în Eghipet; iar norodul se mira foarte mult, neștiind ce o să facă cu dînșii.
Netinav auzind că a venit Esop, zise cătră prietinii săi :
— M-am înșelat, căci înțelesesem că Esop ar fi murit.
A doua zi a poruncit împăratul ca toți boierii să se îmbrace în haine albe, iar el s-a îmbrăcat în Erea și și-a pus cunună și diademă împodobită cu pietre scumpe ; și șezînd în jîlț înalt, a poruncit să aducă pe Esop ; și intrînd Esop, împăratul i-a zis :
— Cui mă asemeni, Esoape, pe mine și pe cei ce sunt cu mine ?
Esop răspunse :
— Pe tine, soarelui de primăvară, iar pe cei ce stau împrejurul tău, spicelor celor coapte.
Și împăratul mirîndu-se de el, l-a dăruit cu multe daruri.
În ziua următoare împăratul s-a îmbrăcat în veștminte foarte albe, iar prietinilor a poruncit să se îmbrace în veștminte de porfiră roșie și intrînd Esop, iarăși l-a întrebat împăratul; și Esop zise :
— Pe tine te voi asemăna soarelui, iar pe cei ce stau împrejurul tău, razelor soarelui.
Atunci Netinav zise :
— Socotesc că nimic nu este Lichir pe lingă împărăția mea.
Iar Esop, zîmbind a rîde, zise :
— Nu vorbi așa ușure de el, o, împărate, căci numai neamului vostru se aseamănă împărăția voastră, că strălucește ca soarele ; iar de se va asemăna lui Lichir, strălucirea aceasta întuneric se va părea.
Netinav, mirîndu-se de acest răspuns, a zis :
— Adusu-ne-ai pe cel ce va să zidească turnul în văzduh?
Esop răspunse :
— Sînt gata, numai arată locul unde să se înalțe zidirea.
După aceea împăratul, ieșind afară din cetate, a mers într-un șes și i-a arătat locul. Acolo Esop aducînd la patru unghiuri ale locului pe cei patru vulturi purtînd copiii în coșnițe, în mînile cărora dedese unelte de-ale zidarilor, le-au poruncit să zboare ; iar ei înălțîndu-se în sus, copiii strigau :
— Dați-ne cărămidă, var, lemne și altele ce trebuiesc pentru zidirea turnului!
Netinav, văzînd pe copiii ridicați sus de vulturi, zise :
— De unde oameni zburători ?
Iar Esop răspunse :
— Iată că Lichir are, iar tu, fiind om, vrei să te asemeni cu împăratul Dumnezeilor.
Și Netinav zise :
— La aceasta sînt învins, Esoape ; însă eu te voi mai întreba ceva și tu îmi vei răspunde. Și zise : Eu am niște iepe care, auzind caii din Babilonia nechezînd, îndată rămîn borțoase ; de știi cum se întîmplă aceasta, răspunde-mi.
Și Esop zise :
— Îți voi răspunde mîne, împărate.
Și, mergînd la gazdă, a poruncit slugilor să-i prindă o miță, și dacă au prins-o, o purta bătîndu-o, de vedeau toți. Iar egiptenii, cinstind acest dobitoc și văzînd că-l bate tare, alergară de scoaseră mîța din mînile celor ce o băteau, și îndată au dat de știre împăratului care, chemînd pe Esop, i-a zis :
— Nu știi, Esoape, că noi cinstim mîța ca pe Dumnezeu ? Pentru ce dar ai făcut aceasta ?
Esop răspunse :
— O, împărate, astă-noapte mîța aceea a făcut o mare pagubă împăratului Lichir, căci i-a ucis I cucoșiil cel mai războinic și viteaz, care îi spunea și ceasurile noaptea.
Iar Netinav zise :
— Nu ți-e rușine ă minți, Esoape ? Căci cum se poate ca într-o noapte mița din Eghipet să se ducă în Babilonia să ucidă cucoșul și să se întoarcă înapoi ?
Atunci Esop, rîzînd, răspunse :
— Și cum, o, împărate, în Babilonia nechezînd caii, aici iepele rămîn îngreunate ?
