III

Un bal (Teatrul Național, 15 febr.)

Bal pentru săraci, bal pentru incendiații din Focșani, bal pentru văduve, bal pentru petrecere, și petrecere pentru binefacere, și binefacere pentru știe Dumnezeu cine; teatru pentru orfani, în care lumea de viță înaltă—aristocrația, boierii — își declară amor… pe scenă, cu o adresă, cu un talent înnăscut, pe care burghezia nu-l poate avea, și cîntă, și declamă,și se trudesc… pentru săraci; lotării pentru biserici nemțești și pentru golani; roata progresului se învîrtește ca o svîrlează, lăsînd în urma sa praful ignoranței și al barbariii, și calcă și zdrobește în țăndări stăvilarile ce le-ar întîlni d-a curmezișul drumului. Înainte! înainte! este lozinca societății noastre. Înainte! înainte! cerșetorii peste cerșetorii, pomană și iar pomană, pentru vii și pentru morți; să se îndulcească amarul nenorociților, să-și potolească foamea și setea, și cu pîntecele doldora să se dogorească la jarul sobei or la razele soarelui din luna lui coptor. Să se înființeze vicleime ad-hoc: pe Irod, pe moșu și pe cei trei crai să-i joace nobilimea, păpușele să le joace miniștrii cu perdea și fără perdea — toate aceste operațiuni humanitare, în pofida rațiunei și în folosul sărmanilor.

Nu e departe pînă cînd vom ajunge o țară de călușari, de brezăi și de baluri, o țară de sibariți uscați de simț și de milă pînă în măduva oaselor, și totuși făcînd pe maimuțele cochete pentru milă, pentru ajutor, pentru progres.

Balul e în toată splendoarea lui.

Policandrul ce plutește tăcut, gigantic în mijlocul teatrului, și candelabrele varsă o lumină vie peste capetele mulțimii; sunetul muzicii îneacă zarva și o duhoare de parfum și nădușeală umple atmosfera încropită de căldură; lumea abia se mișcă, făcîndu-și loc cu coatele; e mai deasă ca papura în rovină; e un furnicai ce colcăie și murmură nemțește, franțuzește și romînește, amestecată cu pardon, mon cher, ma chere, m’amie, mon bon, c’est chic. Pare un roi titanic, închis într-un stup colosal; se mișcă; înaintează; își schimbă centrul și flancurile; aci apare o desime de femei, aci apare un stufiș de bărbați, aci se amestecă și se desfac și iar se precipită, dar priveliștea este aceeași: înbrebenată, scăldată în culori, în zăduf, în sunete, în lumină — mîndră la straie, dar galeșe la simțire, mare la număr, dar stârpită de veselia nervoasă și vie care reiese la prima aruncătură de ochi, și spune inimii că cei adunați n-au venit numai de modă, ci pentru că sunt torturați de patima jocului și a plăcerei.

Sunt și miniștri, și foști miniștri, și deputați, și senatori, și scriitori; sunt și bătrîni cu favorite cănite, și moșnegi cu barba ca zăpada, și unii ce crede că sunt tineri, și tineri; sunt și cucoane mari și altele care se cred mari, și divorțate, și măritate a treia oară, și cu bărbați și fără bărbați; sunt brutărese bogate, farfurigioaice din Lipscani, frizărese din Podul Mogoșoaii, bărbierese de pe Podul Tîrgului d-afară, și bogate și sărace; și milionari din brasla lui Moise, și copiști: marfă veche și trufanda; marfă de toată mîna; de la 70 pînă la 14 ani și mai jos; de la diametru de 10 centimetre pînă la l metru.

