Scena V
Logofătul BALOȘ, pârcălabul GROZA, CREMENE, PETRU RAREȘ, CORBEA, MOGÂRDICI și SANDOMIR. MOGÂRDICI (de sus): Nu deschide, stăpâne... SANDOMIR: Ziua, singur, fără arme... nu poate fi decât un om bun... (Corbea, Mogârdici, Sandomir se dau jos. Poarta se ridică și apar în pragul punții logofătul Baloș cu toți ceilalți. Petru Rareș își descoperă capul și se pleacă înaintea lor.)
LOGOFĂTUL BALOȘ (după ce măsoară din ochi pe Petru Rareș): Și de un te-a suflat vântul?... De te-aduce vro judecată, s-o facem. De aduci vro știre, s-o ascultăm. De te mână vrun gând rău... n-ai nimerit-o... Ce vrei, străine? Spune pe șleau.
PETRU RAREȘ: Străin am fost pe Vosfor, sub cerul, pe apa și pe pământul cel mai blagoslovit de Dumnezeu. Străin și închis am fost în cele șapte turnuri gălbui de lângă marea albastră ca peruzeaua. Fugar și huiduit, am trecut munții de pe la mijlocul Turciei. De multe ori am înfundat ocnițele cetăților Semendria, Haliciu, Buciaciu, Camenița și Cerni-Ostrov. Am împlinit 43 de ani, și mai mult de jumătate din viața mea, m-a supus Atotțiitorul la toate încercările, și m-a bătut cu toate nenorocirile, și m-a rănit cu toate suferințele. Pe Iov nu crez să-l fi chinuit mai mult, căci în sufletul meu simt toate plăgile de pe trupul lui Iov. Și Iov nu s-a îndoit de mila Celui-de-Sus... Și eu am crezut neclintit în tăria lui vecinică...
PÂRCĂLABUL GROZA (către Baloș): Bine grăiește!
PETRU RAREȘ: Mă iartă, boierule...
PÂRCĂLABUL GROZA: Vorbește...
PETRU RAREȘ (către Baloș): ...dar, după câte-am îndurat, îmi tăiași curajul de la început...
LOGOFĂTUL BALOȘ: Ce ți-am zis eu?
PETRU RAREȘ: Că sunt străin!
LOGOFĂTUL BALOȘ: Străin... de Suceava...
PETRU RAREȘ: De castelul aista? De m-ați lega la ochi, pe dibuite v-aș duce și v-aș spune unde a fost cămara de odihnă a lui Ștefan cel Mare, unde iatacul doamnei Maria, unde al armelor, unde paraclisul cu iconostasul la care îngenunchea cel care n-a îngenuncheat înaintea nimărui... Mau cunoscut trecătorile, drumurile, munții cărunți, apele limpezi și codrii albăstrii ai Moldovei... adică le-am cunoscut pe toate în zilele grele și zilele de slavă... Și tocmai aici să fiu străin? Aici, unde-am crescut, unde am încălecat caii domnești, fără șea, fără frâu, cu mâna înfiptă în coama lor, gonind ca o stafie sub privirile arhanghelului pe care-l văd oriunde-mi întorc ochii, pe care-l aud oriunde mi-ațintesc urechea, pe care-l simt pretutindenea, în mine și afară din mine!
Pârcălabul Groza (mișcat): În el? Cine să fie ăsta?
LOGOFĂTUL BALOȘ: Ei, cine ești?
PETRU RAREȘ: Petru-voievod! (Toți tresar.)
LOGOFĂTUL BALOȘ: Petru Pribeagul?
PETRU RAREȘ: Am pribegit 22 de ani, dar nu sunt Petru Pribeagul, ci Petru Rareș, fiul Rareșoaii, ș-al... (Se închină.)
PÂRCĂLABUL GROZA: Ș-al?
PETRU RAREȘ: Și-al lui Ștefan cel Sfânt!
LOGOFĂTUL BALOȘ (emoționat): Tu?
