Cînd zorile-nfloriră răsăritul

A doua zi pe cer, atuncea dar,

Opinci legîndu-și Telemac, iubitul

Copil al lui Ulis cel plîns amar,

Și-n dreapta apucînd apoi cumplitul

Cotor al lăncii-a zis cătră purcar:

Iubite,-acum eu plec, și plec anume

Să vadă mama că-s întors din lume,

Căci nici nu va-nceta să fie-o pradă

Plînsorii ei și jalei, pînă cînd

Nu sînt sosit la ea ca să mă vadă.

Iar ție-ți poruncesc, și fă curînd,

Și ia pe-acest nenorocit și-l adă

Devale-ntre popor, că la flămînd

Îi dă și-aici și-aici și-ntr-altă casă

Atît pe cît al milei bold îl lasă,

Și pîne-n sac și vin în ol oricine —

Că vezi și tu că nici eu n-am puteri

Să iau la noi pe-orice străin ce vine,

Căci însumi am destul de mari dureri.

Iar dacă el s-ar supăra pe mine,

Eu ce să-i fac! Nu-s toate după vreri.

Eu spui ce-i drept și n-am gîndiri ascunse!”

A zis, iar Odiseu așa-i răspunse:

„Dar nici nu stăruiesc să stau pe-afară,

Căci mulț mai bun e pentr-un om sărac

Cerșitul prin oraș decît la țară;

Acolo-mi dă tot omul după plac.

Căci nu sînt om în vîrsta cînd să-mi pară

Că lesne-ar fi și treburi să mai fac

La stîni, așa precum stăpînul cere,

Să-i fiu și lui și mie spre plăcere.

Deci du-te sănătos! Și-apoi pe mine,

Îndată ce-o să mă-ncălzesc la foc

Și-o fi spre-amiazi mai cald, ăst om de bine

Cui datu-i-ai poruncă, el pe loc

Aduce-mă-va-ncet; că nu-mi prea vine

Să plec pe frig, în zori, făr’ de cojoc

Căci foarte-am hainele pe mine sparte,

Și-apoi de-oraș spuneați că-i cam departe!”

A zis. Iar Telemac porni la vale

Cu pași grăbiți, și pentru prinți avea

Cumplite sorți în fundul minții sale.

Sosind acasă deci, el își ducea

Să-și razime de-un stîlp al naltei sale

Frumoasa lance, și trecînd mergea

În fund spre-odăi. Bătrîna doică fuse

Ea cea dintîi din toți care-l văzuse,

Pe cînd punea pe scaune-n cămară

Lăicere mîndre și frumoase piei.

Plîngînd s-a dus la el, și s-adunară

Cu grab-apoi și roabele femei

Și mult pe mîni, pe cap, îl sărutară.

Ieși la urmă din iatacul ei

Și maică-sa, părînd la chip, mîhnita,

Diana-n mers și-n farmec Afrodita.

Văzîndu-l deci ea și-l cuprinse-n brață

Și-uda cu lacrimi mari ai feței crini,

Și mult îl săruta pe cap, pe față

Și pe-amîndouă dulcile-i lumini.

Și ca pe unul mort, întors la viață,

Așa-l privea cu ochii ei cei plini

De zîmbet cald, și-a zis: „Venit-ai oare,

Venit-ai, dulce-al maicii tale soare!

Că nici nu mai credeam eu asta, biata,

Că am să te mai văd și că mai ești,

De cînd plecași pe-ascuns cu-ntunecata

Corabie-a ta la Pil s-agonisești

Cu truda-n lume știri ce-ți face tata.

Dar spune-acum, ce-aduci de-acolo vești?”

A zis, și i-a răspuns așa flăcăul:

„Vai, nu-mi mai răscoli degeaba răul

Și nici în plîns nu-mi ceve-o nouă vamă.

Cînd eu de-o moarte rea de-abia scăpai

Ci-mbracă-te frumos și du-te, mamă,

Cu fetele-n iatacul tău ce-l ai

Și zeilor din cerul cel de-aramă

Tu roagă-te, că jertfe-o să le dai,

Că doar vor da și-o clip-a răzbunării.

Eu merg acum în sfatul adunării

Să chem și pe-un străin venit cu mine

Din Pilos pîn-aici, că l-am rugat

Pe soțul meu Pireu să-l ia la sine

Și pînă să mă-ntorc pe la palat

Din cîmp, să-i dea-ngrijiri cum se cuvine.”

Și făr’ de-aripi a fost cuvîntul dat.

Că-ndată ce ieșit-a din odaie,

Ea-n grabă se găti, luînd o baie,

Și-ntr-alte haine-n sfîntă rugăciune

Jura mari jertfe zeilor stăpîni,

Că doar ar da ca Zevs să se răzbune!

Iar el ieși pe drum, c-o lance-n mîni,

Și-urmat de doi, și mîndri de minune,

Frumoși și mari, cu părul alb, doi cîni.

Și-Atene-i da lumină-n chipul feții,

Și stînd priveau mirați la el drumeții.

Și-n jurul lui toți prinții s-adunară

Cu multe vorbe dulci ca de femei,

Ci-n gînd purtîndu-i ura lor amară.

Dar nici nu stete mult aci-ntre ei,

Ci merse unde vechii s-așezară,

Și-Antip și Mentor și-Aliters, acei

Ce-amici au fost de mici cu-al său părinte

Și foarte deci și-acum luau aminte

Cum el spunea de drumul ce-l făcuse.

Dar iată că sosi Pireu cu-acel

Străin, pe care-n gazdă el și-l duse.

Sări deci Telemac și-a mers la el,

Să-ntîmpine pe-acel străin. Și-i spuse

Pireu dintîi, mai grabnic om, astfel:

„La mine-acasă roabe tu trimite

Să ia ce-ți dete Menelau, iubite!”

