Share on Twitter Share on Facebook

I. Introducere în problematica teoriei cunoștinței

[noiembrie 1925]

1. Originile teoriei cunoștinței

2. Fundamentarea necesității acestui curs

3. Cunoștința. Aspectul psihologic și cel logic

4. Teoria cunoștinței — Gnoseologie — Epistemologie

5. Problema adevărului

6. Metoda de cercetare a acestui curs: cea empirică

1. Originile teoriei cunoștinței

Am anunțat un curs de Teoria cunoștinței, și anume, de introducere în problematica generală a acestei discipline filosofice, determinat, între alte considerațiuni, și de aceea că la Universitatea noastră din București un asemenea curs nu s-a făcut până acum.

În afară de prelegerile profesorului meu, Rădulescu-Motru, făcute pentru prima oară cam prin 1912 — prelegeri care aveau mai mult un caracter metafizic, adică de vedere de ansamblu asupra realității, în afară de prelegerile cu un caracter ceva mai special ale colegului meu, d-l Florian, făcute acum doi ani, și în afară de prelegerile mele, purtând asupra unor probleme cu totul speciale, asupra uniformității legilor naturii, făcute acum trei ani, nu s-a făcut, cel puțin după câte știu eu, nici un curs propriu-zis de teoria cunoștinței la această Universitate.

Nu știu dacă, din punct de vedere filosofic, aceste prelegeri ar fi de primă necesitate; cu alte cuvinte, nu știu dacă împărțirea aceasta pe felii a domeniului de speculațiune filosofică este tocmai ceva recomandabil introducerii d-voastră în spiritul de filosofare.

Filosofia și filosofarea ar trebui să fie unul și același lucru. Și, cu toate acestea, au ajuns să fie două lucruri distincte unul de altul, filosofarea rămânând pentru toată lumea un fel de atitudine spirituală în încercarea omului de împăcare cu sine însuși, iar filosofia devenind un obiect de studiu. Cu alte cuvinte, acest nobil meșteșug al filosofiei, care a fost odinioară o preocupare personală a spiritului, s-a transformat adeseori într-un fel de meserie. Se învață astăzi filosofia cum se învață orice meșteșug; se învață filosofia într-o presupoziție nedovedită încă, în presupoziția că există un domeniu precis al filosofiei, cu o problematică precisă și cu soluțiuni precise la această problematică.

Nu este părerea mea, întrucât mă îndeletnicesc cu meșteșugul filosofării. Dar trebuie să fie și părerea mea, întrucât stau pe scaunul acesta — adică trebuie să contribui și eu la lămurirea didactică a problemelor dezbătute în filosofie, al căror instrument de luptă este domeniul filosofării.

Teoria cunoștinței este o disciplină ceva mai nouă. Ea a apărut mai întâi, conștientă și de numele ei și de importanța ei, cam prin veacul al XIX-lea și amenința la un moment dat să devină filosofia însăși; adică în momentul de criză a gândirii filosofice, care a fost perioada de după 1850. Instaurarea filosofiei sau, mai bine zis, restaurarea metafizicei în demnitatea ei naturală s-a făcut cu ajutorul acestei teorii a cunoștinței sau a cunoașterii. Au fost filosofi și cercetători în ale filosofiei în Germania care au identificat chiar, la un moment dat, această teorie a cunoștinței cu filosofia însăși. Trebuie însă să o spunem de la început: nu există teorie a cunoștinței ca disciplină filosofică, ca aparițiune de sine stătătoare în domeniul filosofiei, ci există probleme de teoria cunoștinței care, alături cu alte probleme, de altă natură, întregesc filosofia în cadrul ei natural și în funcțiunea ei primitivă de creare a unei viziuni personale asupra universului. Istoricește, aș putea spune chiar că, dacă teoria cunoștinței nu s-a constituit ca știință până în veacul al XIX-lea, este tocmai din cauză că, până în veacul al XIX-lea, nu a fost niciodată o perioadă spirituală așa de săracă încât să se mărginească interesul pentru filosofie la desfacerea problemelor și la delimitarea diferitelor ramuri de activitate spirituală în filosofie. Teoria cunoștinței a fost o preocupare constantă a spiritului omenesc — și o să vedem îndată din ce motive a început să fie.