PETRU RAREȘ: Eu, Baloș! Știu că ești logofătul Toader Baloș, te-am cunoscut acum 30 de ani, erai diac al treilea. Într-o zi, scriai un sinet de danie și cerneala se întinse la un mislete, și pătași pielea de vițel. Logofătul Tăut azvârli cu călimările și-ți rupse urechea. (Baloș, fără să vrea, se pipăie la urechea stângă.) Mă-nvârteam pe lângă tine. (Îmi ziceai: Petru cucuietu). Când sângele începu să picure pe obrazul tău, eu începui să plâng și sărutai pulpana bătrânului Tăut, și-i zisei: Eu sunt de vină, pan logofete! Mă luă de chică, mă răsuci și mă dete afară. Peste-o săptămână te duceai la pârcălăbia Novogradului, neputând răbda rușinea d-a fi lovit pe nedrept de marele logofăt... Dar... mă uit... și nu te mai cunosc...
LOGOFĂTUL BALOȘ: Eu... nu te cunosc... Îmi spui întâmplări adevărate, dar tocmai fiindcă sunt adevărate, câți nu le-or fi știind?
PETRU RAREȘ: Mă cunosc clucerul Moghilă, pârcălabul Grumază, vornicul Jurj și câți alții, cărora le săream pe genunchi și le petreceam deștile răschirate prin păr și prin barbă...
PÂRCĂLABUL BALOȘ: O! e demult... I-a coperit pământul! Morții nu pot a vorbire despre noi, noi putem să vorbim despre ei...
PÂRCĂLABUL GROZA: Eu aș ști p-un Petru, cam ca tine de nalt, frumos băietan nu zic, frumos ești și tu cu mustăcioara subțire tu ai barbă înspicată și mustăți negre și lungi alb și rumen la față tu ești prăjit de soare subțire și sprinten tu ești pietros și voinic. Vremea a prefăcut boierimea și țara. Și tu de vei fi ăla n-ai scăpat neatins. Din mândrețea de copil te văz bărbat zdravăn dacă ai fi ăla. Ar trebui să se ridice măria-sa de la Putna și să mărturisească că tu ești Petru al Răreșoaiei ș-al... (Se închină.) Altfel, nu glumim! Cu dovezile ce dăduși... ai umplea țara de sămânța lui Ștefan cel Mare!... Corbea, Sandomir, Cremene, să... (Face semn să-l ia.)
PETRU RAREȘ: Numai în castelul din Suceava nu fusesem închis...
MOGÂRDICI (râzând): A, e bine la noi! Umbră... cât lumea! Dormi și habar n-ai de e ziuă, de e noapte... Guzgani... câți poftești... cenușii, și mari, și lacomi... Trei tătari, scoși de la răcoare, unul n-avea nas, altul urechi, și-al treilea... la o mână cu trei dește și la un picior cu două... E, ai dracului guzgani...
PETRU RAREȘ: Să vă dau și alte dovezi...
LOGOFĂTUL BALOȘ: Da, căci, din ce-ai spus ar trebui să dovedești dovezile tale... Cremene, cheamă și pe ceilalți din castel. (Cremene se duce.)
PETRU RAREȘ: Da, să vie toți, să scoatem lumina de sub obroc.
MOGÂRDICI: S-o scoatem... de ce să n-o scoatem?... Dacă o vrea să iasă... Nu vă spuneam eu?
CORBEA: Nu te-amesteca!
MOGÂRDICI: De ce să nu m-amestec?... Boierii au dreptate... Un pârlit află din auzite c-ar fi gol scaunul Moldovei, și țop și el... Eu sunt Petru, copilul Răreșoaiei ș-al lui... Doamne, iartă-mă! (Se închină.) (Vin boierii, pan Trotușanu, pan Mihul, pan Liciu, pan Șandru, pan Matiaș, pan Crasneș, pan Cosma, pan Albotă, chelarul Hârea și Cremene.)
LOGOFĂTUL BALOȘ: Boieri, care din voi cunoaște pe drumețul acesta?... Să mărturisească.
ALBOTĂ: Chipeș om, dar nu-l cunosc.
CRASNEȘ: Să-l vedem... Nu-l cunosc.
TROTUȘANU: Mai degrab aș cunoaște ce este decât cine este, cât face decât cine l-a făcut. Ar fi ostaș, așa s-ar crede după uitătură. Ochii lui joacă, ne măsoară și ne cuprind; mâna dreaptă are bătături, semn c-a tras paloșul de multe ori în viață, și-o ține dezlipită de trup, ca și cum ar fi gata de trântă dreaptă.
