Scena II

DOAMNA MARIA: Oană, Oană, ce robotești?

OANA: Spăl, măria-ta.

DOAMNA MARIA: Ce speli, Oană?

OANA: Pentru împăratul nost... Să fie gata pân-o veni...

DOAMNA MARIA: N-ai isprăvit?

OANA: Isprăvit... Le-am luat a doua oară...

DOAMNA MARIA: Cum îți zice el, Oană?

OANA: Băbătie, măria-ta.

DOAMNA MARIA: De ce, Oană?

OANA: Fiindcă așa-i place, măria-ta.

DOAMNA MARIA: Dar ție cum îți place, Oană?

OANA: Cum îi place și lui, măria-ta.

DOAMNA MARIA: Și cum te mai alintă, Oană?

OANA: Dă, măria-ta...

DOAMNA MARIA: Dă... cum, Oană?

OANA: Cum, măria-ta?

DOAMNA MARIA: A! nu vrei să spui doamnei?

OANA: Cum să nu, măria-ta. Până acum doi ani mă suia pe genunchiul drept... ba nu, p-ăl stâng, și mă juca și zicea: Oană, Oană, bărlăoană, Onoi, bârloi, Oi, moi... De doi ani îmi zice: Băbătie, cum o mai duci cu bătrânețile? Bine, zic. Ai zis bine? Nu, rău, că sunt rele, bată-le focul. Așa, măria-ta.

DOAMNA MARIA (luând la o parte pe Irina): Ce vrei, Irino... Om de război... Trei luni acasă și nouă pretutindeni, numai acasă, nu.

IRINA: Sufletul măriei-tale ca chipul măriei-tale... Maica Domnului, adusă de la Roma de postelnicul Purcevici.

DOAMNA MARIA: Soție de domn și mumă de domn, da Maica Domnului nu, Irino.

IRINA: Buuuno!