Scena VII

OANA singură, apoi PETRU RAREȘ.

OANA: O! Doamne, Doamne! Să schimbe ei ursita? Cine să închidă ochii? Domnul cel sfânt? N-are sfârșit cel care are milă de toți! (Dă să iasă pe după castel și se întoarce la glasul lui Rareș.)

PETRU RAREȘ (ieșind din castel): Ce, fugi, Oană?

OANA: Nu, Rareș.

PETRU RAREȘ: De ce-ți sunt ochii roșii? Ai plâns?

OANA: Nu...

PETRU RAREȘ: Ba da... Ochii tăi sunt tulburi...

OANA: Ce ochi să rămâie senini când ai bunului Ștefan ard!

PETRU RAREȘ: El are nouă suflete, Oană. Ploile, zăpezile, zbuciumul și drumul lung și greu... Olecuță de odihnă, și se întremează zmeul bătrân.

OANA: Da, Rareș, da...

PETRU RAREȘ: Și se face bine...

OANA: Bine?... Bine să-i dea Dumnezeu!... Bine...

PETRU RAREȘ: Și ție, Oană...

OANA: Și d-tale, Rareș...

PETRU RAREȘ: Și nouă, amândurora...

OANA: Și, Rareș, și...

PETRU RAREȘ: Dă-mi o mână, Oană...

OANA: De ce?...

PETRU RAREȘ: Așa, că mi-e dragă...

OANA: O!...

PETRU RAREȘ: Ce râzi? Nu ți-am mai spus?

OANA: Ba mi-ai spus... de câte ori... În urmă mai ales...

PETRU RAREȘ: Și dreapta mi-e dragă, și stânga mi-e dragă, și amândoi ochii cu lumini adânci, și părul tău rotunjit pe spate și învolt ca un fum auriu, și gura ta cu buze ca măceșea, și mijlocul tău ca trestia de baltă, și mersul tău ușor ca de presură, și toată ființa ta...

OANA: O! Rareș... (Râde.) Și toată ființa mea... (Râde.)

PETRU RAREȘ: Toată ființa ta mi-e dragă, că te iubesc, Oană!

OANA: Cum, Rareș?... (Râde.)

PETRU RAREȘ: Întruna te-am visat, Oană... Și te-am văzut întruna la război... Când porneam cercetașii, când mă băteam, când mă culcam, când mă sculam, călare, pe jos, la șipote, în codru, neostiat ¹⁷ în fața ochilor mei...

OANA: Ca p-o soră, Rareș.

PETRU RAREȘ: Nu ca p-o soră...

OANA: Și de când, Rareș?

PETRU RAREȘ: De când împliniși 14 ani... De pe la Paște...

OANA: Mi-ești drag, Rareș, dar...

PETRU RAREȘ: Dar...

OANA: Nu ții minte când mă ridicai în brațe să rup para cea mai coaptă, când te cățărai în vârful copacilor ca să-mi dai pui de stăncuță...

PETRU RAREȘ: Da... și te sărutam...

OANA: Da, și mă sărutai... Ș-acum... na... sărută... (Râde.)

PETRU RAREȘ: Nu, Oană, nu așa!

OANA: Dar cum, Rareș, cum?... Ca p-o miluită fără părinți?

PETRU RAREȘ: Nu...

OANA: Ca p-o pripășită la curtea doamnei Maria?

PETRU RAREȘ: Ah! nu...

OANA: Ca p-o pasăre pribeagă?... Și nu uita că tu ești boier, Rareș...

PETRU RAREȘ: Ce boier?... Al Mariei ș-al lui Rareș, pescarul din Hârlău.

OANA: Ești căpitan de oaste și prieten al domnului Bogdan...

PETRU RAREȘ: Sunt ce sunt, și fără tine mai bine să nu fiu!

OANA: Doamne, Rareș... Dar tu mi-ești ca un frate... Eu mireasă? N-ai nici cui să mă ceri.

PETRU RAREȘ: Stăpânului a toate, ca unui drept părinte.

OANA: A! nu, Rareș, nu!... Nu simț nimic în mine... Mi-ești drag ca un frate, dar nu te iubesc... Și domnul e bolnav...

PETRU RAREȘ: Domnul e bun, milostiv și îndurător... (O sărută pe amândoi obrajii și pleacă repede.)

OANA: Ciudat!... Dar să nu uit pe paharnicul Ulea! (Iese prin stânga pe după castel.)