MATIAȘ: Și ce vrea, logofete Baloș?
LOGOFĂTUL BALOȘ: Zice c-ar fi Petru...
Toți: Care Petru?
LOGOFĂTUL BALOȘ: Al Răreșoaiei... ș-al... (Se închină.)
Toți: Ei!... Să dovedească!
MOGÂRDICI: Boieri dumneavoastră, de mine dete cu ochii întâi și întâi... și mi-a spus alte alea... că cel ce-a pierit trăiește încă... Dacă a pierit, cum de trăiește, dacă trăiește, cum d-a pierit? Asta e vorba? Și și-a făcut cruce, și s-a plecat, și-a sărutat pământul... E cam... (Petru Rareș privește apăsat pe Mogârdici, care începe să se clatine și să dea îndărăt.)
PETRU RAREȘ: Nu mă cunoașteți, nu vă cunosc. Ne vom cunoaște. De o lună am părăsit Polonia. Am lăsat la granițele ei 4.000 de călăreți, pe care craiul Poloniei mi-i pusese la poruncă, să mă arunc asupra Moldovei și să mă sui în scaunul ei. Nu am vrut. Cine domnește în silnicie nu e domn. Și-am zis călăreților, gata de pradă, că nu trebuie. Într-un suflet trecui Prutul. Se zice că cocorii se îmbată de bucurie, ca de vin, când se întorc primăvara și-și găsesc cuibul. D-aș putea să sorb aerul Moldovei cu patima cu care-l sorbii la întâia zi, dupe 22 de ani de pribegie, suflarea mea v-ar arde și ați simți din cine mă trag și ce dreptăți înfățișez eu vouă! Deh, să las inima. Inimă fără cap, corabie fără cârmă... Ajunsei la Hârlău. Văzui pe bătrâna mea maică. Crezui c-aș fi omorât-o strângând-o în brațele mele. Îmi dete o Vivlie și îmi zise: Aci zice despre tine tată-tău! Iacă Vivlia, (Scoate o carte de sub dulamă.) Și iacă ce se glăsuiește la fața a doua de la evanghelia lui Marcu: La a cincisprezecea zi a lunei lui avgust 6992, Maria a născut un copil care se va chema Petru. Și acest fecior să se știe că este din Maria și din Ștefan-voievod. Scris-am eu, Luca Arbore, portarul Sucevei. Iscălit: Io, Ștefan-voievod. Cunoașteți scrisul lui Luca Arbore și-al voievodului vostru... Ei, socotiți... (Dă cartea în mâna logofătului Baloș. Boierii se grămădesc.)
LOGOFĂTUL BALOȘ: Da... da... parc-ar fi...
PÂRCĂLABUL GROZA (emoționat): Da, al lui... Slovele cletănate...
LOGOFĂTUL BALOȘ (lui Groza): Cum îți tremură mâna...
PÂRCĂLABUL GROZA: Îmi tremură... nu știu de ce...
PÂRCĂLABUL LICIU: Am colea un sinet de împărțeală, de la Milostivul. S-apropiem iscăliturile. Așa... așa... același mers... aceeași aruncătură... aidoma... Doar că-n carte s-a iscălit mai neted și-n sinet mai tremurat. A fost mai tânăr... era mai bătrân...
TROTUȘANU: Scrisul lui Arbore îl cunoașteți?
MIHUL: De ce? N-ar fi destul iscălitura domnului?
ȘANDRU: De ce?
COSMA: Cum e asta?
TROTUȘANU: Nu pricepeți? Una de alta se țin: scrisul și iscălitura. Dacă altcineva a izvodit scrisul lui Luca, atunci și iscălitura domnului e mincinoasă. Nu credeți ochilor, care mai totdeauna vă înșeală, ci minții, care numai câteodată se înșeală.
PETRU RAREȘ: Așa e, are dreptate boierul. (Mișcare între boieri.)