Dar această preocupare constantă nu a fost de sine stătătoare, ci s-a împletit întotdeauna cu preocupări din domenii anexe, care, deși logicește ar putea să fie distincte de teoria cunoștinței, totuși, din punctul de vedere al necesităților spirituale ale omenirii, nu sunt deosebite, ci se întregesc.

Această afirmațiune are ceva din ceea ce ar fi un fenomen fizic și un fenomen chimic. Este evident că putem face o cercetare fizică a realității și una chimică a aceleiași realități; dar nu este mai puțin adevărat că realitatea, în ea însăși, nu este nici fizică, nici chimică, ci este pur și simplu realitate; că poate să ne ofere perspective diferite asupra ei, dar că, în definitiv, ea rămâne una și aceeași.

Atâta timp, prin urmare, cât filosofia a rămas în adevăr preocuparea aceasta metafizică a construirii viziunii de ansamblu a universului, nici nu a simțit omenirea nevoia unei delimitări precise în diferite discipline filosofice. Și atunci, logică, psihologie, teorie a cunoștinței, morală, estetică și celelalte erau probleme care se împleteau și, împletindu-se, prezentau nu realitatea însăși, ci realitatea vieții spirituale. Dar, în momentul când, cum spuneam, sufletul omenesc nu a mai fost destul de bogat, când necesitatea aceasta spirituală de opunere a individului în fața universului sau de împăcare a individului cu întreaga existență a căzut, în momentul acesta tradițiunea gândirii filosofice s-a realizat, însă transformată, adică a devenit un fel de cercetare metodică asupra filosofiei care se făcea până atunci. Și atunci, în locul filosofiei care se făcea până atunci, în locul filosofiei ca rezultat al necesității de filosofare a omenirii, a apărut filosofia care nu era decât cercetarea filosofiei anterioare — activitate spirituală care a deschis calea la noi probleme, care a deschis calea problemei istoriei filosofiei, a problemei enciclopediei filosofiei, nu în înțelesul în care se face la noi acum, ci în înțelesul sistematizării filosofiei.

Ei bine, astăzi sistematica filosofică este o realitate; este o realitate care are și părțile ei rele, dar care are, incontestabil, și părțile ei bune.

Este evident că, în principiu, a filosofa trebuie să poată toată lumea. Dar este iarăși evident că necesitatea aceasta de a filosofa nu o are, de fapt, nu o simte toată lumea. Este, pe de altă parte, iarăși adevărat că, în orice moment, gândirea noastră și atitudinea noastră spirituală în fața realității, în fața existenței nu este de sine stătătoare, ci este oarecum — aș zice — dependentă de tradițiunea noastră istorică. Conștient sau inconștient, a început de la o vreme, și anume, cam de pe la sfârșitul veacului al XVIII-lea, să fie dependentă și de altceva, și anume, de tradițiunea scrisă; adică, a început să fie dependentă de erudiție.

Ceea ce cunoaște veacul al XIX-lea și veacul al XX-lea ca metodă de lucru este, în adevăr, un aspect cu totul nou al activității acestei speculațiuni. Dacă ați deschide cărțile de filosofie, ați fi totdeauna izbiți de puținătatea argumentelor polemice, ați fi totdeauna izbiți de autenticitatea cu care fiecare filosof își expune punctul său de vedere. Nu există, în marea generalitate a cazurilor, propriu-zis, erudițiune sau trimiteri în josul paginei, nu există material asupra căruia să se speculeze, care să fie altul decât acela dat de observarea directă a celui care filosofează și de puterea creatoare directă a celui care filosofează. Adică, nu există, până la sfârșitul veacului al XVIII-lea, așa-numita filosofie despre ceea ce a spus cutare, ci există filosofia de-a dreptul, în contact direct cu realitatea. Și între această realitate directă și cel care filosofează nu se mai așază nimic.