Împăratul Netinav auzind acestea a zis : Mare e înțelepciunea lui Esop !
După acestea fiind chemați din Iliopol bărbați știuți de întrebări sofismaticești, și vorbind cu ei I despre Esop, i-a chemat într-una din zile la ospăț, I împreună și cu Esop Deci șezînd ei, unul de la I Iliopol zise lui Esop :
— M-a trimes Dumnezeul meu să-ți pun o întrebare și să mi-o deslegi.
Iar Esop zise :
— Minți, căci Dumnezeu n-are trebuință să în-vețe de la oameni nimica ; iar tu nu numai pe tine,
I dar și pe Dumnezeul tău asuprești.
Acela iarăși zise către Esop :
147
— Este o biserică foaite mare și într-însa un stîlp care ține douăsprezece orașe și fieștecare de
cîte tx’eizeci de grinzi se proptește, pe lingă care aleargă împrejur două muieri.
Și Esop îi zise :
— Această întrebare ar deslega-o la noi și copiii ; căci biserica despre care vorbești este lumea, stîlpul e anul, orașele sînt lunile, grinzile sînt zilele lunilor, iar cele două muieri sînt ziua și noaptea care urmează una după alta.
A doua zi Netinav, chemînd pe toți prietenii săi. le zise :
— Din pricina lui Esop acestuia, va trebui să dăm tribut împăratului Lichir.
Dar unul dintre dînșii a zis :
— li vom porunci să ne puie întrebări ce nici n-am văzut, nici n-am auzit.
Și Esop zise :
— Mine voi răspunde la acestea.
Deci ducîndu-se ei, au făcut scrisoare, în care zicea : „Netinav mărturisește că e dator lui Lichir o mie de talanți“. Dimineața întorcîndu-se au dat scrisoarea împăratului ; iar prietinii acestuia, mai înainte de a se deschide scrisoarea, toți au zis :
— Am văzut aceasta și am auzit.
Atunci Esop zise :
— Vă mulțămesc pentru dovadă.
Iar Netinav, cetind mărturisirea datoriei, zise :
—■ Eu nimica nu sînt dator lui Lichir și voi toți sînteți mărturii ?
Iar ei tăgăduind au zis :
— Nici am văzut, nici am auzit.
Și Esop zise :
— Dacă este așa, întrebarea dumneavoastră este deslegată.
Iar Netinav la acestea zise :
— Fericit este Lichir avînd o astfel de înțelepciune în împărăția sa.
Și așa, legătura cu care s-a legat a dat-o lui Esop, și în pace l-a trimes. Și Esop întorcîndu-se în Babilonia a spus lui Lichir toate cum a petrecut în Eghipet, dîndu-i și tributul adus de la Netinav. Iar Lichir a înălțat lui Esop o statuie de aur.
Apoi nu după multă vreme Esop hotărî să meargă in Grecia, și fiindcă împăratul Lichir nu vroia să-l lase, a trebuit mai întăi să-i tăgăduiască prin ju-rămînt chin că se ya întoarce iarăși în Babilonia, unde să-și petreacă rămășița vieții sale; și cu această făgăduială i s-a dat voie de a plecat. Deci ducîndu-se și umblînd prin orașele Greciei, pe unde-și arăta învățătura sa, a ajuns la Delfi. însă delfii bucuroși îl auzeau vorbind, dar nu l-au cinstit; iar el căutînd spre ei a zis :
— Bărbați delfi, îmi vine să vă aseamăn lemnului ce se poartă pe mare, căci pe acela de departe văzîndu-l învăluindu-se de valuri, de mare preț îl socotim ; iar după ce se apropie, se vede foarte prost. Așa și eu, cînd eram departe de orașul vostru, ca pe niște oameni vrednici de cinste vă socoteam, iar acum venind la voi, decît pe toți, ca să zic așa, v-am aflat mai nevrednici.