Răspunse Telemac atunci: „Piree,

Nu-i vreme-acum să mai trimit femei,

Căci nu pot ști sfîrșitul ce-o să ieie

Aceste stări. De-i scris ca ăști mișei

Pe-ascuns în casă moartea să mi-o deie

Și-apoi să-mpart-averea mea-ntre ei,

Mai bine să te bucuri tu de ele

Decît vrun răpitor al vieții mele.

Iar dac-apoi eu însumi voi răpune

Pe prinți, atunci cînd eu voi fi voios,

Voios atunci tu-n mînă mi le pune!”

A zis, și-apoi cu-acel nenorocos

Proroc străin porni-nțeleptul june.

Sosind deci și-n palatul cel umbros

Si dîndu-și jos frumoasele mantale.

Le-au pus pe-o banc-a-ncăpătoarei sale

Și-n mîndre băi intrînd, făcur-o baie;

Iar după ce s-au uns și-n spate-au pus

Mantale moi de pănură țigaie,

Ieșind ședeau pe bănci cu spete sus.

Cu alb lighean de-argint veni-n odaie

O fat-apoi și apă le-a adus

In foarte mîndre de-aur ibricele,

Turnîndu-le pe mîni ca să se spele,

Și-ntinse-n fața lor apoi o masă.

Venind găzdoaia, pîne-aduse ea.

Puind mîncări mai multe cîte-n casă

Le-avea-n dulapuri gata, și-i poftea.

Iar mamă-sa, pe-un jelț a ei retrasă

Spre fundul salei celei largi, ședea

Torcînd din furcă-n fir supțire lîna,

Iar ei mîncau rupînd fripturi cu mîna.

Și-a zis crăiasa printre-oftaturi grele:

„Acum eu deci, suindu-mă-n iatac,

Culca-mă-voi, că doar o să mă-nșele

Un somn în patul, dulce Telemac,

Cel vecinic ud de lacrimile mele

Și-n care-acum de-a pururi nu-mi mai tac

Suspinele, de cînd la blăstămatul

De Iliu-mi merse cu-alti ahei bărbatul!

Căci iată, prinții-ndată au să vie,

Și nu mi-ai povestit nimic, să știu,

Că nu te-ai îndurat să-mi spui și mie

De-i mort iubitul tat-al tău, ori viu

Și lumea despre el ce-anume știe!”

Răspunse-atunci vorbind iubitu-i fiu:

,,Să-ți spui deci, mamă, tot, și-apoi alege.

Am mers în Pilos la vestitul rege,

La Nestor deci, și-n casa iui bogată

Cu drag el m-ospăta și fui primit

Precum primește iubitorul tată

Pe fiul său, pe cel de mult dorit,

Că-i fu pribeag prin țară-nstrăinată

Și-acasă iar de-abia-i numai venit;

Așa deci m-ospăta cu grijă mare,

Cu mulți ai săi slăviți feciori ce-i are.

Iar de-altele ce-ntrebi apoi, iubite,

Eu n-aș putea să spui nimic de el

Decit ce știu și eu din auzite

Și n-aș voi, firește, să te-nșel.

Deci n-am s-ascund ca lucruri tăinuite

Ce-mi spuse-odată moșul mării-acel

Ce spune-adevărat; pe-acestea toate

Cu drag eu ți le spui și drept, nepoate.

Spunea că l-a văzut cu mari suspine

Plîngînd într-un ostrov, stăpîna cui

Cu foarte multă silă prins îl ține,

Calipso nimfa, iar scăpare nu-i,

Căci n-are navă și nici soți cu sine

Să plece-odată-n dulce țara lui.»

Atît știu și-Atridele să-mi spuie.

Văzui că drum deci de-altă știre nu e.

Plecai spre țara mea. Și-avui norocul

Că zeii-au dat un vînt cum l-am dorit,

Și-așa-mi văzui și țara mea și locul.”

Ea stînd îl asculta cu gînd uimit.

Vorbi atunci Teoclimen prorocul:

„Femeie-a regelui cel mult slăvit!

El nu ți-a spus deplin. Să-ți spui eu toate,

Să știi cum e, nu numai cum se poate.

Deci Zevs, întîiul zeu, m-asculte dară,

Și sfînta vatră unde-acum ajuns

Sînt oaspe-al mesei regelui, că-n țară

Sosit e Odiseu! Și-ori stă ascuns,

Ori umblă iscodind, și-o moarte-amară

Gătește-acestor prinți ce i-au pătruns

Hoțește-n casă; și le știu acestea,

Căci șoim văzui care-mi aduse vestea

De bietul tata însă n-auzise,

Așa spunea, nicicînd și nicăiri

Vorbind vrun om să spuie-ori că murise,

Ori este viu; deci n-are-atare știri.

Acestea le spunea, dar mă trimise

La cel deprins cu vuiete de-oștiri,

La blondul Menelau, și-mi dete dară

Și cai și car să merg la el în țară.

Acolo deci văzui pe lăudata

Elena, pentru care marii zei

Au vrut să rabde-atîtea și sfărmata

Oștire-a Troiei și sărmanii-ahei.

Atridul deci văzîndu-mă-ntrebat-a

Ce vreau prin Sparta și-a mea grijă ce-i?

Iar eu i-am spus tot răul ce ne-ajunse.

Și atunci vorbind el astfel îmi răspunse:

«În patul unui om atît de tare

Au vrut să doarmă deci cei slabi și răi!

Dar cum cînd o cerboaică, biata, care

Își culc-abia născuții pui ai săi

În locul unde-un leu culcușu-l are

Și pleacă la păscut prin munți și văi,

Iar leu-ntrînd în cuib, sub labă-i pune

Și-așa c-o moarte jalnică-i răpune,

Așa cu ei va face și-al tău tată!

