Share on Twitter Share on Facebook

III. Metoda și specificul teoriei cunoștinței

4 decembrie 1925

1. Științe empirice — științe descriptive. Structura obiectelor lor

2. Lumea înconjurătoare — preexistentă cunoștinței

3. Structura realității. Obiect și valoare

4. Obiect dependent și obiect independent de cunoștință

5. Considerarea logică a cunoștinței

6. Specificul teoriei cunoștinței

1. Științe empirice — științe descriptive. Structura obiectelor lor

V-am vorbit de multe ori despre așa-numitul punct de vedere logic în considerarea problemelor și despre așa-numita realitate logică a obiectelor. Indicațiunile pe care vi le-am dat n-au fost, propriu-zis, explicațiuni și nici o cercetare mai amănunțită a problemei, ci erau mai mult indicațiuni care v-ar ajuta pe d-voastră să vă așezați în punctele de vedere din care ați putea privi la fel cu mine aceste obiecte. Eu am afirmat întotdeauna că există un punct de vedere logic, unul psihologic, unul material și unul formal, dar nu v-am spus niciodată mai în amănunte ce însemnează acestea. Am evitat să vorbesc de lucrurile acestea, fiindcă, în adevăr, chestiunea este foarte subtilă și dificilă; simt însă că astăzi n-ar fi nepotrivit să atac și cestiunea aceasta.

Am spus că problema este foarte dificilă. Eu nu pot să vă dau decât câteva argumente, însă nădăjduiesc că o să aducem destulă lumină.

În prelegerea trecută v-am vorbit despre științele empirice și științele — le-am zice cu un termen foarte vag — speculative; adică, științele care își găsesc materialul complet ca fiind dat în realitate și științele care își creează acest material. V-am vorbit, prin urmare, de științele, hai să le zicem, descriptive și celelalte, care ar intra în grupa științelor matematice, formal-matematice, nu doar că metoda matematicei ar fi alta decât cea descriptivă, adică nu doar că matematica ar întrebuința explicația cauzală sau ar explica șiruri de raționamente. Cine a lucrat cu obiectele acestea matematice își dă seama că tot o cercetare descriptivă a materialului este și în matematică. Și nu mă raportez numai la geometria propriu-zisă, pe care o învățăm în liceu, la geometria euclidiană, în care, în adevăr, obiectele au caracterul acesta intuitiv, ci mă raportez în genere la cestiunile de matematică ceva mai subtile; în afară de geometrie, mă raportez la teoria funcțiunilor.

Când se studiază o funcțiune oarecare, în definitiv, ce facem decât tot privim funcțiunea aceea așa cum este ea, experimental? Când constatăm variația unui termen, urmărim ce se întâmplă cu celălalt. Dar deosebirea este, între o categorie de științe și cealaltă, în structura însăși a materialului, structura obiectelor. Și tocmai aceasta am încercat eu să stabilesc rândul trecut, că există un material independent de noi înșine și independent de voința noastră, și există un material care nu devine independent de noi înșine și de voința noastră decât după ce noi am creat acest material. Vasăzică, există un material independent de noi și există un alt material, prin noi.

2. Lumea înconjurătoare — preexistentă cunoștinței

Deosebirea aceasta se poate face între obiectele cu care lucrăm noi în cunoașterea noastră, care își au locul lor în procesul cunoașterii. Deosebirea se poate face încă și din alt punct de vedere. Să pornim pe calea cea mai simplă. Eu trăiesc, stau, sunt aci, în odaie. În odaia aceasta eu văd oameni, bănci, lămpi, ziduri, ferestre, aud tramvaiul care trece pe stradă, mașina care trece în momentul acesta. Îmi închipui cum merge mașina aceasta pe stradă, eu fiind tot în încăperea mea, îmi închipui zăpada care este pe tramvai, mă transpun în ceea ce se întâmplă dincolo de ferestre, jos în stradă, simt frigul care este afară, am senzația de neplăcere sau plăcere — aceasta depinde de temperament — ețetera. Eu sunt înconjurat peste tot de obiecte, de lucruri și de întâmplări. Lucrurile acestea sunt ceea ce se numește lumea mea, lumea mea înconjurătoare. Această lume a mea înconjurătoare nu trăiește, propriu-zis, prin existența mea, nu este în funcțiune de mine însumi, ea există așa cum există ea. În jurul acestei lumi eu trag un orizont, adică lumea aceasta există pentru mine până la anumite limite. Dincolo de aceste limite se întinde, aș zice, un fel de penumbră, dar penumbra aceasta are proprietatea că se lasă a fi cercetată: eu, cu mintea mea, cu mijloacele mele de cercetare, pot să pătrund penumbra, pot să împing mai departe orizontul acesta al lumii mele și singura condiție pe care o pun, ca în adevăr să pot pătrunde mai departe, este să am numai idee de formarea acestei lumi, adică să știu că există o lume. În momentul în care știu că această lume există, nu pot să mai pun limite care să încercuiască această lume. Și nu pot să pun limite, pentru că eu pot să pătrund teoretic în această lume, oricât de adânc aș voi. Aceasta, în spațiu și în timp, la fel.