Coconetul poartă costume naționale; cămășile licăresc de fluturi, șerpuite, încadirlate cu roșu și negru: unele poartă ie de borangic înpodobită cu fir; altele sunt așa de fluturate, încît privindu-le crezi să sunt în zele de oțel pe care joacă lumina ce cade din toate părțile; cîteodată cămășile sunt așa de subțiri… Mijloacele plesnesc, curmate adînc cu bete ce seamănă a șerpi încolăciți cu solzi de argint; brațele se dezvelesc pînă în umăr la fiece ridicare; mînele sunt cocoloșite în mănuși albe ori ca paiul, și mărgele negre, albastre și mărgăritare, și salbe de icusari de aur, de galbeni austriaci, de rubele scumpe, de aramă, și de argint, zăngăind ușor la fiece pas, înpodobesc mîna și gîtul îndeobște d-un alb de ceară tăiat în lung de vine uscate. Fețele sunt lucii de căldură; nădușeala face cîrîie pe obrajii celor pudrate pînă la rădăcina genelor; privirile sunt stinse; ochii pare că au o singură culoare: surîd numai prin încrețăturile ce-i încadrează; părul bălan, negru, castaniu și cărunt, înbîcsit la unele cu pudră, cade ciufulit, în voia întîmplării, pe niște frunți înguste; naframele albastre ca viorica și roșii ca para focului acoperă creștetul unora; altele sunt înbolbojate în marame azurii, dungate cu ibrișim și borangic ca gălbinușul de ou; domnișoarele au capul gol, cu pletele pe spate, avînd cărarea părului tăiată în cruci de pandlice și de ronturi de rubele.

Unele poartă ilic de postav alb, încondeiat cu găitan negru și prins numai d-un umăr; nici una n-a uitat a-și pune în relief curba peptului, ce geme sub despotismul corsetului.

Multe au fote, cu cîmpul roșu, vărgate cu negru și galben, încărcate pe poale și mărgini cu fluturi și cilic ; multe au vîlnice negre, încrețite la mijloc, și închise în față cu pestelci gălbioare. Tunica și rochia de fire și fășii din Banat se vede ici și colea. Pajeștile verzi, smălțuite de cicoare, de lumînărică, de unghia-găii, de flori de mac, de drăgaică, de țintaură, de leandră, de mușețel șilaptele-cucului sunt mai puțin înbrebenate de Dumnezeu; și coamele lor, cînd scapă de sub bătaia vîntului, prezintă ochilor mai puține culori decît talazurile de cucoane ce apar și dispar sub bălțatele lanțuri de domni dichisiți foc.

Toți sunt negri ca corbul; au frac, vestă și pantaloni negri; parcă ar fi scăldați în păcură, dacă peptul cămășilor, albe ca zăpada, n-ar fi dezvelit; mînele parcă sunt băgate în var: poartă mănuși albe; la subțioară țin strîns niște talere de disc; clacul e neapărat. O! mai cu seamă pentru un judecător, pentru un procuror, pentru o frîntură de viță domnească—nu, nu, nu, nu se poate, altfel nu ești bien eleve

Printre gloata de lefegii și rentieri, de judecători și cavaleri de industrie, se văd și senatori cu cruciulițe la pept și la gît.

Militarii zornăie pintenii, și nasturii nu se mai cunosc din decorații. Au „Virtute Militară” pe pept, frezura le taie capetele printr-o brazdă albă drept în două; colții părului, sclivisiți de cosmetice, se încovoaie pînă spre sprincene, lipindu-se de frunte.

Lojile stau înțesate de țărance și elegante fără mînici și fără pepți, a căror carne flască și veștedă pare de șofran la lumina candelabrelor; evantaiele se mișcă necontenit; binoclurile sunt îndreptate spre bîlciul de jos; saluturi numeroase se schimbă, însoțite de cîte un surîs cumpănit, calculat după persoană, după neam sau avere.

Privite din loji, capetele acoperite cu naframe, cu flori și beteală, frezate or pleșuve, în mișcarea lor se aseamănă cu niște roate dese ce alcătuiesc o singură mașină și se învîrtesc unele împrejurul altora.Numai cei chei ca în podul palmii se observă lămurit în strecurarea lor.

Pardoseala se cleatănă sub greutatea mulțimii; figurile sunt palide, avînd puțin sînge în umerii obrajilor din cauza zădufului; buzele sunt supte într-una, și părul, și legăturile necontenit îndreptate; ochii îndeob

ște injectați de umezeală n-au espresie, sunt ofiliți; „uf!, pardon!, te rog!, o văz, aceea?” s-aude sporadic. Unii altora și-nghit respirația; să mișcă fără să știe de ce; curentele se deschid în curbe sau în linii drepte și se închid pe loc. La ușe se strivesc și se calcă. În toată sala nu e un gînd, nu e o plăcere, nu e o dorință, nu e un scop; din cînd în cînd, s-aude tușind; și pe dasupra tutulor, pe scenă, se zăresc ochii bolovăniți ai lui Viest și arcușul lui ce-l mînuiește ca o săgeată, cîntînd un vals de Strauss, nervos și trist; mulțimea nu-l ascultă, zărvăie fără a se înțelege, lăsînd să se ridice spre bolta gigantică a teatrului vuietul ce-l scot pădurile cu frunza aproape uscată cînd sunt bătute de vînt.