TROTUȘANU: Eu, în vremea din urmă, cunoscui scrisul lui Arbore. Slovele lui, ca stârcii... De... prea e bine scris... Deși e cam de mult... leat 6992... Să fi scris el?... N-aș ști ce să zic... Altfel... Dumnezeu să-l ierte, că Ștefăniță îi ticluise o carte către Petru-vodă... (Privește spre Petru.) Să fi jurat că e de el... Și să mă iertați... Să zicem că scrisul ar fi al lui Luca Arbore și iscălitura a lui Ștefan-voievod... A cui e Vivlia asta?
PETRU RAREȘ: A Mariei a fost, acum e a mea.
TROTUȘANU: A fost a cuiva și acum e a altcuiva... Punga asta e a mea, dar punga asta am putut s-o fur...
PETRU RAREȘ (tresărind): Eu să fur?
TROTUȘANU: Nu te supăra...
MOGÂRDICI: O! domol, ia-o domol...
TROTUȘANU: ...că supărarea dovedește când că e așa, când că nu e așa. Unii se supără cu dreptate, alții cu strâmbătate... Cum am putea să hotărâm de mânia dumitale fără să te cunoaștem?
PETRU RAREȘ: (cutremurându-se): Vasăzică, am furat-o... o!
TROTUȘANU: Nu... nu... Și nu zic că nu se împotrivește lui da ...Ai adus o carte. În carte, un sinet, un scris, și după scris o iscălitură. Iscălitura seamănă cu a voievodului Ștefan. Scrisul, pe ființă de adevăr, nu-l cunoaște nici unul car fi al portarului Arbore. Atunci cum vrei să credem că iscălitura ar fi adevărată?... Și, în sfârșit... câți ar fi... luat Vivlia asta de la Răreșoaia ar fi copiii lui Ștefan cel Mare?
PETRU RAREȘ (emoționat): A! izgonit de Bogdan, prigonit de Ștefăniță, și când nu e nimeni pe scaunul Moldovei, necrezut de nimeni și urgisit de toți! (Se aude un fâșâit ușor.)
LOGOFĂTUL BALOȘ: Ce e, Corbea?
CORBEA: Vin jupânesele.
MOGÂRDICI: Ca niște hulubași domnești care-și părăsesc cuiburile calde, așa merg de tihnit și de molcom...
PETRU RAREȘ (tresare): A, trăiește Oana?
LOGOFĂTUL BALOȘ: Trăiește, biata Oană...
PETRU RAREȘ: Biata?... De ce?
LOGOFĂTUL BALOȘ: De multe... de multe... că-ți îngheață inima... (Vin și se așează împrejurul logofătului Baloș, Oana, Nastasia, Genunea și Dolca.)
PETRU RAREȘ (după ce le privește pe toate): Care e Oana?
CREMENE: N-o cunoaște? A!
MOGÂRDICI: De un' s-o cunoască? Ce, a mai văzut-o? (Boierii privesc cu deosebite înțelesuri. Trotușanu face un gest de îndoială.)
PETRU RAREȘ (emoționat): Cine e Oana?
OANA (liniștită): Eu sunt.
PETRU RAREȘ (înmărmurit): Tu ești?... Ah!...
OANA: Ce vrea străinul acesta?
PETRU RAREȘ: De la toți străin m-a mâhnit, de la tine mă năbușe! Bine ar fi fost să fi fost surd în clipa în care deschiseși buzele! Nu mă judeca după chip. Văd cum nenorocirile au săpat urme adânci și-ntr-al tău... Când mă gândesc... O! dar nu-ți spune nimic glasul meu?
OANA (mirată): Nu!
PETRU RAREȘ: Nu-ți aduci aminte...
OANA: Nu te cunosc!
PETRU RAREȘ: A! stați, boieri!... Ați auzit că Ștefan însemna pe copii... cel puțin pe cei făcuți cu Răreșoaia, biată maică-mea...
OANA (mirată): El... Petru Rareș?... Î...
PETRU RAREȘ (dă dulama jos și rămâne într-o armură. Se descheie și își arată spata dreaptă): Priviți... Iacă semnul că sunt al lui Ștefan-voievod...
LOGOFĂTUL BALOȘ: Văz un cerc... dar, știu eu...
PÂRCĂLABUL GROZA: Cercul cu care însemna... mă iartă... vitele domnești, ca să nu se amestece cu alte herghelii...
MOGÂRDICI: Și cu cirezile de boi...