Vai, dare-ar Zevs să fie-așa cum știu

Că-n Lesbos fu,-n cetatea cea bogată,

Cînd ceart-avînd cu-al Filomelei fiu,

Sculîndu-se-l trînti cumplit odată,

De-au rîs aheii toți; așa, de-i viu,

Să dea acasă gloatei pețitoare

Sfîrșit amar și-amară-nsurătoare!

Pe cînd ședeam la nava-ncovoiată

Și-am și vestit pe Telemac strigînd!”

Răspunse doamna deci: „De-ar fi vrodată

Și-așa cum zici, vedere-ai tu-n curînd

Ce prietin te-aș avea și ce răsplată

Ți-aș da-n averi, încît să zică-n gînd

«Ferice om!» cîți te-ar vedea, străine!”

Atari vorbeau cuvinte-aci-ntre sine.

Ci-n ăst răstimp lîngă palat, pe latul

Și mîndrul loc cel netezit de ei,

Stînd prinții-și petreceau cu aruncatul

De lănci și discuri, ca și de-obicei.

Era pe-al mesei timp, și prin palatul

Cel larg veneau păstorii-acum, acei

Ce-aveau tot insul să-și aducă vita.

Văzîndu-i deci venind, așa vorbit-a

Medon, căci dintre crainici el fusese

Iubitu-acestor prinți și nencetat

Al lor părtaș la jocuri și la mese:

„Acum, flăcăi, destul v-ați desfătat

Cu-aceste jocuri vrednice și-alese,

Și-i timp s-așternem mesele-n palat,

răci de-orișice te poți în lume teme,

Dar de-una nu: că-i rău să-mbuci la vreme!”

Grozav plăcu frumseța glumei sale!

Și-n clipă toți urmară ce le-a spus.

Deci dar intrînd cu toții-acum prin sale,

Grăbiți pe bănci și scaune și-au pus

Zvîrlite-a valma mîndrele mantale,

Și-așa tăiau ce slugile-au adus,

Berbeci și țapi și vieri și stearpa vacă

Și-un prînz crăiesc au și-nceput să-și facă.

Iar ceialalți la stîna de la țară

Erau gătiți, purcarul și-Odiseu,

Să plece-acum spre-oraș. Deci se sculară

Și-acest îndemn i-l dete deci Evmeu:

„Acum de vrei să mergi, străine, dară,

Precum mi-a poruncit stăpînul meu,

(Măcar c-aș vrea, decît drumeț al străzii,

Să-mi stai mai bine-aici. străjer ogrăzii,

Dar prea mă rușinez și mi-e și frică

Să nu te duc, căci poate Telemac

Să-mi fac-apoi mustrare și-o să-mi zică,

Și-orice dojeni stăpînii ți le fac

Atît de-amare nu-știu-cum îți pică),

E timp să mergem, bietule sărac,

Căci soarele spre-a patra strajă trece

Și-apoi pe-amurg dă umbra și-i mai rece.”

Răspunse deci Ulis și-a zis cuvinte:

„Pricep și-ascult și haidem dar! Că, zău,

Mi-e zor să plec. Deci ia-o tu nainte.

Iar dac-ar fi să vezi pe drumul tău

Vro ghioagă bună-n drum, să-ți fie-aminte,

S-o am sprijin, că zici că-i drumul rău.”

A zis, punîndu-și rupta traistă-n spate,

Cu sfori de tei și zdrențele-atîmate.

O bună ghioagă-i dete deci în mînă

Evmeu apoi, și-au și purces curînd,

Iar paznici cînii i-au rămas la stînă

Și ceialalți păstori. Și-așa mergînd,

Evmeu ducea-n făptura cea bătrînă

Și-asemeni unui biet golan flămînd

Pe dulcele-i stăpîn, proptit pe-o bîtă,

Un gîrbov moș în zdreanța lui urîtă.

Deci cînd acum pe zgrunțuroasa cale

Erau mai lîng-oraș ei călători,

Aproape de fîntîna cea din vale,

Frumos zidită, unde iubitori

De apă plopi în juru-ogrăzii sale

Un cerc făceau, frumos ocolitori,

Și sus pe culme-n mijlocul verdeții

Altar de jertfă-n oare toți drumeții

Intrau să facă nimfelor naiade,

Trecînd pe-acolo sfînta jertf-a lor,

Și larg de sub altar cu vuiet cade

Frumos și rece-un limpede izvor

(Pe care, deci, Itacul Pterelade,

Pollctor și Nerit pentru popor

Au fost clădit-o, și-au zidit locașul,

De-aici să ducă apă-ntreg orașul),

Acolo-i întîlni Melantie care

Frumoase capre cari le-avea păscînd

Mai mîndre-n deal le-alese de mîncare

Acelor prinți pe azi, și scoborînd

Și-alți doi ciobani urmau a lui cărare.

Văzîndu-i deci, el și-ncepu-njurînd

Să-i mustre-n drum și foarte să-ntărîte

Pe regele-Odiseu cu-ocări urîte:

„Ei, Doamne, Doamne, mult e vorbă bună

Că duce rău pe rău! Și drepte par

Cuvintete că ce-i de-un fel s-adună!

Dar unde-acum, nevrednice purcar,

Mai duci pe-acest spurcat și-mpușcă-n lună,

Lingău de mese care stă hoinar

De uși frecîndu-și coatele bătrîne,

Nu spăzi și lănci cerșind, ci coji de pîne!

De-ai vrea să-mi speli, golane,-n stînă vase,

Să mături curți și crengi să tai la iezi,

Chiar bînd și zer ți-ai face șolduri grase.