Acestea auzind delfii și temîndu-se ca nu cumva mergînd Esop în alte orașe să vorbească rău de dînșii, s-au sfătuit să-l omoare. Deci luînd ei fiala de aur din biserica lui Apolon, într-ascuns au pus-o în hainele lui Esop; iar Esop, neștiind cele făptuite de ei cu înșelăciune, ieșind din oraș se ducea în Fochida. Atunci delfii luîndu-se după el l-au prins, învinovățindu-l ca pe un fur de cele sfinte ; iar Esop tăgăduind că nimic din acestea n-a făptuit, ei cu de-a sila desfăcîndu-i hainele au găsit fiala cea de aur, pe care luînd-o o arătau tuturor orășenilor cu mare zgomot. Esop, cunoscînd atunci vicleșugul lor, îi ruga să-l deslege, însă ei nu numai că nu l-au deslegat, încă ca pe un fur de cele sfinte în temniță l-au băgat, osîndindu-l la moarte. Esop însă, cu nici o isteție neputîndu-se mîntui de această năpastă, se tînguia pe sine șezînd în temniță. Iar un prietin al său, anume Damos, intrînd la dînsul și văzîndu-l astfel plîngînd, l-a întrebat de ce plînge. Esop zise :
— Oarecînd, o muiere care de curînd își îngropase bărbatul se ducea în toată ziua la mormîntul lui și plîngea ; iar un plugar, arînd nu departe de acolo, s-a îndrăgostit de acea muiere și, legîndu-și boii, s-a dus și el la mormîntul acela și începu a plînge împreună cu dînsa. Atunci muierea l-a întrebat că de ce plînge și el ; iar el răspunzîndu-i că de asemenea își îngropase pe muierea sa și că plîngînd își mai ușurează întristarea, adaose : „Dacă amîndoi am căzut în aceeași nenorocire și durere, ce ne oprește să ne unim împreună ? Căci eu te voi iubi pe tine ca și pe ea și tu pe mine iarăși ca pe bărbatul tău.“ Acestea zicînd el muierii, s-au împreunat. Între acestea, furul mergînd și deslegând boii plugarului i-a luat și s-a dus cu ei ; iar el, întorcîndu-se și neaflînd boii, a început a plînge tare și a se tîngui cu amar. Și venind și muierea și găsindu-l plîngînd și văitîndu-se, zise : „Iarăși plîngi ?“ El răspunse : „Acum cu adevărat plîng“. Așa și eu — sfîrși Esop — de multe primejdii scăpînd, acum într-adevăr plîng, negăsind nici un fel de scăpare.
Îndată după aceasta au venit și delfii și, scoțînd pe Esop din temniță, îl trăgeau ca să-l arunce în prăpastie ; iar el zicea cătră dînșii :
— Oarecînd, dobitoacele vorbeau între ele: atunci șoarecul s-a împrietinit cu broasca pe care a chemat-o la cină și, ducînd-o în cămara unui bogat unde erau multe feluri de bucata, i-a zis; „Poftim, prietină broască, mînîncă“. După ce s-au ospătat amîndoi, a chemat și broasca la ospățul său pe șoarec, căruia-i zise : „Fiindcă tu nu știi să înoți, voi lega piciorul tău de al meu c-o ață subțire”. Și așa făcînd au sărit amîndoi în apă, iar broasca dîndu-se la fund, șoarecul se înecă ; dar pe eînd el se zbătea cu moartea, zicea către broască : „Eu din pricina ta mor, însă cel mai mare decît noi mă va răzbuna”. Deci murind șoarecul, plutea mort pe deasupra apei, iar vulturul, zărindu-l, s-a repezit din zbor și l-a apucat, dar împreună cu dînsul a tîrît și pe broască, și așa pe amîndoi i-a mîncat. Așa și eu, fără dreptate mă văd omorît de voi, dar Babilonia mă va răzbuna, și toată Grecia vă va cere socoteală de moartea mea.