Dar într-o clipă lumea pare împietrită: zgomotul s-a stins; orchestra cîntă primirea; valurile lumii se despică în două: A.A.L.L. Regale apar, precedate de d. prefect, ce clipește des sub ochelari, și de escelența-sa d. Boerescu, ce se încovoaie și surîde ca un ministru de externe. A.S .Regală Doamna iubește patria îndestul: poartă costum național.

Doamnele se închină după savoir vivrea și cu deosebire patroneasa balului, al cărui azur, prea diafan, nu ascunde îndestul brațele și pieptul espus vederilor cu prisosire. Un biet domn, ce uitase că nu are la subțioară clac, salută și strînge instinctiv jobenul, ce trosnește cu îndărătnicie sub greutatea brațului, se înroșește pînă în sfîrcul urechilor și se strecoară cu anevoință prin zidul spectatorilor.

După cîteva minute, jos se juca un cuadril, iar privirile sunt îndreptate în altă parte: A.A.L.L. Regale privesc din loje.

Două șiruri lungi, întrețesute de bărbați și femei, se mișcă uniform și molatic cînd la sunetul orchestrei, cînd la sunetul spart al muzicii militare, gogoțată tocmai în băncile galeriei. Rîndurile celor din joc se amestecă, se strătaie, se complimentează, izbesc cadențat pardoseala, ce răpăie după tactul cuadrilului, se învîrtesc și iar se destinde în șiruri drepte. Polca începe. Cîteva perechi de dănțuitori parcă treieră izbindu-se unii de alții.

Nimeni nu-și pune inima în vîrful picioarelor pentru a sălta cu viață, pentru a zbura în danț, așa încît să se pară că ar atinge cu creștetul de tavan.

Toți se leagănă; toți sunt firavi, fără dor, fără viață ; nicăieri nu se vede acea zvăpăiere nebună, acel avînt cavaleresc, acea văpaie și patimă de joc ce animă și aprind pe dănțuitori, așa încît să pară niște siluete magice ce se învîrtesc fără a atinge pămîntul; nu se simt nici plăceri zburdalnice, nici patimi bachanale, nici gust, nici desfrîu chiar, nici acel amestec de simțiri vesele, zglobii, ce s-ar cuveni unui bal. Secetă de viață, secetă de plăceri. După straie, mulțimea pare o armie lîngezită sub trofeiele luxului; după simțire, pare mai mult o imensă adunare de cadavre purtînd giulgiuri bogate într-un templu cu mii de văpăi aprinse. Blonde și brune, cu renume de concherante în timpul războiului, sunt palide și ofilite de griji și trîndăvie. Vestmintele sunt mai cu viață, și strălucirea lor întunecă de tot privirile obosite. Dacă n-ar mai fi vanitatea de a părea frumoase și d-a examina costumele elegante, adevărată moarte ar stăpîni femeile; cît pentru bărbați, puțini se gîndesc la bal, deși sînt în mijlocul lui; ei nu sunt vii decît la cărți și în cafenele.

Aceea ce privesc nu e amfiteatrul, desfășurat în lungi curbe de jețuri, ce se ridică din ce în ce, populat de mii de legionari și matroane romane cu carnea pietroasă, cu fețele largi, cu căutătura aprinsă, înălțînd talazuri de țipete pentru a vedea mai degrabă leii și tigrii Libiei sfășiindu-se cu sclavii; nu e, nici nu doresc. Dar nu este nici hora țărănimei din bătătura hanului, veselă și zglobie, cum era odinioară în țara noastră; este un bîlci neînsuflețit; este mai puțin decît o bachanală de tarentini.

Trebui ca niște lăutari improvizați, și maieu osebire țipătul ascuțit al naiului ce pătrunse tăios teatrul întreg, să galvanizeze printr-o chindie galeșul colos al mulțimei și aceasta pentru un moment.