Eu trăiesc în momentul de față. Acest moment de față este mai mult o stare pe care eu o trăiesc, pe care fiecare din noi o trăim. Momentul ar fi oarecum corespondentul lumii mele spațiale înăuntrul orizontului de care vorbeam adineauri. Lumea aceasta însă, a mea, din timp, pe care eu o trăiesc întotdeauna, și în prezent, are și ea un orizont, adică poate să meargă în trecut până la un oarecare punct și poate să meargă și în viitor. Eu pot să anticipez existențele care vor veni și pot să le anticipez cu dorințele mele, cu prevederile mele. Evident că posibilitatea de a pătrunde în timp, înainte și înapoi, este condiționată de fapte, de anumite împrejurări, dar, principial, posibilitatea mea de a pătrunde, de a trece în lumea aceasta este nemărginită. Și, chiar dacă n-ar fi nemărginită, pentru problema filosofică așa cum se pune pentru noi, o singură posibilitate sau direcțiune de a înainta în această lume a timpului se înfățișează; și o singură posibilitate, dacă există, și încă pentru noi este suficient pentru ca problema să fie în adevăr pusă și rezolvată.

Vasăzică, lumea aceasta a mea există, există ca ceva real, independent de mine, real în timp și în spațiu. Independent de mine în sensul că, indiferent dacă eu iau cunoștință de ea, indiferent dacă eu o valorific sau nu, ea există. Eu pot să iau cunoștință de ea atunci când sunt pus în condițiunea de a lua cunoștință. Dar, dacă nu iau cunoștință de ea, dacă, prin urmare, nu sunt orientat în direcțiunea acestei lumi, lumea continuă încă să existe. Eu vin în contact cu ea în momentul în care mă îndrept spre ea. Vin în contact cu ea, zic, în momentul în care mă îndrept spre ea, dar venirea mea în contact cu această lume n-are nimic de-a face cu existența lumii înseși. Eu nu condiționez lumea mea, lumea naturală, aș zice, în care trăiesc.

Ați auzit, în altă ordine de idei — este o problemă pe care o vom discuta la timpul ei —, că sunt filosofi care spun că lumea nu există decât întru atât întrucât o cunosc eu. Este un punct de vedere filosofic și nu putem interzice filosofilor de a spune năzbâtii, când năzbâtii se încearcă și în alte activități mai serioase decât filosofia. Dar, în sfârșit, este foarte ciudat să afirmăm că lumea nu există decât în momentul în care o cunosc eu. Exemple stau la îndemâna oricui. America a existat și înainte să o descopere oamenii și sunt atâtea lucruri în univers care există fără ca oamenii să aibă habar de ele. Chiar însuși faptul că oamenii le descoperă nu este decât o dovadă că toată lumea este preexistentă cunoștinței mele. Nu pun problema cum este lumea în ea însăși și cum este în cunoștința mea, că cunoștința mea ar fi un produs nou, care nu este posibil decât cu intervenția mea. Eu vorbesc de existența ca atare, de existența în sine a realității acesteia.

3. Structura realității. Obiect și valoare

Vasăzică, nu pot să condiționez cu nici un preț existența lumii spațiale, temporale. Lumea în care trăiesc eu nu o pot condiționa de mine însumi. Acesta este un prim rezultat pozitiv.

Din ce constă această lume? Ei bine, această lume constă întâi din obiecte, adică sunt o masă, un ceasornic, o lampă, o tablă, sunt niște bănci, sunt un copac, o casă care formează lumea mea.