Dar nu te trage firea să lucrezi,

C-ai prins năravul rău s-alergi prin case

Și stînd la prag să ceri și să oftezi,

Că-i făr’de saț a burții lăcomie!

Ci-ți spui, Evmee, și-asta o să fie,

Că dacă-i dete-n cap cumva să cate

Vrun rost de hrană la palat, i-o spui

Că multe fi-vor scaune-aruncate

De mîna prinților în capul lui

Și cum mai au să i se spargă-n spate

Cînd fi-va huiduit cu mare hui!”

A zis, și-apoi trecînd izbi păstorul,

De prost, în șold pe-Ulise cu piciorul.

Dar nu-l putu clinti, necum afară

Să-l dea din drum, cum vruse-acest mișel.

Gîndi deci Odiseu că ori să sară

Să-i ia cu ghioaga sufletul din el,

Ori sus luîndu-l să-l trîntească dară

Cu capul de pămînt. Gîndind astfel,

Rămase-apoi răbdînd și-a stat cuminte.

Evmeu îns-a strigat atunci cuvinte

Cu mînile spre cer: „Părinte tată!

Și nimfe, fete-ale lui Zevs! Vă cei

Că, dacă Odiseu v-a ars bogată

Vro jertfă-n prapur gras, de iezi și miei,

Să faceți, zîne, să se-ntoarc-odată

Acas-al meu stăpîn, adus de zei!

Ah, cum ți-ar zmulge fala, nu te teme,

Că bați hoinar orașu-n orice vreme,

Iar răi păstorii-n cîmp fac jaf în vite!”

Răspunse-atunci Melant: „Olio, ce-ai spus,

Tu cîne rău ce știi nelegiuite!

Bun preț pe tine-o să mai iau cînd dus

Pe-o nav-o să te vînd, s-o știi, smintite!

Trăsnească-ți-l pe Telemac de sus

Chiar azi Apoi, și-n cas-omoare-l prinții,

Precum pe-Ulis l-au stins din lume sfinții!”

A zis și i-a lăsat acolo-n cale,

Căci ei mergeau încet. Ci-n grabă el

Ajunse la palat și-ntrînd în sale,

Ședea-ntre prinți, cu Evrimac acel

Ce foarte-a fost iubitul vieții sale.

Deci servii i-au adus fripturi la fel

Ca prinților, iar vrednicei bătrîne,

Găzdoaiei dete semn s-aducă pîne.

Ci-n ăst răstimp la porți acum sosiră

Purcarul și-Odiseu; iar din palat

Sunau cîntări de boltuită liră,

Căci Femiu le cînta. Și-a apucat

De mîni atunci, și ochii lui luciră,

Ulise pe purcar și-: „Adevărat,

Evmee,-a zis — că ăsta e palatul

Pe care zici că-l are nepătatul

Acel de Odiseu! Și-oricine poate

Din multe toate să-l cunoasc-ușor!

Clădiri peste clădiri și-ncinse toate

De grosul zid al largii curți a lor

Și porți cu dou-aripi, încît nici gloate

De foarte mult și mînios popor

Nu cred c-ar fi voinice să le spargă

Spre-a da năval’ cu arme-n curtea largă.

Dar pare-mi mie-așa, ori mulți in casă

Petrec aci-n ospăț, și simt miros

De dulci mîncări ce se gătesc de masă,

Și cînd al lirii celei ce frumos

Tovarăș zeii-a orice-ospăț ne-o lasă.”

Și vorbe-atunci atari Evmeu a scos:

„Ușor le-ai cunoscut, și nu-i mirare,

Că-n toate-arăți priceperea ta mare.

Dar noi să ne gîndim, cum e mai bine

Să-ntrăm aici? Ori tu să intri-ntins

La prinți de-ntîi, iar eu s-aștept, străine,

Ori eu întîi, ca om pe-aici deprins?

Dar intr-apoi îndată după mine,

Ca nu cumva zărindu-te vrun ins,

Cu pumni și pietre să te-alunge-afară.

Te-ndemn să judeci toate-acestea, dară.”

Răspunse vorbe el astfel vorbite:

„Pricep și știu că oamenii sînt răi.

Deci intră tu, iar eu aștept, iubite,

Deprins sînt eu cu ghionți și cu bătăi

Și nici nu-s slab de înger, căci cumplite

Răbdai și-n lupte și pe-a mării căi;

Vro cîțiva pumni mai mult e tot atîta!

Dar nu se poate-n frîu să țîi cu bîta

Arsura foamei din deșertul pîntec,

Căci n-ai cum s-o ascunzi; și pe pămînt

Ea ține lumea-n nesfîrșit frămîntec.

Au multe-n viață jalnicul lor cînt,

Ci-al foamei este cel mai jalnic cîntec!

Tot foamea-mpinge de se zbat în vînt

Și pier pe mări corăbii moarte-amară.”

Așa vorbeau ei doi prin curte-afară.

Iar bietul Arg, un cîne ce-l crescuse

Sărmanul Odiseu, dar n-a avut

De dînsul parte-apoi, căci el se duse

La Troia-n cîmp și nu l-a mai văzut,

Încet nălțat-a capul, de-unde fuse,

Și lung privi spre-un sunet cunoscut.

Pe-acesta deci ades la vînătoare

De ciute-n munți și vulpi și căprioare

L-au dus flăcăi, acum însă copoiul,

Uitat de toți, zăcea aici flămînd

Deoparte-n curtea casei pe gunoiul

Din grajd, ce sta grămadă pînă cînd

Să-l ducă slugii-n cîmp și cu săpoiul

Să-l toarne pe-un ogor. Și-așa zăcînd

Trăia-n mizeria zilelor bătrîne

Și plin de pureci părăsitul cîne.