Mișcare e, dar e mecanică.

Ici-colea, urme de viață.

Nici chindia, nici straiele naționale nu ascund desăvîrșita lipsă a iubirei de patrie; nici luxul desfrînat al cucoanelor, nici haina de ministru și de lacheu a domnilor, nici eleganța mănușilor nu ascund indiferentismul, răceala, grija și patimile mici și restrînse ce se văd licărind îndeobște în privirea nehotărîtă a acelor cari se înghesuie și se zdrobesc, se calcă și-și strîngmîna. Puțini se vad vînjoși și roșcodani; puțini, foarte puțini sunt veseli; unii au uitat să vorbească; alții vorbesc prea mult, dar inima le tace, și grijile vorbesc în locul ei.

Faliții dau mîna oamenilor cinstiți cari nu au avut ocazia să fure; femeile neoneste sunt admirate și invidiate de multe oneste. Bărbații în vîrstă, cu părul cărunt s-amestecă în joc și nu se sfiesc d-a da brațul femeilor de rînd sub privirea copiilor lor. În nesimțire, în colori și materie priveliștea e monumentală.

Numai destrăbălarea și inepția pare mai vioaie. Balul e nemascat și mai toți poartă mască.

Viermii nu colcăie mai mult pe un cadavru!

În colțul de la scenă, în partea dreaptă, un bătrîn scurt, cu pîntecele bombate și tari, cu favoritele ascuțite și castanii de văpsea, stă rezemat cu capul de păreții lojei poetului Sion. Ochii îi sunt ascunși sub zbîrciturile vîrstii; a uitat că poartă mănuși albe și-și răsucește într-una mustățile rari; fracul îl strînge, poate că-l are de cînd a fost ginere; îl cunosc: soția sa e ca de vro douăzeci și patru ani; cu răposata a trăit zece ani și are de la dînsa două fetițe ca două păpuși de ceară. Vesta trece cu doi nasturi peste frac.

— Nu joci, nene P…, îl întreabă mucalit un vecin.

— A, nu, merci. Știi că m-a păcălit pezevenghiul de toptangiu cu polița aceea de 3.000?

Aci urmă un lung șir de înjurături, scăpate prin două șiruri de dinți, albi ca laptele, puși de dr. Lempart.

Bătrînul rămase pe gînduri, cletănînd din cap, și vecinul său se prinse într-un cuadril.

Într-una din loji stă într-o rînă o doamnă care și-a mîncat mălaiu. Are un cap mare încărcat de monete galbene; pomeții obrajilor sunt scoși afară; o gură largă îi despică orizontal figura; buzele arse și le suge la fiece schimbare de căutătură; părul măciucă seamănă a claie de fîn; un piept enorm amenință d-a cădea peste capetele celor de jos, sub greutatea cărnurilor și a salbelor de icusari ca focu. Se încheie într-una la pept, fără a fi descheiată. Acum privește aiurea; și privirea oblică, și ochii bolboșați, și trunchiul otova, și umflat îi dă aspectul unei broaște colosale. S-a sculat, se retrage repede… În dreptul oglinzii și se întoarce rumenă și plină de satisfacțiune. Nasu i s-a părut cam ascuțit pentru lărgimea feței.

E blondă, ciufulită; uscățivă; cu ochii spălăciți, cu nasul acuilin; subțire și zveltă: joacă și rîde — cînd nu-i vine rîndul, bate tactu cu piciorul. Mînele și le mișcă .fără preget; e aristocrată; e divorțată; are un cavaler cu capul mai mult gros decît mare; cu pielea arămie, cu niște mustăți ce semăna a fi lipite cu cocă, și niște favorite mici ca două pete de grăsime pe o materie cărămizie; e chefliu, rîde și prin moliciunea mișcărilor parc-ar zice: „Aș vrea să dorm”.