Dar nu este numai atât. În aceeași lume a mea simt cum pun și anumite valori, adică este o casă frumoasă și este o casă urâtă. O casă frumoasă și una urâtă, o să spună un filosof, pentru că eu o văd frumoasă și eu o văd urâtă. Aceasta este socoteală de nuanță în procesul meu de cunoaștere, dar pentru cunoașterea mea nereflectată, pentru mine, care iau contact cu realitatea însăși, casa frumoasă și cea urâtă însăși există, frumoasă și urâtă, în afară de conștiința mea.

Dar, în al doilea rând, mai există și alt fel de lume. Există un ceasornic pentru uzul meu, există o masă pentru uzul meu, există o pălărie tot pentru uzul meu. Pentru că, ce însemnează ceasornic? Ceasornic însemnează un aparat care măsoară timpul. Ce este o masă? Este un obiect de forma cutare, pe care îl am ca să scriu. Ce este pălăria? Este un obiect cu care-mi acopăr eu capul. Vasăzică, există o valorificare a obiectelor; și este o valorificare practică — în afară de valorificarea de adineauri, care era o valorificare, hai să zicem, estetică —, o valorificare practică: obiectul există pentru trebuința mea, obiectul este la dispoziția mea. Această calitate a obiectului, de a fi pentru trebuința mea și de a sta la dispoziția mea, pentru conștiința neprevenită, este tot o calitate a lucrului. Este natural că orice fabricat închide în el o valorificare, adică închide posibilitatea de a fi întrebuințat de mine și pentru mine.

Vasăzică, nu există în lumea aceasta exterioară numai obiecte, ci, alături de obiecte, în lumea aceasta reală există pentru omul neprevenit valori care sunt valori practice, cum spuneam adineauri, valori care pot să fie estetice, morale, religioase. Universul acesta, lumea mea, ceea ce numesc eu lumea aceasta a mea este un complex de obiecte și de valori și toate au caracterul acesta bine determinat, că există independent de mine și în afară de voința mea. O pălărie va fi întotdeauna un obiect cu o valoare practică, indiferent de faptul dacă o port sau nu, dacă știu de existența ei sau nu.

4. Obiect dependent și obiect independent de cunoștință

Asupra acestui întreg complex de obiecte și de valori se exercită conștiința mea. Adică, eu văd, eu simt, mie-mi place sau îmi displace, eu judec într-un fel, gândesc în altul, valorific în raport cu mine însumi, fac o mulțime de operații. Toată conștiința mea se raportă, prin urmare, la existențele acestea naturale ale lumii; este ceea ce am putea numi, cu un termen cartezian — complexul acesta de fapte al cunoștinței mele, toate raportate la lumea din afară de mine —, cu un termen generic, cogito. Ce însemnează cogitoîn înțelesul cartezian? Însemnează că fac o judecată? Nu. Însemnează ceva mai mult; cogito însemnează: eu îmi îndrept conștiința asupra întregii existențe și iau în conștiința mea întreaga existență, dublez în conștiința mea întreaga existență naturală. Cogito, prin urmare, este o operație colectivă și un termen colectiv pentru tot conținutul conștiinței mele.

Acum, orice om trăiește această stare a lui cogito cartezian, adică orice om ia în conștiința lui realitatea, orice om prinde realitatea, orice om trăiește această realitate. Trăirea realității se face tocmai prin aceste operații pe care le îndeplinește conștiința mea. La unii însă acest cogito este expres, iar la alții este implicit; la unii cogito este operație reflexivă, la alții, operație pur și simplu pasivă. Adică, eu am ceasornicul înaintea mea, mă uit la el, cogito este în funcțiune. Dar pot să spun încă altceva, pot să trăiesc starea în care am ceasornicul în fața mea. Vasăzică, cogito este în funcțiune, dar, în același timp, îmi dau seama, cogito fiind în funcțiune, că am ceasornicul în fața mea. Adică, asupra lui cogito se plasează un al doilea cogito, asupra complexului, asupra vieții conștiinței mele se grefează o a doua conștiință, se grefează conștiința faptului de conștiință. Adică, asupra cunoștinței unui lucru, aș zice, mai exact pe românește, asupra cunoașterii unui lucru, se reflectează conștiința cunoașterii lucrului. Acest al doilea cogito, cum i-am zice, formează, la rândul lui, o lume pentru sine: ceea ce era înainte lumea noastră reală, lumea noastră naturală, avem pe un plan mai ridicat, aproape ca analog, această viață a conștiinței.