Trebuie să fiți izbiți și d-voastră, după cum este izbită majoritatea cercetătorilor, de faptul acesta, în adevăr surprinzător, că marii cugetători ai omenirii, la care filosofia a fost în adevăr o necesitate organică și nu un meșteșug învățat, că marii cugetători nu au prea ținut seama de ceea ce au spus cei dinaintea lor. Filosofia lor este un fel de țâșnitură spontană, un fel de reacțiune a tuturor forțelor lor sufletești.

Eu am mai spus și cu altă ocaziune că Pascal, care este unul din vârfurile cele mai de seamă ale vieții spirituale omenești, era un ignorant în materie de filosofie. El și-a făcut cultura filosofică cu Montaigne, care spunea că cutare spune cutare lucru și cutare, cutare lucru, în tonul în care obicinuia să-și scrie Eseurile. Iar Kant, pe care d-voastră îl învățați și cu privire la care se zice că noi îl știm pe dinafară, ceea ce nu este deloc exact, Kant citează în toată opera lui, care este de câteva mii de pagini, doar câteva nume mai mari și aceasta incidental. De altfel, Kant este prototipul omului incult. Desigur, vi se pare ciudat. Ei bine, știți cum făcea Kant geografie? Era profesor de geografie fizică și nu văzuse în viața lui un munte! Făcea geografie, fapt constatat, după romanele de călătorii.

Desigur că veți zice: Ia uite cum se făcea știința pe vremea aceea! Ei bine, domnilor, se făcea cel puțin tot atât de bine ca și acum.

Vasăzică, filosofarea sprijinită pe erudițiune este o cucerire a veacului al XIX-lea, o cucerire pe care, desigur, noi nu putem să o trecem astăzi cu vederea. Este adevărat că noi astăzi suntem ceva mai jos decât un Kant sau un Descartes; dar nu este mai puțin adevărat că, dacă i-am prinde pe unul din ei la un examen de anul I, nu știu dacă ar răspunde cel puțin atât cât ar putea răspunde un student de anul I; însă ar gândi ceva mai mult, desigur, decât 14 profesori la un loc. Aceasta este singura deosebire între cultura filosofică a vremii noastre și cultura filosofică a vremii trecute.

2. Fundamentarea necesității acestui curs

Dar noi suntem, în definitiv, prinși în ruajul acesta al existenței și nu putem să ignorăm în adevăr ceea ce ni se impune. De îndată ce o realitate a fost creată, nu poți să-i comanzi să se dea la o parte. Poți să te dai cel mult tu la o parte, în măsura în care nu ești realitate, dar realitatea nu poți să o îndepărtezi.

Și atunci, este evident că noi astăzi în filosofie judecăm, în afară de elementul personal și de elementul realității propriu-zise, cu un al treilea element, care este tocmai ceea ce s-a spus până la noi. Astăzi, la drept vorbind, nici nu mai putem să facem ca Pascal sau Descartes (lasă că ni s-ar spune că facem literatură, ceea ce nu ar fi tocmai un reproș greu de suportat), dar, pentru uzul nostru personal, problematica este astfel schimbată, instrumentele noastre de lucru sunt astfel modificate, încât, dacă am face filosofie ca pe vremea lui Pascal, nu am avea, desigur, nici un succes. De ce? Pentru că am vorbi pur și simplu un alt limbaj decât acela pe care-l vorbesc specialiștii.

Ați deschis d-voastră vreo istorie a filosofiei unde să vedeți pe Pascal? Nu există! Ați deschis vreo istorie a filosofiei unde să găsiți pe Goethe? Nu există nici aceasta! De ce? Nu erau doctori!

Prin urmare, limbagiul filosofic schimbându-se în măsura în care se schimbă și schimbarea aceasta făcând astăzi parte integrantă — vorbesc serios, fără nici un fel de ironie — din structura noastră spirituală, noi suntem ținuți, în adevăr, să urmăm punctul de vedere al realității noastre de azi. Altfel riscăm să fim pur și simplu în afară de ziua noastră de azi și nu avem nici un rost.