În perechea din față se distinge un judecător nalt și slab, ca un fus fără tort, adus de spete și cu un glas sitav. Liniile fălcilor se cunosc la fiece vorbă; ochii sunt mici și turburi și duși în fundul capului; prentinsul oval al craniului e o cioplitură ridiculă; urechile-i nu sunt mari, dar caută în lături și-i dă aspectul unui liliac; conduce jocul, și acesta îi mai umflă rărunchii, închiși de două șolduri uscate ce sunt gata a sparge pantalonii. La fiece figură gesticulează larg cu pericolul d-a-și vedea mînele căzînd din umeri. L-am văzut odinioară îmbrăcat în albastru de sus pînă jos, armat cu niște pinteni medievali, coborînd călare o vîlcea spre Cîmpulung: se ținea cu amîndouă mînele de șea și de coama calului. La Șosea, cînd iese călare, cu biciușca sa elegantă, mai mult mîngîie gîtul unui cal nalt și pîntenog.

Orchestra a tăcut, și lumea zărvăie — se întreabă, se salută; multe deschid programul balului și-l închid supărate or indiferente. Tinerii eleganți se strecoară, privesc încoa și încolo, căutînd eroinele, ce, multe din ele, fără doar și poate, le-ar putea sluji de mume. Lumea s-a mai rărit, dar tot nu pot să înainteze cei cari sunt braț la braț.

— Ce stîngaci! cine-l pune să joace dacă nu știe? nu văzuși, zicea un tînăr către o țărăncuță cu ochelari la nas, cum a căzut cu fata primului-ministru?

— Ah! Jean, comme tu est drole Cum să nu cază, n-ai văzut ce strînsă i-e zăvelca? nu poate face doi pași…

În partea stîngă a scenii, un domn înalt, bine tăiat, butonat cu mărgăritare, decorat cu „Steaua României”, cu favorite răsfirate, cu niște ochi repezi, încins de un arc de asaltatori, vorbește c-o iuțeală minunată; cuvintele-i curg ca ploaia, și frazele se desfășură ca o trîmbă de pînză: e avocat.

— O! Mi-e cu neputință! am făgăduit; procesul e însemnat și legături de familie, și cestiuni de onoare, și interesele, și nevoia în care se află, și tribunalul care-i e defavorabil, și cîte și mai cîte! Imposibil! Imposibil! Sunt în spinarea mea și ministru de finanțe, și doi deputați, și patru senatori! Așa! Impo-

— sibil! mîne trebuie să plec!

— Dar eu ce fac cu hotărîrea…

— Vom face opoziție!

— Dar eu cu opoziția… -Apel!

— Dar eu cu apelul?

— Recurs!

— Dar eu cu recursul de mîne…

— Viu, viu, viu neapărat poimîne!…

Un deputat, ziarist, economist, financiar, director de bancă și historic la vreme de nevoie, cu barba neagră și pămădată, c-o privire mîndră, adăpostită sub umbra genelor groase și mari, joacă într-un cîrd de aristocrați. E democrat, e liberal, e dușman neîmpăcat al boierilor; scrie contra lor articole lungi; strigă în orce adunare contra protipendadei, contra Regulamentului organic, contra ciocoilor; ah! și ce fericit e acum în mijlocul lor, ce delicat se strecoară, cu cît respect îi complimentează și cu cîtă căldură strînge mînele pe care a scuipat.

Tinerii se dau în lături, și bătrînii parc-ar vrea s-o mănînce cu ochii, cocoanele o privesc pizmuitor. E doamna F… Bărbatului i-a poruncit d-a nu o însoți la bal. E din norod, dar corpul ei drept e tăiat ca o statuă clasică. Obrajii rumeni, strugurați sunt închiși d-un ov.al bălan, mai delicat ca puful. Toată viața e strînsă în ochi și în buze din cari stă să pice sîngele. Rochia de mătase, ca piersica pîrguită, nu-i acoperă nici sînu-i viclean, nici brațele pietroase, sugrumate de mănuși. Are coadă lungă și desfășurată în bufante și volane sfâșiate, pe cari i le prind cu atîta poftă cînd un inginer, cînd un ofițer de cavalerie. La fiece pas face o cunoștință; la fiece vorbă, complimente; în loje sau în bal e însoțită de cineva; pe cînd înprejurul ei multe altele sunt lăsate în plata Domnului; cam urîte, nu e vorbă, cam trecute, dar, în fine, buna-cuviință…

Cîțiva pensionari și-au uitat vîrstă, se plimbă cu mînele la spate: legea Grădișteanu i-a scăpat din gheara cămătarilor.