În această viață a conștiinței obiectele și valorificările sunt, grosso modo sau la prima vedere, la fel cu obiectele și valorificările din primul univers, din universul nostru sensibil, din universul nostru real. Ce am eu din universul real? Stările de conștiință, cunoașterea acestui univers real. Ce am eu din acest al doilea cogito suprapus? Tot cunoștințe, valori. Vasăzică, pentru mine, pentru conștiința omenească ce gândește nu există deosebiri principiale între o cunoștință și cealaltă. Este o cunoștință care se exercită o dată asupra unor obiecte, altă dată asupra altor obiecte, numai că este o deosebire între aceste obiecte.

Spuneam adineauri, sunt orientat, îmi îndrept eu atențiunea asupra lumii naturale, asupra lumii reale, sau nu mi-o îndrept, lumea aceasta există și continuă să existe. Tot așa se întâmplă și în ordinea de-a doua? În unele cazuri da, în altele însă, nu. Vă închipuiți d-voastră că conștiința mea creează, din considerarea lumii naturale, numărul? Numărul este un obiect, o existență de sine stătătoare. În momentul în care l-am creat, numărul acesta poate să fie observat, studiat, descris, cercetat ețetera. Numai că, în momentul în care eu nu-l mai consider, numărul nu mai există. Aritmetica este un corp de doctrină, dar ea nu are existență decât în măsura în care îmi îndrept interesul, mă orientez asupra ei. Dincolo, în așa-numita orientare naturală, acolo lumea există; dincoace, în aritmetică, în lumea aceasta a numerelor, numărul nu există decât prin existența unei conștiințe, adică a conștiinței omenești în genere, nu a mea, a ta și a celuilalt.

Vedeți dar care este deosebirea; este o lume cu o existență de sine stătătoare și este o lume cu o existență condiționată de orientarea noastră. Lumea are orientare aritmetică, deci conștiința omenească în genere are orientare aritmetică? Există aritmetică. N-are această orientare, aritmetica încetează să existe. Dincolo, pot să am sau să nu am acea orientare naturală, lumea va continua să existe și, mai curând sau mai târziu, eu sau conștiința omenească în genere va fi forțată să ia cunoștință de ea. Aceasta este deosebirea fundamentală între lumea reală și cealaltă lume, căreia i-am zice lumea ideală sau, mai bine, între lumea naturală și lumea ideală, pentru că termenul de „real“ este ceva neclar. Aceste două grupe mari epuizează, propriu-zis, întreaga existență, epuizează materialul nostru de gândire, materialul de cunoștință și, în afară de aceste obiecte, nu mai există nimic care să fie obiect pentru conștiința noastră și material care să intre în cunoașterea noastră.

Vedeți însă, caracteristic pentru ambele grupe de fapte este că ele sunt cunoașteri care se raportează la obiecte din afară de ele, adică ele au — cum am spus și altă dată — acest caracter intențional. Orice lume, adică orice cunoștință a noastră, orice cuvânt pe care noi îl pronunțăm ca semn al unui concept al nostru, să zicem, nu se închide în el însuși, ci întotdeauna iese în afară de el și indică semnul unui obiect din realitate, fie din lumea naturală, fie din lumea ideală. Comun, prin urmare, ambelor grupe de obiecte de care vorbeam adineauri este că, atunci când ele ajung la cunoașterea noastră, această cunoaștere a noastră tinde să se întoarcă înspre obiect. Vasăzică, este ceva în el care ne scoate afară de cunoaștere, în afară de conștiința noastră. Să iau un exemplu; când zic: „sufăr“, am exprimat pur și simplu o stare a mea sentimentală. Această stare a mea sentimentală este obiectul ideal, este obiect pentru cel de-al doilea cogito, un obiect, în aceeași măsură în care lampa este obiect pentru cel dintâi cogito. Nu este nici o deosebire din punctul de vedere logic între unul și celălalt. Este o deosebire structurală, din punct de vedere ontologic, aș zice, pe care v-am arătat-o adineauri. Dar, din punct de vedere logic, nu este absolut nici o deosebire; adică, funcțiunea se îndeplinește exact în același fel, fie că cunoaștem primul cogito: un obiect din lumea reală, fie că cunoaștem cel de-al doilea cogito: un obiect din lumea ideală, funcțiunea este aceeași și, deci, și termenii sunt echivalenți în funcțiune. Aceasta este o considerare reală a lumii. De îndată ce fiecare lume păstrează caracterul acesta intențional, atunci orice cunoștință a mea nu poate să fie considerată decât în strânsă legătură cu ceea ce arată, cu obiectul pe care-l indică. Aceasta este o poziție reală în filosofie, dar o poziție care nu este totdeauna cea mai folositoare.