Deci, interesul nostru pentru problemele de teoria cunoștinței, adică interesul nostru pentru tratarea după metode științifice a problemelor de teoria cunoștinței este un interes care nu este deplasat. Iar pe mine, personal, nu mă surprinde decât un singur lucru: că teoria cunoștinței a trebuit să pună 50 de ani ca să ajungă de la Berlin la București. Mă surprinde, cu alte cuvinte, lucrul acesta, că în momentul când structura noastră spirituală se adaptase deja demult Apusului, nu am ajuns la concluziunea că trebuie să facem și un curs de teoria cunoștinței, când admisesem deja toate modalitățile de lucru, de cercetare ale epocii contemporane.

Iată, prin urmare, unde stă fundamentarea necesității acestui curs de teoria cunoștinței și iată, în același timp, care sunt rezervele ce trebuiesc făcute în legătură cu importanța acestui curs — rezerve care se încheagă în cea mai însemnată, și anume, că teoria cunoștinței nu este o disciplină de sine stătătoare, iar ceea ce studiem noi în teoria cunoștinței nu se prezintă în realitate în aceeași îmbinare, în aceeași închegare în care se vor prezenta problemele în seria de prelegeri pe care am să o fac înaintea d-voastră.

Prin urmare, teoria cunoștinței ce poate să fie altceva decât o considerare a acestei realități care se cheamă cunoștință?

O să spuneți, desigur, că teoria cunoștinței definită ca o teorie a cunoștinței este o tautologie. Ei bine, nu este, și iată de ce: pentru că numele acesta de teorie a cunoștinței este cu mult prea larg față de ceea ce cuprinde ea propriu-zis. Aș zice, față de obiectul ei, dar nu zic: față de obiectul ei, pentru un motiv foarte simplu. Există o întreagă tendință în filosofie, și nu numai filosofiei, dar științei în general, care crede că orice știință se poate defini prin obiectul ei. Părerea aceasta este pentru mine absolut nefundată, pentru simplul motiv că nu există, în toată activitatea noastră omenească, nici o știință care să aibă un anumit obiect. Tot ceea ce formează obiectul cercetărilor noastre este realitatea și această realitate, aceeași realitate, este cercetată în toate operațiunile noastre intelectuale, nu numai în cele științifice, ci și în cele filosofice. Nu există nici o știință — fizică, chimie, matematică, psihologie, estetică ețetera —, nu există obiect care să delimiteze un teren anumit al unei științe.

Orice știință se raportează la întreaga realitate; altfel spus, câmpul de activitate al întregei științe sau câmpul la care se referă obiectul oricărei științe este întreaga realitate.

Dar asupra acestei realități spiritul nostru poate să arunce tot felul de priviri. Adică, spiritul nostru se acordă unei sume de perspective și fiecare din aceste perspective reprezintă, pentru noi, domeniul unei științe.

Prin urmare, ceea ce determină domeniul unei științe nu este obiectul ei și nu sunt obiectele pe care noi le cercetăm în această știință, ci sunt aspectele sub care noi, în fiecare din aceste științe, privim realitatea. Astfel, avem aspectul fizic al realității, aspectul chimic, aspectul matematic sau logic ețetera, dar nu avem o realitate fizică, chimică, matematică sau logică. Realitatea este, cu alte cuvinte, așa cum se prezintă ea, într-un tot înăuntrul căruia noi nu decupăm, propriu-zis, terenuri, ci ne creăm pur și simplu perspective. Deci, propriu-zis, nu se poate vorbi de obiectul unei științe, ci cel mult de temele pe care o știință are să le rezolve în legătură cu realitatea.

3. Cunoștința. Aspectul psihologic și cel logic

Ei bine, câmpul sau perspectiva largă pe care teoria cunoștinței o deschide asupra realității este tocmai perspectiva aceasta a cunoștinței, prospectarea realității din punctul de vedere al cunoștinței.

Dar punctul de vedere acesta al cunoștinței, prin el însuși, nu este suficient pentru ca să delimiteze tema teoriei cunoștinței. O cunoștință este, fără îndoială, o realitate; adică, presupune de la început că avem o materie, un material asupra căruia lucrăm, material pe care ni-l luăm din realitate, material pe care, prin urmare, îl avem înaintea noastră. Noi nu avem decât să-l cercetăm. Cercetarea materialului acesta ar trebui să dea, după titulatură, disciplina noastră: teoria cunoștinței. Lucrul acesta însă nu este tocmai exact, pentru că cunoștința poate să fie studiată în diferite feluri și fiecare fel în parte în care noi studiem cunoștința ne dă, din punct de vedere al specificării și clasificării în domeniul preocupărilor noastre științifice, discipline diferite.