Delfii însă nici așa neslobozindu-l, Esop a alergat în biserica lui Apolon ; dar ei furioși l-au scos afară și de acolo și iarăși l-au dus să-l arunce în prăpastie. Pe cînd ei îl duceau, Esop zicea :
— Ascultați, delfilor : odinioară un vultur alerga după un iepure, care fugind în cuibul unei rădașțe o ruga ca să scape de fiorosul lui vrăjmaș. Rădașca, neputînd face altceva, rugă și ea pe vultur in numele marelui Jupiter să nu ucidă pe bietul iepure, care nici un rău nu i-a făcut, și șă nu-i nesocotească rugăciunea, deși ea-i o nimica pe lângă dînsul. Vulturul însă, mai tare mîniindu-se, făcu vînt rădaștei cu aripa și, înșfăcînd pe iepure, l-a mîncat. Atunci rădașca a zburat după vultur ca șă-i afle cuibul și mergînd acolo, pe cînd el umbla după vînat, i-a prăvălit ouăle, din cuib și le-a spart. Vulturul, mirîndu-se cine șă fi îndrăznit a-i face acest neajuns, și-a mutat cuibul intr-un loc și mai înalt: dar rădașca și acolo a zburat și i-a făcut ca și mai înainte. Acum vulturul, neștiind ce să mai Iacă, s-a suit tocmai la Jupiter (cărui se zice că-i e închinat) și, puindu-și ouăle între genunchii zeului, l-a rugat ca să i le păzească ; dar rădașca, făcînd gogo-loși, din gunoi, se suia și se lăsa în sînul lui Jupiter, care, sculîndu-se ca să scuture gunoiul din sîn, uită de ouăle vulturului, ce lunecară de pe genunchi și se sparseră toate. Înțelegînd însă Jupiter cum că rădașca făcuse isprava aceasta ca să-și răzbune pe vultur, căci acesta nu numai pe dînsa o supărase, ci și chiar pe el îl nesocotise, a spus vulturului că rădașca este aceea care i-a făcut tot năcazul, însă că are dreptate că se poartă astfel cu dînsul. Totuși Jupiter, nevrînd să piară neamul vulturilor, a zis rădaștei să se împace cu vulturul, dar ea neascultînd, Jupiter a mutat în alt timp al anului scoaterea puilor de vulturi, atunci cînd rădaș-tele nu se arată. Drept aceea și voi, o, delfilor, nu uitați pe acest zeu la care am alergat, căci deși are mică biserică, el nu va lăsa nepedepsiți pe cei necredincioși.
Dar delfii neluînd în seamă spusele lui Esop, drept la moarte îl duceau. Și văzînd Esop că tot nu i-a putut îndupleca, iarăși le-a zis :
— Oameni cumpliți și ucigași, ascultați : un plugar a îmbătrânit pe cîmp și, fiindcă el niciodată nu intrase în oraș, rugă pe ai săi să-l ia să vadă orașul ; iar ei, prinzînd asinii și înhămîndu-i la căruță, l-au pus și pe bătrân în căruță și l-au lăsat să mine singur asinii. Pe drum s-a stîrnit o vijelie și furtuna tulburînd cerul și făcîndu-se întuneric, asinii au rătăcit calea și într-o prăpastie au răsturnat pe bătrîn, care se văita strigînd : „O, Jupiter ! Ce rău ți-am făcut, de pier așa fără dreptate ? Și nici măcar din pricina unor cai vrednici, sau unor catîri buni, ei din pricina acestor ticăloși de asini mă prăpădesc !“ Așa și eu, în același chip mă întristez acuma, căci nu oameni cinstiți și măriți mă răpun, ci niște răi și netrebnici mă omoară !... Drept aceea, blăstămată să fie țara voastră și răzbunarea zeilor o chem asupra capetelor voastre !
La toate cuvintele lui Esop, delfii împietriți au rămas. Și ducîndu-l pe o stîncă înaltă, l-au aruncat în fundul unei prăpăstii și acolo a murit. Dar nu după multă vreme pedeapsa cerească i-a ajuns, cuprinzîndu-le tot orașul de boala ciumei, întru răzbunarea morții lui Esop. Iar ei, cunoscînd că această pedeapsă le-a venit din pricina nedreptății ce făcuse lui Esop, i-au ridicat o statuie.
Vestindu-se apoi nedreapta moarte a lui Esop la mai-marii Greciei și la toți învățații, au pornit război împotriva delfilor, făcîndu-se și ei răzbunătorii morții lui Esop.
