Scena I

MOGÂRDICI și SANDOMIR. (La o mescioară, Mogârdici se-ncearcă să facă o scrisoare. Pe obrazul stâng are cicatricea unei tăieturi adânci.)

MOGÂRDICI (cu figura luminată): Așa... ba nu... Am sărit o slovă... Care dracului de slovă?... Sandomir, tu ești cărturar, am scris bine? Dî-a-gî-ă Mă-i-ie, că sî-î-t be-i-ne și îț schi-i-u ca-să af-af că-m... că-m... ult aîș da casă af-af...

SANDOMIR (râzând): Cui scrii?

MOGÂRDICI (serios): Ei!... Pe la Brașov, lângă Feldioara...

SANDOMIR: Ei, cui, ei?

MOGÂRDICI: Ei... drăguței mele... E, și de ce nu?... Ce râzi? Ce râzi?... Nasul meu nu mai e vânăt ca orșavul de prune...

SANDOMIR (râzând): E frumoasă?

MOGÂRDICI: Cum să nu?... Cam groscioară, cam otova, că nu ai ști unde i-ar fi mijlocul... Mâinile, ca țurloaiele mele... Și obrajii rumeni și tari, să spargi nuci cu cărămida... E zidită din plin și ai ce săruta... Și bună, bună, ca smântâna... Eu îi ziceam hai! ea hai!... Of! mi-e dragă, Sandomir dragă!... Să fie trei ani de când n-am văzut-o, mititica!...

SANDOMIR: E româncă?

MOGÂRDICI: Da, săsoaiocă? Doamne, iartă-mă!... Din Săcele... Am lăsat-o la un sas cu anul... Ce râzi? Când vornicul Groza își trase oștile, eu îi zisei: Mă duc, Marie! și mă înecară lacrimile. Și ea: D-apoi oi umbla sănătos. Și mă privi blând ca un vițel... Ce râzi?... Că n-o fi ca boieroaicele voastre... Să le faci mototol, ca p-un ștergar, și să le bagi în sân! Mă crezi?... Eu n-o puteam ridica de jos... Că sus ar fi rămas de nu s-ar fi pus ea jos... U! u! bat-o focu și norocu!

SANDOMIR (râzând): Și e cu anu?

MOGÂRDICI: Ai?... Cu anu, firește... n-o să fie cu ziua!