Dar cînd acum zări-ntr-a lui orbie

Pe dragu-i domn, și-urechile voios

Plecîndu-le, bătu cu-o vrere vie

Din coad-apoi, dar n-a putut de jos

Să-și miște trupul, la stăpîn să vie.

Pe-ascuns atunci, și dîndu-i-se-n dos,

Spre-a nu-l vedea Evmeu, își șterse-o clipă

Plînsoarea Odiseu și-a zis în pripă:

„Eu nu pricep cum lasă ei să zacă

Un cîne-așa de vrednic pe gunoi!

Ce mîndru cîne! Dar eu nu știu dacă

Cu trupu-acest frumos fu bun copoi

Și iute-n pas, ca și folos să facă;

Ori fu vrun cîne-așa, și nu de soi,

Cum țin la masă cei cu bogăție,

Cari numai de frumoși sînt buni să-i ție?”

Deci dînd răspuns, așa i-ai zis, purcare:

„Acesta-i cîne-al omului acel

Ce-i dus acum și-i mort în depărtare.

De-ar fi și-acum la trup și glezne-astfel

Cum fu cînd l-a lăsat plecînd pe mare

Stăpînul său, tu te-ai uimi de el!

Căci nu-i scăpa-n tufiș nicicînd intrată

Dihania ce-o lua la goan-odată!

Dar și știa să poarte urma bine!

Acum, cum vezi, e vai de el, de cînd

Stăpînu-i dus. Căci roabelor, vezi bine,

Puțin le pasă lor că e flămînd.

Așa-și pierd robii orișice rușine

Cînd slab stăpîn ei au, și șed furînd.

Căci Zevs cînd unui om îi dă robia,

Pp-un sfert măcar îi stinge și-omenia!”

A zis și-apoi în foarte nalt clăditul

Palat intră-ntre prinții-acei dușmani.

Pe Argus însă l-a ajuns sfîrșitul

Și moartea-nchise ochii lui sărmani

Îndată ce-și văzu acum iubitul

Stăpîn, cel dus de douăzeci de ani.

Deci după ce-a intrat Evmeu în casă,

Întîi din toți cari prăznuiau la masă

Văzut a fost de Telemac, feciorul,

Și-i dete semn să vie lîngă el.

Cătă-mprejur un scaun deci păstorul

Și-ndat-a și găsit și-a tras pe-acel

Pe care sta de-altdată-mpărțitorul

De cărnuri între prinți. Șezu astfel

În fața lui; și pîne-un serv aduse

Și multe-n fața lui fripturi îi puse.

Curînd deci și-Odiseu intra-n odaie

Proptit pe ghioaga lui, neputincios

Bătrîn murdar în foarte rele straie.

Acolo-n pragul cel de frasin gros,

Ai cui ușiori s-a străduit să-i taie

Un meșter bun din lemn de chiparos

Și-o lucie față priceput le dete,

Proptit de-acești ușiori Ulise stete.

Vorbi deci Telemac cătră vecinul

Din fața sa, Evmeu, și-apoi curînd

Luă și-o pîne-ntreagă și cu plinul

Fripturi cîte-a cuprins în mîni, zicînd:

„Te du cu-acestea să cinstești străinul

Și-i spune-așa, că însuși el umblînd

Să ceară de la toți și să se poarte,

Căci pentr-un om sărac rușinea-i moarte!”

Îi zise-așa. Și-Evmeu, părîndu-i bine,

S-a dus și-a zis cu foarte bune vreri:

„Îți dă acestea Telemac, străine,

Și-a spus să mergi pe rînd la toți să ceri,

Căci pier golanii cei ce-s cu rușine!”

Răspunse Odiseu: „Să-i dea puteri

Și cinste Zevs lui Telemac, crescîndu-l,

Și-i facă tot ce-i poartă-n suflet gîndul.”

A zis. Și-apoi cu mîni încăpătoare

Luînd, el puse tot ce i-a adus

Pe traista ruptă, jos, lîngă picioare.

Și-așa, cît timp cînta din scaun sus

Al lirii glas cîntări desfătătoare,

Mînca și el. Iar cînd sfîrșire-a pus

Cîntării ei, găti și el mîncatul.

Iar prinții-acum umpleau de chiu palatul.

Și-Atene, care-n om îndemnuri pune,

Venind la Odiseu i-a dat prin gînd

Să mearg-acum prin sală și s-adune

Bucăți rămase, de la toți pe rînd,

Să vadă care-i om cu gînduri bune

Și drept, și care nu-i nici drept, nici blînd.

Dar nici așa n-a fost ursita sorții

Să-și poată vrunu-abate clipa morții!

Porni deci de la dreapta, cu rugare

Și-ntinsă mînă, foarte copleșit

De timp și de nevoi, ca unul care

De multă vreme-n lume-ar fi cerșit.

Iar ei i-au dat cu milă și mirare,

Căci nu știau de unde-o fi ieșit.

Și-așa-ntrebau: ce om o fi golanul?

Răspunse deci Melantie-atunci, ciobanul:

„Voi tineri ce doriți pe-a mea stăpînă,

Vă pot eu spune cine-i dumnealui.

Evmeu îl aducea de pe la stînă,

Pe cînd veneam și eu, căci îi văzui.

Dar cine-i el, ce soart-aici îl mînă,

Aceasta unul n-aș putea s o spui.”

A zis, iar Antinou, golind paharul,

Mustra cu vorbe și-ocăra purcarul:

„O, preaslăvit purcar! De ce cu tine

Ne-aduseși și pe-acest golan? Ori zici

Că nu-s destui prin curțile-acum pline

De-acești supărăcioși lingăi calici

Și vrei mai mulți? Ori poate-ți pare bine

Că stau prădînd atîția răi pe-aici

Pe bietul tău stăpîn cel cumsecade

Și-aduni cît poți și pe-alții ca să-l prade?”

