Scena VI

PETRU RAREȘ, GENUNEA, ȘMIL, ELENA-DOAMNA, OANA, NASTASIA, DOLCA, HATMANUL MIHU, CRASNEȘ, COSMA și mai pe urmă CORBEA.

OANA (se repede la domn și-i sărută mâna): A, fratele meu ăl bun și domnul nostru ăl mare, când te uiți tu la mine, mi-aduc aminte că tu și cu mine suntem din aceeași mumă și din același tată; tu zămislit după o biruință și eu înainte da birui... Și de aceea ieșiși tu băiat și eu fată. Frumoasele tale plete, cum le-au încărunțit grijile țării...

ELENA-DOAMNA: Doamne (îi sărută mâna, o sărută pe obraji) îmi lăsai copiii jucându-se d-a ostașii... Iliușcă trânti pe Ștefănel și Ștefănel voi să muște pe Iliușcă... Îl oprii: Nu, mamă, că nu e la război. Și el, cu lacrimile-n ochi: Să nu afle tata! O! Despotovna, părăsiși astfel pe copii pentru asemenea sărutări... Ce fericită ești!

GENUNEA: Ce fericită ești!

ELENA-DOAMNA: Nu-i așa, Nunea?

PETRU RAREȘ: Și Dolca de ce s-a ținut după voi ca un câine bătrân și credincios?

ELENA-DOAMNA: De azi-dimineață, ne-a zis, aci mie, aci Oanei, aci Nastasiei: Să mă duceți la domn, c-am să-i vorbesc. Și ea, care nu mai vede, vorbește de vedenii.

NASTASIA: Nu vede și-a început să nu mai audă.

PETRU RAREȘ: Bunico, vino-ncoa.

DOLCA (tremurând): Parcă aud glasul lui...

PETRU RAREȘ: Nu într-acolo, bunico... Aci... Așa...

DOLCA (tremurând): Să sărut mâna lui Petru, fiul lui Ștefan, nepotul lui Alexandru, ctitorii Moldovei...

PETRU RAREȘ: Nu... nu așa, bunico...

DOLCA (îi pipăie mâna rănită): Inelul cu pecetea... mâna...

PETRU RAREȘ: A, bunico, mă doare...

DOLCA: Eu ți-am pricinuit durerea?

ȘMIL: Tu nu mai ești pricină nici de dureri, nici de bucurii...

DOLCA: Ce-ai zis, măria-ta?

PETRU RAREȘ: Ce te-aduce, bunico?

DOLCA (tremurând): Azi-noapte cum piroteam cu cojoaca în spinare odată se făcu lumină, și-un înger pică din cer, și-mi zise: Spune domnului să nu-i taie, să nu-i spânzure, să nu-i tragă în țeapă, să nu-i otrăvească, să nu-i înece. Și mi-a zis: Spune domnului să se strângă de pe drumuri, ca să nu se-ntoarcă și biruitor și biruit. Și pieri și îngerul și lumina... E poruncă de la cel care poruncește celor văzute și nevăzute, și ține pământul pe ape, și nu i-ar fi întru nimic să-l sufle ca p-un gunoi din palmă... Să m-asculți, maică, că nu m-asculți pe mine!

COSMA: Cam greu ce vrei dumneata, mătușă...

CRASNEȘ: Să nu se întoarcă biruitor și biruit... (Elena-Doamna și Nastasia se închină.)

PETRU RAREȘ (pe gânduri): Ce vă închinați? Credeți ce spune bătrâna?

ELENA-DOAMNA: A, nu, măria-ta, dar vorbele ei...

NASTASIA: Și cum stă!

DOLCA (cu ochii spre cer): I-am spus... I-am spus... (Elena-Doamna se vâră în Petru Rareș, Genunea îl ia de pulpana vestmântului.)

ȘMIL: Urmele unei case prădate de tâlhari... La început nu-i cunoaștem și ne jucăm cu ei, pe urmă le facem cunoștință și ne plac, și-i chemăm, și vin... Apoi se-nmulțesc și stau pe capul nostru, și încep să ne fure, și în cele din urmă ne jefuiesc...

ELENA-DOAMNA: Cine, Șmil?

ȘMIL: Tâlharii...

ELENA-DOAMNA: Care tâlhari?

ȘMIL: Ăi care-ți plac și dumitale... și-mi sunt cam grei mie... Ăi care te fac pe dumneata așa de frumoasă și pe mine așa de urât... Anii, măria-ta... anii, care i-au prădat auzul, văzul, mirosul și mințile!

PETRU RAREȘ (pe gânduri, caută): Să nu-i tai, să nu-i spânzur... Țî... (Se duce la o peșteră. Privește. Se gândește.) A! să vie Corbea!... Bunico, ce-ai visat se va izbândi.

DOLCA (tresărind): N-am visat, am văzut... Și ce văd, de când nu mai văd, se împlinește... (Intră Corbea și, zărind pe Genunea, încremenește.)

PETRU RAREȘ: Corbea, ai vrun ostaș zidar?... Unde te uiți?...

CORBEA: Cum, măria-ta?

PETRU RAREȘ (răstit): E vrun ostaș zidar?

CORBEA: Nu, măria-ta, nici un ostaș nu e zidar... Sunt mai mulți care au fost zidari și sunt ostași... Unul a zidit la meterezele Ciceiului din porunca vlădichii de la Vad... dar vlădica de la Vad a luat pe Vlad din Ciceu și l-a pus ostaș...

PETRU RAREȘ (zâmbind): Să te ferească Dumnezeu de mutul care vorbește!... Ei, mă omule, ai un ostaș fie și Vlad al vlădichii de la Vad care să zidească această bortă?

CORBEA: Am!

PETRU RAREȘ: Să vie încoa, cu mistrie, cu pietre și cu moloz...(Corbea iese repede prin dreapta. Vin și ceilalți boieri.)