PETRU RAREȘ, logofătul BALOȘ, vistiernicul MATIAȘ, spătarul ȘANDRU, doftorul ȘMIL și cei de mai sus. (Petru Rareș, cu brațul drept înfășurat, și după el vin boierii.)
PETRU RAREȘ (își scoate coiful. Se vede o șuviță de păr alb): Bine, Corbea? (Corbea tace și dă din cap. Rareș surâde.) Bine, Sandomir?
SANDOMIR: Să trăiești, măria-ta!
PETRU RAREȘ: (necontenit gesticulează cu mâna a rănită): Semeni cu tat-tău. Da, da, ai cu cine semăna.
LOGOFĂTUL BALOȘ: Începe și el... ce să facă?
PETRU RAREȘ: La luptă pui capul în piept și te duci, și-n urma ta, ceata, și-ncotro s-aude bu-bu-bu, acolo ești și tu și ceata ta. Tocmai ca tat-tău. Neamul Bubuiugilor... Mogârdici, bine? Mai... (Semn că trage la măsea.)
MOGÂRDICI (rușinat și sfios): A! nu, măria-ta!
PETRU RAREȘ (lui Cremene): A!... Tu cine ești?... Î... Miașul Cremene... De patru ani nu te-am văzut... Ba, da... v-ați purtat bine... Mai ales două cete de țărani... V-ați coborât prin Buceag? Ați vânat cai sălbatici?
CREMENE: Vânat, măria-ta.
PETRU RAREȘ: Ce-ați ucis mai mult?
CREMENE: Armăsari, măria-ta.
PETRU RAREȘ: Așa e... Ca și oamenii, armăsarii trec în fața primejdiei, și cu copitele lor, de trei ori ca copita calului nostru, bat tina pe loc, în ploaia săgeților, până se nomolesc și-i prind tătarii cu arcanele.
CREMENE: Și-i mănâncă la chefuri mari...
PETRU RAREȘ: A, da, se zice că au carne dulce, și tătarii au carne spurcată... (Îl bate pe umăr.) Bine... Bine... O! dacă toți ostașii mei ar fi ca voi... aș lua Buda, și-n locul steagului verde cu cornul de lună pe turnurile ei ar fâlfâi prapurul Moldovei!
LOGOFĂTUL BALOȘ: Au să fie, că au de unde învăța.
ȘMIL: Dacă-mi dai voie... Nu tot cu mânul ăl rănit... Încă cinci-șase zile... doar n-a fi foc...
PETRU RAREȘ: Te-am adus din Crâm ca să... De ce veniși trei zile după... O! Săraca Maria, doamna tinerețelor mele chinuite!... Să uit... Să mă gândesc la Elena Despotovna... Și nu pot să uit...
VISTERNICUL MATIAȘ: Dacă omul și-ar aduce aminte de toate în fitece clipă, pe lume n-ar mai fi decât spânzurați și nebuni...
PETRU RAREȘ: Da, da... Te-am adus din Crâm să-mi fii slugă, și tu mi-ești stăpân, Șmil...
ȘMIL: Cine slujește e stăpânul adevărat. Sluga face ce vrea sau ce poate. Stăpânul primește, că n-are încotro. Vasăzică, el suferă ca să-l slujească altul în loc să se slujească singur. Care vasăzică, stăpânul e slugă și sluga stăpân... Și dacă ți-e slugă Martin și Neacșu, de ce n-aș fi eu stăpân pe mâna care te doare? Când te slujesc acolo unde te doare, măria-ta te supui... Cine e stăpân și cine e sluga?
PETRU RAREȘ: Tu, Șmil... glumind strecori adevărurile...
SPĂTARUL ȘANDRU: Dar când măria-sa poruncește să-ți... (Semn că-i taie capul.) Cine e stăpân și cine e slugă?
ȘMIL (râde): Măria-sa e slugă, căci binevoiește a-mi lua de pe umeri ceea ce nu-mi face trebuință. (Sever.) Nu cu aia, nu cu aia... Măria-ta... Am să ți-o leg de gât...
PETRU RAREȘ (surâzând): Șmil, așa vorbeai cu părintele meu, Ștefan cel Mare?
ȘMIL: A!... Ștefan?... Ștefan era bătrân și eu tânăr... Măria ta ești tânăr...
PETRU RAREȘ: O! tânăr!
ȘMIL: ...și eu bătrân. Pe vremea lui Ștefan, de m-ar fi tăiat, mi-ar fi părut rău. Pe vremea măriei-tale... aș scăpa do belea. Pe Ștefan nu-l căutam eu, ci mai mult el pe mine. O singură dată a țipat, când l-am ars la picior, și atunci a avut tăria să se prefacă că spune cum a țipat tatăl său Bogdan, ucis la Răușeni... Măria-ta gemi uneori...
PETRU RAREȘ: Gem, dar rabd.
ȘMIL: Rabzi, dar gemi.
PETRU RAREȘ: A... acela era un sfânt!
ȘMIL: Care stăpânea durerea.
PETRU RAREȘ: Și eu sunt un om...
ȘMIL: Luptând cu durerea... (Lui Baloș.) Grozav seamănă cu taică-său!
PETRU RAREȘ: O! Șmil, Șmil...
ȘMIL: Iar cu aia?... Dumnezeu a făcut pe om cumpănit, că de l-ai tăia în două, ce ar fi într-o parte ar fi și-n cealaltă. Doi ochi, două urechi, două picioare, două mâini. De se îmbolnăvește un ochi, vezi cu celălalt, de se bolnăvește un picior, apeși mai mult pe celălalt, și de surzești d-o ureche auzi cu cealaltă... Măria-ta faci ca un surd de o ureche, care ș-ar pleca urechea a surdă ca să auză șoaptele...
PETRU RAREȘ (zâmbind): Ei, cum e asta, Șmil?
ȘMIL: Cum să fie? Mai mișcă și cu stânga, nu tot cu dreapta... Crezi că Dumnezeu ți-a atârnat pe stânga degeaba?
PETRU RAREȘ: Copiii, doftorii și femeile, stăpânii noștri... Câți suntem, Corbea?
CORBEA: Trei...
PETRU RAREȘ: Și cu cinci ai lui Cremene, fac?
CORBEA: Trei și cinci...
PETRU RAREȘ: Trei mii cinci sute... Zgârcit la vorbe, adevărat ostaș... Lucrează flăcăii?... Nu puneți buștenii groși... Să treacă Suceava cum or putea... Și călăreții de câte trei ori pe zi...
MOGÂRDICI: Cât e timpul bun...
PETRU RAREȘ: Cât e apa de mare... Baloș... (Întinde mâna stângă.)
LOGOFĂTUL BALOȘ: Iacă-le, măria-ta. (Îi dă 4 pergamente cu 4 peceți roșii.)
PETRU RAREȘ: Corbea... Sunt patru sineturi pe care le dau la patru cete de țărani, boierindu-i pentru purtarea lor cea falnică. Viteji au fost, viteji-i fac. Ceata lui Pistrițu, a lui Fuior, a lui Stâncă și-a lui Buză-Lată. Îi pui în stăpânire ohavnică asupra moșiilor și pustiurilor ce le grăiesc la fitece sinet pentru fitece ceată. D-aci înainte să fie oamenii slobozi, ei și urmașii lor. Mâine vor primi postav de vestminte, cai domnești, frâuri și șei cu scări de fier. Duceți-vă, adunați-i și citiți-le... Șmil... (Îi face semn să iasă.) (Vin din dreapta vornicul Groza, Trotușanu și pârcălabul Liciu.)