Cunoștința este, fără îndoială, o realitate, dar această realitate poate să fie privită din mai multe puncte de vedere. Cunoștința este, în primul rând, ceva, o existență oarecare — hai să zicem, chiar un obiect —, ceva care ne spune nouă ce este realitatea. Dar cunoștința aceasta, care ne spune nouă ce este realitatea, are, pe de o parte, o viață a ei, iar pe de altă parte, o structură a ei. Deci, cunoștința poate să fie privită o dată în felul ei de realizare concretă și poate să fie privită, altă dată, în afară de această realizare concretă, în structura ei propriu-zisă.

Realizare concretă a cunoștinței înseamnă considerarea cunoștinței în existența ei temporală, adică în realizarea ei într-un individ, în sufletul individual. În cazul acesta, noi am avea de cercetat cum se naște cunoștința, care sunt elementele din sufletul nostru și elementele din corpul nostru care contribuie la formarea acestei cunoștințe și cum se dezvoltă mai târziu această cunoștință, care sunt atitudinile noastre personale, care este partea noastră de activitate în constituirea acestei cunoștințe.

Aceasta ar fi, prin urmare, cunoștința considerată în realizarea ei concretă, ceea ce nu ne interesează pe noi în teoria cunoștinței.

Vedeți dintr-o dată că am scos din teoria cunoștinței totuși ceva, care este tot o teorie a cunoștinței; și anume, am scos aspectul psihologic al cunoștinței.

Există foarte multă lume — și eu tocmai de aceea am insistat asupra acestui punct — care consideră că educațiunea conștiinței, de îndată ce este un fenomen individual, conștiința fiind un fenomen individual care se petrece într-un individ, este natural să fie o strânsă legătură între teoria cunoștinței și psihologie. Și este adevărat că, în istoria gândirii omenești, punctul acesta de vedere psihologic sau, cum i se mai zice celuilalt, gnoseologic sau epistemologic, s-au întâlnit adeseori. Ca să nu vă amintesc decât de John Locke, lăsând la o parte toată școala psihologistă germană din veacul al XIX-lea.

Dar, dacă este vorba ca, în adevăr, noi să delimităm în domeniul acesta vast al gândirii filosofice, să delimităm precis perspectivele pe care le putem avea, să delimităm precis caracterele și, natural, temele problemelor fiecărei discipline filosofice, hotărât că trebuie să ținem separat punctul de vedere psihologic de cel structural: punctul de vedere psihologic, care consideră cunoștința în realizarea ei concretă, în felul ei de naștere; punctul de vedere de structură, care consideră cunoștința în ea însăși, independent de realizarea ei.

Acest punct de vedere structural este în general cunoscut sub numele de punct de vedere logic. Și este natural că această unitate, această considerare structurală este destul de fundată pentru ca, în adevăr, să fundeze ea însăși, la rândul ei, pretențiunea atâtor cercetători care au zis că nu există decât două posibilități de a considera cunoștința, și anume, psihologică și structurală, deci psihologică și logică.

Psihologia și logica și-ar împărți, prin urmare, fără rest, tot domeniul de probleme care se pun în legătură cu această cunoștință. Și totuși, dacă este vorba să facem o diviziune fără rest, sau o diviziune precisă, pe baza unui criteriu unitar, ireductibil, a materialului acesta, trebuie să admitem o nouă împărțire.

În adevăr, cunoștința, în ea însăși, este un obiect; dar funcțiunea fundamentală a acestui obiect este că e, după cum i-o indică numele, o cunoștință, adică îmi spune ceva despre ceva.

Vasăzică, cunoștința în ea însăși închide două elemente propriu-zise: închide, în primul rând, elementul acesta, obiectul pe care-l reprezintă ea în existența ei de cunoștință; și mai închide, în al doilea rând, obiectul pe care ea îl denumește.