— Mai stai, d-le deputat? întreabă un senator pe colegul său din Dealul Mitropoliei.

— Pînă la ziuă.

— Luxițo, vai de mine! să mergem, dragă, a trecut de miezul nopții ca două ceasuri, și mîne prăvălia!… zise foarte convins un onorabil către nevasta sa spilcuită și mărgelată.

Aproape de intrarea balului stă un domn dus pe gînduri; să intre, să nu intre? La dracu! pantalonii îi sunt vechi și cu genuchi, plus niște buzunare enorme; mînecele fracului îi sunt scurte și-și trage necontenit banta de la mîna dreaptă. Să intre, să nu intre? și clacul prea e ca o roată de car! părul prea-i e mare, și lumea e atît de elegantă!

Orchestra cîntă un vals; fețile obosite, acoperite d-o pînză de lumină, parcă sunt muiate în ceară topită.

Balul fu sinteza societății noastre: o babilonie complectă, rece, dar cochetă, bogată, dar frivolă.

Toate clasele, toate partidele, toate vîrstele, toate meseriile-și aveau reprezentanții lor. Cinstea și necinstea, bogăția și calicia pînă la împrumutătorii de frac și legătură albă, boieri și homines novi, miniștri și bărbieri se mototoleau în același cazan. Femei cu părul prefăcut prin dresuri muierești, buni ortodocși și sceptici, cafenele și ministere, oborul și Podul Mogoșoaii se amalgamau într-un singur trup schilod.

Văzutu-s-a vremuri nenorocite în cari viții le s-au lățit ca pecinginea, tîrînd societățile omenești într-un vîrtej de putreziciune morală, dar, cel puțin, a fost un motiv mai mare pentru nemernicie și peire.

Cel puțin era o agonie care zguduie și impune; erau plăceri murdare, dar adînci; crimele erau de lei, iar nu de reptile; era ceva!

Dar atîta mulțime de carton în acest bîlci nesocotit adunatu-s-a înpinsă de boldul plăcerii? nu; te cutremurai de frigul grijilor în acea atmosferă caldă de respirație. Jucau însă numai în virtutea pîrghiilor de la picioare, mișcate de elasticitatea mușchilor. Adunatu-s-a tîrîtă de milă, pentru săraci? nu! Această mulțime era croită din lespezi de piatră, și căldura ei animală nu era decît căldura jerăgaiului unei locomobile. Dogorea, și totuși îți inspira fiori. Milă? dar poate avea milă statuiele lui Puget? Și din atîtea mii de oameni care se primeneau fără preget, întreb, care ar fi dat 10 centime pentru curmarea suferințelor celor urgisiți de soartă dacă în loc de un bal splendid s-ar fi deschis o listă de subscripțiune? A cheltuit fiecare, pentru cinci lei ce s-au cuvenit sărmanilor, de la zece pînă la mii de lei — și aceiași oameni îi vezi trecînd pe lîngă damblagii și ologi și nu scot un ban din larga lor pungă, în fața nenorocirei își întorc fața… și dodată să îi vezi curgînd ca ploaia pentru o faptă umanitară?

Acest obol nu poate fi decît un trafic.

Au mers pentru a privi un spectacol; săracii au mers pentru a privi pe bogați, bogații pentru a-și desfășura luxul; cei din popor pentru a se pune alături cu boierii, aristocrația pentru că așa se face și la Paris, dar nimeni nu a simțit milă și nimeni nu s-a gîndit că se îmbracă, se gătește, plătește intrarea pentru alinarea incendiaților; cocoanele s-au pudrat, s-au înbrăcat în cămăși diafane, s-au decoltat pentru a-și arăta o frumusețe ce semăna cu puii de vrabie cînd sunt golași; domnii și-au pus haina cu coadă, ș-au tras mănușile pentru a place. S-au gătit pentru dînșii. Au plătit pentru microscopicele lor patimi. Nimic alt. Că s-a strîns cine știe ce sumă pentru săraci? Ce însemnează oare faptul brut, cînd e vorba să despicăm și să privim limpede firea unei societăți, ca și a unui individ? Fariseii și văduva, cînd depun obolul lor, faptul material este același. Dar cine depune de milă și cine depune de ipocrizie? Și cînd te gîndești că fariseii noștri au depus numai de fanfaronadă, atunci înțelegi blestematul povîrniș pe care societatea noastră a alunecat! Să spintecăm faptul, să-l analizăm, și dedesubtul lui nu vom descoperi decît o Americă veche: inepția și imoralitatea