Răspunse-atunci purcarul: „Antinoe,

Din buni părinți ești tu, dar rău vorbești!

Ce om a mers cîndva de bunăvoie

S-aducă vrun străin, cum tu cîrtești,

De nu-i cumva vrun om ursit de Joe

Să poat-aduce mari foloase-obștești:

Proroc, ori vraci, ori meșter al clădirii,

Ori dulce-un cîntăreț vestit al lirii.

Pe-atari îi caută cei cuminți și-i cheamă;

Dar cine-i prost să cheme pe-un golan

De care ți-e rușine-ori chiar și teamă?

Dar tu-ntre prinți ești slugilor dușman

Aci-n palat, și mie mai cu seamă!

Dar pînă-i Telemac din an în an

Tot mai stăpîn, și-i vie doamna-n casă,

De ura ta ce-mi porți nimic nu-mi pasă!”

Deci zise Telemac: „Te rog, pricepe

Și nu schimba, Evmee,-acum șiroi

De vorbe cu-Antinou, că iar începe!

El are-un rău nărav să-nțepe-n noi

Și-ndeamn-apoi și pe-alți flăcăi să-nțepe.”

A zis. Și spre-Antinou se-ntoarse-apoi:

„O, da! Tu, Antinou, ca și-un părinte

Pe-al său copil, mă-nveți ce e cuminte,

Că-mi spui cu vorbe tari s-alung din casă

Pe-un biet străin! Dar nu dea Dumnezeu!

Deci ia și dă-i! Ori crezi că poate-mi pasă

Că-i dai și-s trist? Dar dă-i, că zic și eu!

Te las și eu să-i dai, și maica lasă

Și-oricare alt om ce-l are Odiseu.

Dar n-ai ăst gînd, ci vrei să iai cu saltul

Tot tu și tot, și-oftezi cînd ia și altul!”

Răspunse-acel trufaș al rea-credinții:

„O, tinere semeț și rău pătruns

De nu știu ce nebun un ghimpe-al minții!

Ce vorbe sînt acestea ce-ai răspuns?

Atît cît tine de i-ar da toți prinții,

Eu cred că și trei luni i-ar fi de-ajuns,

Avînd ce roade trîndăvind, mișelul!”

A zis și s-a plecat spre scăunelul

Ce-avea sub tălpi, și-n mînă rădicîndu-l,

Spre-Ulise-l arătă c-un semn. Dar ei,

Toți ceialalți, i-au pus în sac, umplîndu-l

De pîne și fripturi și tot ce vrei.

Porni spre prag Ulise deci cu gîndul

Să guste-acum ce-i dar-acești ahei.

Deschise însă traista grea din spete

Și-oprit lîng-Antinou, în față-i stete

Ca unul care răzgîndit rămîne

Deodată-n loc: „Hai, dă-mi și tu, căci n-ai

Un chip să pari codaș de tot, stăpîne,

Ci mai curînd te-aș crede fiu de crai!

Deci negreșit tu trebuie și pîne

Mai multă decît toți de-aici să-mi dai!

Și foarte voi slăvi cinstitu-ți nume

Prin multe țări prin foarte larga lume!

Căci și eu fui ferice-n lume-odată,

Și-aveam de unde și-mi plăcea să dau

Cu pline mîni din casa mea bogată

Oricăror cerșetori cînd mă rugau;

Și slugi mulțime-aveam nenumărată

Și multe-aveam cari fac pe cîți le au

Și bine să trăiască-n orice vreme

Și plini de-averi în lume să se cheme.

Dar Zevs — căci poate-a vrut a mea pierzare

Mi-a stins norocul vieții, căci m-a-mpins

Să plec cu hoți rătăcitori pe mare.

Și-așa trecînd pe-al mării cîmp întins,

Ajunsem în Egipt, pe-al lui cel mare

Și mîndru rîu, și-acolo deci am prins

Odgoane-n mal și-am stat. Și deci, ca pază,

Pe-o parte dintre soți i-am pus să vază

De nave-n mal, iar pe-alții să se ducă

Pe dealuri cercetași. Și-au mers, dar ei,

Obraznici oameni, gata de măciucă

Și și-ncrezuți că-s tari, au fost mișei

Și-așa văzui că-ndată mi s-apucă

De jaf pe-acel pămînt, și prind femei

Și prunci ca robi și-ucid bărbații țării.

Dar cei din cîmp cu vuietul strigării

Au dat de știre celor din cetate,

Și-apoi pe-alboarea sfintei dimineți

Ieșir-aceștia, oști nenumărate,

Pedeștri-o seamă și-alții călăreți,

Și-ntregul cîmp s-umplu de-nfiorate

Luciri de suliți cari răpun vieți,

Iar Zevs acel ce fulgeră și tună

O spaim-a pus în soții mei, nebună,

Și-a stins orice putinț-a-mpotrivirii,

Căci multe-acum aduse-al sorții pas

Din mii de părți strîmtorile pieririi.

Deci mulți am și pierit; cine-a rămas

Fu dus ca rob la muncile silirii.

Pe mine-apoi lui Dmetor a lui las

M-au dat ca rob, străin din întîmplare

Sosit pe-aici, și-n Chipr-un rege mare.

De-acolo, suferind cumplite rele,

Sosii pe-aici, căci soarta poate vrea.”

Vorbi deci Antinou cuvinte grele:

„Ce demon mi te-aduse-aici belea

Pe-al nostru cap, și-o coabe-a mesei mele?

La mijloc stăi! Și nu la masa mea,

Să nu te fac s-ajungi, de palme friptul,

Din nou să-ți vezi și-amar plîngînd Egiptul

Rar om obraznic și-ndrăzneț ca tine!