O judecată pe care o fac este o cunoștință, dar judecata aceasta pe care o fac este o cunoștință pentru că îmi spune ceva despre ceea ce este în afara acestei cunoștințe. Cu alte cuvinte, orice cunoștință este cunoștință în măsura în care are, cum spuneau scolasticii, un caracter intențional; adică, în măsura în care îmi indică ceva în legătură cu un obiect din afară de ea însăși. Și atunci, este natural ca noi să deosebim punctul de vedere strict imanent — aș zice: punctul de vedere din care noi nu considerăm decât cunoștința în ea însăși — și punctul de vedere din care noi considerăm cunoștința în raport cu obiectul pe care-l intenționează.

Cunoștința în ea însăși, independent de conținutul ei, independent, prin urmare, de obiectul pe care-l indică, este, în adevăr, un domeniu precis, și acest domeniu este acela al logicei.

Logica consideră cunoștința sub raportul formei ei, sub raportul ei formal, adică neținând seamă de conținutul, de obiectele pe care această cunoștință ni le indică. Dar rămâne încă un domeniu, destul de vast, tocmai domeniul acesta care consideră cunoștința în legătură cu obiectele pe care ni le aduce nouă în conștiință. Și acest domeniu este domeniul precis delimitat și delimitabil în genere la teoria cunoștinței.

Dar teoria cunoștinței, așa delimitată cum am arătat-o, adică considerarea cunoștinței în legătură cu obiectul pe care-l indică, considerarea cunoștinței din acest punct de vedere nu se acoperă, propriu-zis, cu numele de teoria cunoștinței, pentru că în această perspectivă noi trebuie să distingem două feluri de probleme: o teorie a cunoașterii și o teorie a cunoștinței; adică, o teorie în care noi supunem operațiunea de cunoaștere unei analize și o teorie în care noi supunem precipitatul acestei operațiuni de cunoaștere unei analize, care este însăși cunoștința.

Dacă am merge însă așa mai departe, ar trebui să creăm o mulțime de științe, am face ceea ce a făcut veacul al XIX-lea, care nu a făcut altceva decât să creeze o mulțime de științe. Și atunci, trebuie să ne punem întrebarea: până unde trebuie să meargă această ramificare a activității noastre? În momentul când noi am separat psihologia de o parte și logica de altă parte, cred că ne putem mulțumi cu aceste domenii.

4. Teoria cunoștinței — Gnoseologie — Epistemologie

Dar revenim la obiecțiunea pe care am făcut-o adineauri, tocmai ca să arăt că numele de teoria cunoștinței în românește este un nume neprecis. În limba germană se zice: der Erkenntnistheorie. Trecând în limba română, a devenit sau teoria cunoștinței, sau teoria cunoașterii. Sensul nu este precis. Sunt cugetători care vorbesc de una, cum sunt alții care vorbesc de alta. Este adevărat că adeseori preferințele acestea sunt mai mult de sonoritate. Dar v-am arătat că există și o fundare în fapt a acestor preferințe. Prin urmare, dacă voim în adevăr să înglobăm într-un singur tot de cercetare și cunoașterea, și cunoștința, deși numele este ceva cam barbar, aș prefera să-i zicem epistemologie, cum îi zic englezii, sau gnoseologie, cum îi zic italienii. În această gnoseologie sau epistemologie, noi cercetăm problema cunoștinței în legăturile ei cu realitatea.

Dar însăși punerea în problemă, așa cum am făcut-o noi, indică numaidecât perspectiva aceasta pe care o deschidem noi asupra cunoștinței. De îndată ce cunoștința trebuie studiată în legătură cu realitatea, veți înțelege numaidecât că trebuie să ne întrebăm: în ce măsură cunoștința noastră ne reprezintă realitatea; adică, în ce măsură cunoștința noastră se mulează pe realitate. Cu alte cuvinte: este cunoștința noastră adevărată sau nu?

5. Problema adevărului

D-voastră știți că problema adevărului este o problemă de logică și dintr-o dată auziți acum — acei care nu cunoașteți acest punct de vedere, care, de altfel, nu este numai al meu — că problema adevărului nu intră în logică, ci în teoria cunoștinței.