PETRU RAREȘ (lui Mogârdici): Tu... (Mogârdici se dă afund în mulțime.)
TROTUȘANU: Semnul acesta a putut fi făcut acum 40 de ani, dar și acum 10 ani. Ș-apoi ce copil, d-al lui Ștefan cel Mare, ați aflat cum zice dumnealui însemnat cu fierul roșu la naștere?
OANA: Pe mine m-a înfierat, dar nu pe spata dreaptă, cu pe umărul stâng, și nu c-un cerc, ci c-un luceafăr.
TROTUȘANU: Ce deosebire!
LOGOFĂTUL BALOȘ (către femei): Ce ziceți și dumneavoastră?
NASTASIA: Cum ar pătrunde mintea noastră unde nu pătrunde a dumneavoastră? Să dovedească că e copilul Răreșoaiei și-al lui... Eu sunt femeie, și când vreau ceva, pot, dacă dreptatea e de partea mea. Ce crezi, Dolca, că întruna îndrugi că văduvia Moldovei se va sfârși...
DOLCA: Ce să cred?
LOGOFĂTUL BALOȘ (lui Rareș): O biată bătrână-bătrână, de pe vremea domnului... Ghicește ce va fi...
DOLCA: Nu ghicesc, maică, ci ce va fi câteodată mi se arată. Așa mi s-arată și drumul domnului p-o lumină, că nu e nici noapte, nici zi... Când sosi străinul?
MOGÂRDICI: Veni așa, nechemat de nimeni... Adevărat că nu te-am chemat eu?... Luceafărul dimineții se stingea, că n-aș fi putut citi, cu toate că n-am învățat să citesc. Și mi-era frig, și mi-era somn, și mi-era sete... (Groza îi face semn să tacă.)
DOLCA: Că va veni, va veni... dar c-a picat...
GENUNEA (în extaz): A picat! a picat!... Aseară visai că vodă intră-n castel fără de veste... și azi... iată-l!...
TROTUȘANU: E! închipuiri de copil...
LOGOFĂTUL BALOȘ (surâzând): Un plod răsfățat... Cin să se uite în gura ei?... Nunea, nu mai spune prostii...
GENUNEA: Tată, așa era... Cum îl văd... Nu mă credeți?... Bine...
PETRU RAREȘ (care tot timpul s-a gândit, tresare): Înainte d-a vă părăsi...
PÂRCĂLABUL GROZA: Greu să ne părăsești! Or vei fi domn, or vei fi dat judecății ca înșelător de domnie!
PETRU RAREȘ (scoate un pumnal): Înainte d-a vă părăsi...
PÂRCĂLABUL GROZA: Ei, aia poți s-o faci...
PETRU RAREȘ: ...am să vă spun un basm pe care nimeni nu-l știe...
MOGÂRDICI: Uite, uite, iar l-a apucat... iar sărută pământul... (Petru Rareș se uită la Mogârdici. Mogârdici dispare.)
PETRU RAREȘ: A fost odată un chezar, bun ca pâinea caldă, viteaz cât nu-i sta cetate înainte, bătrân că n-a murit decât când a vrut, și cu credință în Dumnezeu, că lumea îi zicea cel Sfânt. Pe lângă el se pripășiseră o fată și-un băiat. Și fata era mai mică, și băiatul mai mare. Și amândoi crescură sub privirile lui, ca două flori sub razele soarelui. Și nu știa unul de altul al cui e și din ce neam s-ar trage. Și crescură în neștiință. Fetei îi zicea Sulcina și băiatului Drumeș. Chezarul îi iubea ca pe ochii din cap. Și Sulcina era bălaie, cu părul galben ca spicul copt și rotunjit pe spate... Ca al dumitale...
GENUNEA (îl privește în extaz): Da? ca al meu?
PETRU RAREȘ: ...că parcă ar fi fost băiat... ca dumneata...
GENUNEA: Așa sunt eu? Îmi pare bine...