Te-arăți golan în fața fiecui,

Și toți îți dau prostește-așa, vezi bine,

Că nici cruțare și nici milă nu-i

În cei ce stau prădînd averi străine!

Nu dă aici nici unul dintr-al lui,

Ci-averea de hăram o fac pomană,

Că-și văd în faț-acest prăpăd de hrană.”

Trăgîndu-se-Odiseu a zis cuvinte:

„Oh, tată Zevs! Cum văd, tu dară n-ai,

Deși ești om frumos, nici strop de minte!

În casa ta tu te zgîrcești să dai

Și sare unui om; căci denainte

Atît de multe-aici grămezi le ai

Și nu te-nduri să-mi dai un sfărm de pîne!

Sărman de el, de-ți ții prin cas-un cîne!”

A zis, iar Antinou, cuprins de furii,

Răspunse-atunci, pieziș privind la el:

„Să-ți punem noi acum un lacăt gurii,

Să-ți fie-nvăț, să nu mai fii mișel,

Acum cînd în sfîrșit spui chiar injurii!”

Vorbind, luă frumosul scăunel

Și-n furie spre-Odiseu cu-acesta dete,

Lovindu-l sus la umăr, între spete.

Răspunse Antinou și mai cu ură:

„Ei, taci acum și șezi la locul tău,

Ori pleacă-ntr-alte părți! și taci din gură,

Să nu mi te tîrască vrun flăcău

De-o mîn-ori de-un picior, tu secătură

De om ce ești, bătut de-acesta rău!”

A zis, iar prinții foarte-avură ciudă

Și-așa ziceau, vorbind ca să-i audă:

„N-a fost cuminte să-l lovești! Dar dacă

Ăst biet străin e zeu din cerul sfînt?

Că-n zdrențe zeii-adeseori se-mbracă

Și umbl-astfel prin țări, schimbați cum sînt,

Căci pot așa cum vreau să se prefacă,

Să vadă drepții-ori răii pe pămînt.”

Așa deci pe-Antinou ei îl certară;

Dar lui nici nu-i păsa de-a lor ocară.

Iar inima din Telemac s-umpluse

De plîns văzînd pe tată-său lovit,

Ci-n drum s-ajungă-n ochi zăgaz îi puse,

Dar capul în tăcere l-a clătit

Și-amar un gînd în suflet el își puse.

Iar cînd și-n casă doamnei i-au vestit,

Ea zise-ntre femei, țesînd acolo:

„Lovi-l-ar pe-Antinou chiar azi Apolo!”

Și-a fost ăst dor și-al roabei cei bătrîne,

Evrinoma: „De-ar fi cum noi am vrea,

Nici unul n-ar vedea ce zi e mîne!”

Vorbind deci doamna, iarăși zise ea:

„Ah, toți îmi sînt dușmani, cu vreri de cîne,

Căci toți urzesc tot rele-n casa mea!

Dar mai cu seamă Antinou, și-n rele

Și-n tot ce face-i coabea casei mele!

Un biet de nevoiaș umblînd cerșește

La toți cei din palat, și-avînd de el

O milă toți, căci foamea rea-l silește,

Îi dau cu drag, ori mult, ori puțintel,

Și-i umplu traista; el însă-l lovește

La umăr sus, zvîrlind un scăunel!”

Așa vorbea-ntre fete ea-n năvală,

În vreme ce-Odiseu mînca prin sală.

Crăiasa deci chemă p-Evmeu la sine

Și-a zis așa: „Ia du-mi-te, Evmeu,

Și cheamă-l pe străin aici la mine,

Căci vreau să-l și mîngîi, și poate vreu

Să-l și descos, că-n multe țări străine

El ori văzu cu ochii pe-Odiseu,

Ori știe lucruri ce se pot și crede,

Căci multe țări umblat-a, cum se vede!”

Evmeu răspunse-așa: „Ai gînduri bune,

Crăiasă doamnă! Numai de-ar tăcea

Aheii-n sală, și ți-ar fi minune

S-asculți cuvîntul lui și ți-ar plăcea!

La mine doar-a mas și știu ce spune:

Trei zile-acum de cînd e-n casa mea,

Că-ntîi și-ntii la mine-ajunse-n casă.

Fugind de pe-o corabie-n prund rămasă,

Și tot n-a pus un capăt povestirii!

Cum stă uimit și-ascultă deci un ins

La mult duiosul cîntăreț al lirii

Cel mult iubit de zei, și stă cuprins

Poporu-ntreg de-un farmec al uimirii

Și-ar vrea s-asculte-n nesfîrșit întins,

Așa

Din Creta zice el c-ar fi, din țara

Lui Minos deci, și c-ar fi fost amici

Cu regele-Odiseu, dar foarte-amara

Ursit-a lui l-a pribegit pe-aici,

Răbdînd pribeag și foamea rea și-ocara.

Și spune de-Odiseu că-i viu și nici

Departe nu-i, ci la tesproți, și-i bine,

Și-i vesel, plin de-averi, pe drum și vine.”

Răspunse Penelope-apoi: „Deci du-te,

S-aud și eu cuvîntul lui, că mor!

Iar ei cu inimi vesele făcute

Să stea prin curți, prin sale, pe-unde vor,

Căci lor le stau întregi și nebăute

Averile ce au prin casa lor,

Și grîul în hambar și vinu-n cană,

Căci numai pentru proprii slugi dau hrană,

Dar nu ca mie-aici, că-mi stau grămadă

Și taie-n casa noastră boi mereu

Și oi și capre și hoțește pradă

Și făr’ de cumpăt negrul vin mi-l beu,

Și toate-acum cumplit încep să scadă!