Să vînd conștiințele, se vînd brațele, se vinde cinstea, pentru o patimă neagră, pentru o țintă socială: e dureros, dar adevărat. Cînd însă eleimosina se vinde și. se cumpără, cînd un individ sau o societate a ajuns că trebuie cumpărată pentru o faptă bună, o! aceasta e culmea nemerniciei: e lipsa desăvîrșită a caracterului.

Aiurea ologii înpletesc rețele și trăiesc din munca lor; orbii înpletesc funii și trăiesc; muții sunt hamali și trăiesc; surzii aleargă cu știri și trăiesc; dar la noi, chiar cei cu doi ochi, cu două picioare, cu grai și auz au început să atîrne la pomana socială: probă e politica. La noi cerșetorii se înmulțesc, mizeria crește în raport direct proporțional cu trîndăvia. Cu toate acestea, bine: îndurare pentru săraci! Dar voirn milă pentru a ajuta pe săraci și a face pe oameni milostivi, iar nu pentru ca, chiar prin ocazia eleimosinei, sub broboada aparențelor, să se ascunză și să se înpietrească nemernicia.

Alcătuiți institute, întocmiți societăți pentru ajutarea săracilor, dacă simțiți; dar, pe lîngă șarlatania care s-a înprăștiat atît de cumplit, pe lîngă ușurința societății noastre, nu-i mai înveninați arterele cu ticăloșii noi, vie ele de la Londra or de la Paris. E destulă lîngezire; e destulă neconștiință; n-o mai faceți să creadă că e miloasă cînd își vinde mila; nu-i sugrumați și puțina simțire ce-i mai rămîne!

V-ați spoit mintea, nu vă spoiți și inima!

Individele pot trăi și fără caracter, ba încă la noi, tocmai cei fără convingeri intime se răsfață în puful plăcerilor, o societate — niciodată. Spartha, Athena și Roma s-au prăvălit din mărirea lor tocmai prin perderea caracterului. Poate că au fost barbare, sîngeroase, au avut legislațiuni crunte, inumane, dar pe cît timp au avut caracterul lor, bun sau rău, au fost mari ca state.

Caracterul unei societăți nu se determină de fapte izolate, individuale, petrecute în umbra unui cerc restrîns; el se hotărăște de faptele publice, vie ele de la oamenii politici a căror acte țara le vede de la un cap la altul, vie de la un comitet ce ațîță aspirațiunele unei societăți.

Apoi, azi, cînd fruntașii țărei, în mare parte, nu dă lumei decît niște pilde de patimi veninoase și de o lipsă absolută de caracter, e numai bun timpul de baluri, cari fără a înpărți plăcerea, ațîță nesimțirea, o înfașe și o bronzuiește în culoarea milei? Este timpul de a scormoni și mai mult fanfaronada deja îndestul de înțestată în noi? Ce vede lumea în faptele atîtor oameni publici? minciună! Ce vede lumea în atîtea titluri de inteligență exotică? minciună! Ce vede lumea în atîta devotament afișat? minciună! Ce vede în legi? minciună! Voiți chiar în mila noastră să vadă minciună?

Aceasta ar fi ultima înbrînceală ce s-ar da clădirii noastre sociale, putredă deja de mucegaiul atîtor viții.

Să nu se strige: progres! moravuri culte!

Da, progres se face, dar nu de noi — am putea peri într-o bună dimineață și lumea n-ar perde nimic; progresul are partea senină și vijelia sa.

Șij cînd mă gîndesc că noi ne-am aruncat în vîrtejul_ lui fără a-i înțelege partea sublimă, și cînd văd înpaliative, cum e spoiala la minte și simțire, curentul lui care ucide, răpind chiar maiestatea morții, aș preferi să văd pe săraci zvîrcolindu-se de foame cu pîntecele la pămînt, ca contele Ugolino, decît să privesc anemia morală răslățindu-se și înecînd viața unei națiuni care abia a început să umble d-a bușele.