Ce-mi spui de poezie, d-acea chimeră tristă,

Când lumea d-astăzi, rece și materialistă,

Își râde de chimere și de puterea lor?

Credințele d-acuma condamnă poezia

Ca rătăcirea, crima, păcatul, erezia

Ce merită să poarte disprețul tuturor.

Ascultă-mă și crede: de vei simți vrodată

Că pieptul tău nutrește scânteia cea sacrată,

Să știi că mizerabil vei trece pe pământ;

În timpurile noastre, decât să cânți, mai bine

De pietre sparge-ți lira ș-apoi sufocă-n tine

Fugoasa-ți inspirare și-al tău nebun avânt.

De-acum, stăi noaptea singur, citește, studiază,

Și de veghiare palid, mereu, mereu veghează,

Plecat pe cărți bătrâne consumă-ți anii toți,

Sacrifică-ți vederea, cătând fără-ncetare

Ca să găsești ideea funestă pentru care

S-alerge-n valuri sute de mii de sacerdoți;

Obiectul ei să fie, desigur, omenirea,

Iar scopul, abrutirea, mizeria, tâmpirea!

— Acolo sacerdoții cu toți vor aținti. —

Ideea ta pământul în lung și-n lat să-ncingă,

Prin vorbă sau prin spadă, cu-ncetul ea s-atingă

Și polul miazănoapte și polul miazăzi.

Sau, nu! Muncește-ți mintea, gândește-te, combină,

Inventă-o monstruoasă, teribilă machină,

Concepere fatală, ce, demn-a se chema

Flagelul omenirei, pornind într-o clipire,

Ca fulgerul, turbată și numai c-o lovire

Armate formidabili să poată sfărâma.

Atunci tiranii lumei, văzând a ta lucrare,

Vor alerga cu toții să-ți dea, prin admirare,

Averi, măriri și nume, s-ajungi nemuritor:

Iar bietele popoare, nenumărabili brute,

Tâmpite d-o nedemnă și lungă servitute,

Te vor mări, fii sigur, ca și tiranii lor.

Adesea mă concentru și cuget cum, odată,

În Grecia, mulțimea, de cântu-ți fărmecată,

Tăcută, strânsă-n juru-ți, Omere, te-asculta

Așa, bătrân rapsode!… Și te numea Poetul,

Căci între toți mortalii tu posedai secretul

Cum se-nstrunează lira, cum trebui a cânta.

Erai bătrân, dar mândru; pe fruntea ta senină

Lucea-n splendoarea toată scânteia cea divină

Ce zeii, spre-a lor fală, voiseră să-ți dea.

Umblai după-ntâmplare, și numai a ta muză

Și cultul ce-ți dau grecii le-aveai drept călăuză:

Orb, tu nu vedeai lumea, dar lumea te vedea.

Rapsode, vino și-astăzi, și, de mai poți, te-nspiră,

Te-ncearcă să mai farmeci mulțimea cu-a ta liră

Și cu scânteia sacră ce-aveai pe fruntea ta

Dac-ai trăi, desigur, ți-ai renega și muza,

Și geniul, și lira, și mută ți-ar fi buza;

Mânia lui Achile mă jur de-ai mai cânta.

Căci de cumva, bătrâne, nevrând să știi de lume,

Cântând, ai vrea și-acuma să sapi frumosu-ți nume

Pe-a timpilor eternă columnă de granit,

Amar ți-ar fi plătită sublima nebunie:

Mulțimea, fără milă, ți-ar zice-n ironie

Și fără să te-asculte: „Sărmanul e smintit!”

Și chiar daca p-alocuri, prin lungă căutare,

S-ar mai găsi ființe ce sacra ta cântare

Ar mai putea-nțelege și-ar mai putea simți,

Invidia nedemnă, barbară și perfidă,

Ori ignoranța crudă, profană și stupidă

— Virtuțile moderne — pe loc te-ar amuți.

Ce-mi spui de poezie, de-acea chimeră tristă,

Când lumea d-astăzi, rece și materialistă,

Își râde de chimere și de puterea lor?

Credințele d-acuma condamnă poezia

Ca rătăcirea, crima, păcatul, erezia

Ce merită să poarte disprețul tutulor.