Căci n-am în cas-un om ca pe-Odiseu,

S-alunge-acest blăstăm, și nimeni nu e

Un frîu atîtor oameni răi să puie!

Ah, dacă mi-ar veni-ndărăt bărbatul,

Ce iute-atunci, de fiul său urmat,

Ar bate prinții și-ar albi palatul!”

A zis, și-atunci în sal-a strănutat

Iubitul fiu al ei, iar strănutatul

Umplu de zgomot marele palat.

Zîmbi deci Penelope-atunci o clipă

Și-i zise lui Evmeu cu multă pripă:

„Haid, du-te-acum și cheamă-mi-l odată,

Nu vezi c-a strănutat iubitu-mi fiu

La tot ce-am spus? Deci moarte li s-arată

Și nici nu va scăpa nici unul viu

De soarta sa și-ursita-nfricoșată!

Și-așa să știi, că dacă văd și știu

Că spune-adevărat și-l cred ce spune,

Îi dau manta și-un rînd de haine bune!”

Și-Evmeu, îndată ce-auzi cuvinte

Din gura doamnei, merse-n drumul lui

Și-a zis lui Odiseu, și-i sta năinte:

„Străine taică, m-a trimis să-ți spui

Cinstita Penelope cea cuminte

Să mergi la ea, căci foarte, cum văzui,

Ar vrea ceva să mi te-ntrebe-anume

De soțul ei cel dus de mult prin lume.

Iar dacă va cunoaște despre tine

Că bune vești și-adevărate-i dai,

Un rînd de haine vei avea, străine,

Căci asta-i lipsa cea dintîi ce-o ai.

Apoi, pentru mîncarea ta, vezi bine,

Cerșind o să cîștigi cum cîștigai

Și-ntr-alte părți, că darnicii-o să-ți deie!”

Răspunse deci Ulis și-a zis: „Evmee!

Eu foarte bucuros și drept aș spune

Cinstitei doamne, fetei lui Icar,

Căci multe știu de el, c-am dus și bune

Cu el în rînd, dar foarte mult și-amar.

Dar frică port de mințile nebune

Ce-au prinții ăștia, căci ei n-au măcar

Pe zei în gînd, și-și fac deci silnicia,

Căci pînă-n cer le-ajunge-obrăznicia.

Și chiar acum, umblînd prin casă, dete

— Și fără ca să-i fac vrun rău, nici lui,

Nici altora — și mă lovi-ntre spete

Ăst om c-un scaun, și rănit eu fui.

Și nici un prinț într-ajutor nu-mi stete,

Nici însuși Telemac! Tu deci să-i spui

Și du cuvînt crăiesei prea-nțelepte

Că pînă mai pe-al nopții-amurg s-aștepte,

Și-atunci mă-ntrebe și-o să-i spui cînd vine

Și cum iubitu-i soț, și pe-unde-a fost.

Și-o rog să stea mai lîngă foc cu mine,

Căci foarte rupt am straiul ăsta prost;

Dar însuți știi, că doară-n deal la tine

Avui de-ntîi și-ntîi un adăpost.”

A zis, și-Evmeu s-a dus apoi în rîndul

De sus al casei, și-i vorbi mustrîndu-l

Stăpîna sa: „Dar nu-l aduci? Să fie

Atît de dîrz străinul tău? Nu vrea,

Temîndu-se de-o nouă silnicie

A prinților, sau ce-i? Ori poate prea

Se simte gol și rușinat să vie?

Dar pentru cerșetori rușinea-i rea!”

Răspunse-atunci Evmeu stăpînei sale:

„Cuvinte-a spus cu bun toiag de cale,

Precum ar spune-o și-altul care-amînă

De frica ăstor cruzi o fapt-a lui.

Deci el te roagă să-l îngădui pînă

Pe-apusul zilei, iar atunci să-i spui;

Și cred și eu, crăiasa mea stăpînă,

Că-i mult mai bine la-ntrebări să-l pui

Pe-un timp cînd e-n palat mai multă pace

Și singuri voi, și-atunci să-ntrebi ce-ți place.”

Vorbind și doamna i-a-ntregit gîndirea:

„Nu-i prost străinul, orișicine-i el!

Căci nu mai sînt pe lume nicăirea

Obraznici oameni și-urzitori astfel

A tot ce naște-n gînd nelegiuirea!”

Așa vorbeau, și-a mers purcarul cel

Cu-atît de bune minți apoi să șadă

Acolo printre prinți, cu ei grămadă.

Plecîndu-și capul deci vorbi-n șoptite

Și-a zis lui Telemac: „Eu merg să mîi

La stînă-n deal, ca să păzesc, iubite,

Averea ta și-a mea. Iar tu rămîi

De paz-atîtor stări nenorocite;

Și vezi să le-ngrijești! Dar mai întîi

Păzește-ți sufletul vieții tale,

Ca nu cumva vrun rău să-ți iasă-n cale,

Căci mulți aceștia răsucesc prin minte

Al morții tale ceas și caut-un cum;

Dar dare-ar Zevs să piară mai nainte

De ce să-ți fac-un rău, și facă-i scrum!”

A zis, iar Telemac vorbi cuvinte:

„E drept ce spui, bădico! Dar acum

Să stai să guști ceva, și pleci pe urmă,

Iar mîne pînă-n zori s-aduci din turmă

Frumoșii vieri de-ospăț; și-aici pe-acasă

Purta-voi grija eu și marii zei.”

A zis, și-Evmeu mînca, șezînd la masă.

Sătul apoi, ieșit-a dintre ei

Să plece-n deal la turma sa cea grasă,

Lăsînd palatul plin de prinții cei

Ce-n joc și cînt își petreceau cu cina.

Căci jos spre-apus cădea pe cer lumina.