PETRU RAREȘ: Și abia împlinise pe la Florii 14 anișori... și Drumeș 21... chezarul era bolnav. Într-o zi, ce-i abătu, să cotropească un ținut ce zicea că e al lui, și era al lui, într-adevăr. Chezarul plecă și-l luă cu dânsul și pe Drumeș. Și Drumeș se bătu ca un zmeu, că iubea pe chezar, și pasămite și pe fata cu părul galben ca spicul copt. Și se întoarse chezarul biruitor dar și mai bolnav. Într-o zi, Drumeș ieși din întâmplare pe un cerdac descoperit... cum ar fi acela unde lucrau fetele domniței Maria...
OANA: De unde știe omul acesta cerdacul castelului?
PETRU RAREȘ: ...și văzu pe Sulcina, care se ducea repede pe lângă o fântână de piatră, ca aceea din ograda castelului vostru...
OANA (tresărind): De unde știe așa de bine ce este-n castelul pe care nu l-a văzut niciodată?
PETRU RAREȘ: ...Și Drumeș opri pe Sulcina. Ce fugi, Sulcino? Nu, Drumeș. De ce-ți sunt ochii roșii? Ai plâns? Nu. Ba da, ochii tăi sunt turburi... Ce ochi să rămâie senini când ai bunului chezar ard!...
OANA (agitată): Dar nu era nimeni acolo!
PETRU RAREȘ: Olecuță de odihnă, și se-ntremează zmeul bătrân, și se face bine... Bine? Bine să-i dea Dumnezeu! Bine! Și ție, Sulcino. Și ție, Sulcino. Și dumitale, Drumeș.
OANA (în prada emoției): O! Maică a Domnului, iar înnebunesc ca pe vremea lui Ștefăniță!... Treci la sfârșit... Cum sa sfârșit? (Mișcare între boieri.)
PETRU RAREȘ: La sfârșit?... Chezarul, bolnav rău, sta întins într-un iatac, cum ar fi acela de aici... din stânga... în mijloc, te sui p-o scară, faci la dreapta, deschizi o ușă și cobori trei trepte...
LOGOFĂTUL BALOȘ: De unde știi ce n-ai văzut? (Mirare între boieri.)
PETRU RAREȘ: Chezarul era numai cu Sulcina. Ș-odată veni, ca scos din fire, Drumeș. Doamne, m-a dus iubirea ca vântul și m-a întors grija ca gândul. Venea de la maică-sa, trimis de chezar. Și chezarul se ridică într-o rână și-i zise cu un glas plin de înțeles. Tot? Tot, măria-ta!... Sulcino, să mă iubești ca p-un frate! Și ea: Cum ți-am spus, Drumeș... Ca p-un frate bun, din aceeași mamă și din același... Cum?... Din aceeași mamă... Da, frate! Și se îmbrățișară, și plânseră. Și bătrânul chezar îi blagoslovi...
OANA (izbucnește): O! vino încoa, fratele meu ăl bun de mamă și de tată! (Petru Rareș și Oana plâng și se îmbrățișează.)
PÂRCĂLABUL GROZA: Fratele ei?
LOGOFĂTUL BALOȘ: Voievodul nostru!
TROTUȘANU: Os din osul lui Ștefan cel Mare! (Toți îngenunche.)
PETRU RAREȘ (Oanei): Nu, nu mai plânge... Toate au sfârșit... Viața noastră, ca și durerile tale! (Boierilor:) Sculați! Mai bine vreau să văd p-un bărbat mort decât în genunchi! Stați drepți, și voi sta drept, și cu dreptate voi cârmui Moldova! (Se uită la Mogârdici, care tremură.) Și tu, gură rea... (Îi face semn să se apropie.)
MOGÂRDICI (dă în genunchi): Om bun, măria-ta...
PETRU RAREȘ: Om bun sunt și eu...
MOGÂRDICI (spăimântat): Așa m-a făcut mama...
PETRU RAREȘ: Mă-ta te-a făcut om, ca pe toți oamenii, și tu te-ai făcut neom... Nu vorbesc cu necaz... De azi ai să încaleci calul...
MOGÂRDICI (cu teroare): Mai bine taie-mă, măria-ta...
PETRU RAREȘ: Te voi lega p-un cal, și-n cea dintâi bătălie, și-n cel dintâi rând, vei fi și tu...
MOGÂRDICI (cade jos): Îh!
PETRU RAREȘ: Să te taie dușmanii, or să te-ntorci om... Boieri, avem de lucru... Să lucrăm!