Evident, de îndată ce admitem despărțirea aceasta între logică și teoria cunoștinței, trebuie să admitem și despărțirea sau trecerea aceasta a problemei adevărului de la logică la teoria cunoștinței, pentru simplul motiv că logica, considerând cunoștința în ea însăși, independent de tot ceea ce există, și de timp și de spațiu, adică de formele realității concrete, nu poate să ne spună dacă cunoștința noastră este adevărată. Logica poate să ne spună cel mult dacă o cunoștință a noastră este corectă, dacă o încheiere pe care o tragem noi este justă, adică dacă este făcută după toate regulile artei — atât și nimic mai mult.

Ce înseamnă a face însă un raționament după regulile artei — raționament care poate să fie bun sau rău? Se întâmplă uneori ca raționamentul să nu fie făcut după toate regulile logicei și totuși să fie bun, adică să corespundă realității. Prin urmare, propriu-zis, problema aceasta a realității nu poate să intre în logică, ea trebuie să intre în teoria cunoștinței, care pune în adevăr problema realității.

Dar tocmai pentru că teoria cunoștinței pune în adevăr problema realității, prin aceasta ea însăși își creează alt grup de probleme. Cunoștința este ceva care ne spune altceva despre alt ceva. Sunt, prin urmare, o mulțime de ceva-uri aci.

Ce însemnează aceasta? Însemnează că teoria cunoștinței pleacă de la anumite lucruri date. Când ni se spune că cunoștința se referă la un obiect în afară el însuși, noi presupunem existența unui obiect în afară de noi și în afară de conștiința noastră — o presupoziție pe care noi o găsim de fapt când începem teoretizarea. Și atunci, teoria cunoștinței trebuie să facă și această operație, în afară de aceea de a studia valoarea cunoștinței, de a descoperi care sunt diferitele presupoziții pe care le facem noi atunci când trăim procesul de cunoaștere; altfel spus, care sunt condițiunile preexistente acestei cunoștințe, care sunt elemente asupra cărora nu putem să discutăm așa mult, dar care, totuși, fac parte integrantă din toată fabrica aceasta a noastră spirituală, al cărei fabricat este tocmai cunoștința.

În afară, cunoștința se raportează la realitate. Dar până la ce limită putem să împingem noi această pătrundere a cunoștinței în realitate? Aceasta constituie un alt grup de probleme. Grupe de probleme mai sunt și altele, pe care fără îndoială că o să le studiem, dar care — țin să vă spun de la început, ca să înțelegeți și spiritul în care vreau să fac acest curs — nu se deduc după un criteriu oarecare. Nu există un criteriu logic de despărțire a acestor probleme, a acestor grupuri de probleme, ci pur și simplu un criteriu empiric de observație.

Cum le vom împărți? Câte grupe vom avea? Dintru început nu putem spune nimic. Trebuie să le vedem pe toate câte sunt și în toate problemele care sunt trebuie să facem grupările pe care structura lor intimă ni le impune.

6. Metoda de cercetare a acestui curs: cea empirică

Prin urmare, metoda pe care o întrebuințez eu și pe care am întrebuințat-o, de altfel, și la logică — deși de către unii a fost întovărășită, poate, de oarecare ridicare din sprâncene —, metoda pe care o întrebuințez eu în încercarea mea de a teoretiza asupra filosofiei, este o metodă empirică; aceasta nu pleacă nici de la principii apriorice, nici de la idei preconcepute, ci pur și simplu de la constatări asupra realității, așa cum este ea în viața noastră și tot așa cum o trăim noi.

Din moment ce materialul pe care îl studiem este în fața noastră, când nu putem decât să observăm acest material, să-l descriem sau să-l clasificăm, din acel moment nu facem o știință deductivă, ci pur și simplu o operațiune empirică. De aceea, vă spun, metoda pe care o voi întrebuința în această expunere pe care o fac înaintea d-voastră în cursul acestui an este metoda empirică, fiind singura care pleacă de la realitate și care, prin urmare, prezintă de la început toate garanțiile că vorbim despre realitate și nu despre altceva.