Acum ajungem la problema pe care o anunțam la început.

5. Considerarea logică a cunoștinței

Noi avem nevoie de așa-numita considerare logică. Ce însemnează considerare logică?

Există înaintea mea lumea în generalitatea ei, lumea naturală, lumea reală, lumea ideală. Această lume este pentru mine obiect de cercetare. Eu afirm existența unui lucru, dar, în același timp, pot să fac o operație analoagă, analoagă numai, cu așa-numita îndoială metodică a lui Descartes: voi încerca să mă îndoiesc de existența lumii acesteia. De pildă, am afirmat existența obiectului A și pe urmă încep să încerc numai a mă îndoi de existența acestui obiect A. Asupra felului de existență, evident că nu este nici o discuțiune. Încerc, vasăzică, această operațiune pe care vreau s-o fac, să mă îndoiesc. Ce se întâmplă? Eu nu spun: obiectul A nu există, pentru că aceasta ar însemna că eu neg obiectul A. Îndoiala mea nu este negarea realității. Dar zic: eu sunt în îndoială față de adevărul afirmației „A există“. Această afirmație: A există continuă să subziste, eu n-am dat-o peste cap. Eu nu spun: Afirmația „A există“ este falsă, nu zic: A nu există, ci zic: eu pun oarecum la carantină, țin sub bănuială această afirmație „Aexistă“. Ce se întâmplă cu ea? Aci vine partea cea mai grea, pe care v-o anunțam de la început. Ce se întâmplă cu această afirmație „A există“, când o pun la îndoială? Un lucru foarte simplu: îi suspend eficacitatea; nu afirm că „A nu există“, ci zic: „A există“ s-o lăsăm deoparte, nu prejudecăm asupra cestiunii, o lăsăm la o parte. Rămâne afirmația „A există“, dar își pierde sensul, adică își pierde eficacitatea aplicabilității.

Cred că este aproape clar. Când eu zic „ceasornic“, un concept oarecare, ceasornic-conceptul indică obiectul ceasornic, intenționează un obiect care este însuși obiectul real, natural. Cum ar fi dacă aș suspenda funcțiunea conceptului? Conceptul „ceasornic“ există, dar caracterul intențional, adică indicarea obiectului prin concept, aceasta este suprimată.

Aceasta este, propriu-zis, considerarea logică, aceasta este perspectiva logică, punctul de vedere logic și existența logică. Existența logică, punctul de vedere logic, perspectiva logică ețetera nu schimbă întru nimic natura unei cunoștințe, dar taie legătura dintre o cunoștință și funcțiunea ei naturală. Funcțiunea naturală a oricărei cunoștințe este tocmai indicarea obiectivă de care vorbeam adineauri. În momentul în care tai această indicare obiectivă, nu rămâne decât partea de cunoștință fără funcțiunea ei naturală și această cunoștință fără funcțiunea ei naturală este cunoștința în existența ei logică.

Spuneam că, în adevăr, nu schimbă natura, structura cunoștinței, pentru că ea este numai suspendată în activitatea ei; spuneam că este o deosebire între negare și suspensiune. Vedeți, punctul de vedere logic sau postularea, poziția logică a cunoștinței în general nu este, propriu-zis, scepticismul, pentru că eu nu mă îndoiesc asupra valorii, asupra posibilității cunoștinței mele de a reprezenta, de a indica realitatea. Scepticul zice: adevărat, eu am cunoștință, am afirmația „A există“, dar Dumnezeu știe dacă în adevăr afirmația mea „A există“ are vreun sens. Suspensiunea aceasta, i-aș zice fenomenologică, este, propriu-zis, refuzul de a face orice considerare asupra funcțiunii cunoașterii, asupra funcțiunii inductive a cunoștinței. Prin urmare, punctul de vedere logic este punct de vedere sceptic și, pe de altă parte, nu este punct de vedere negativ. Punctul de vedere negativ este pur și simplu: afirmația „A există“ este neadevărată. Afirmația „A există“ este neadevărată este tot așa de puțin logică precum afirmația „Aexistă“, pentru că nu face decât să nege conținutul unei cunoștințe. Ei bine, acest conținut al cunoștinței este complet dat la o parte în această considerare logică. Ce face, prin urmare, considerarea logică? O operație foarte simplă, care poate că încă nu vă este așa de clară: ea interzice cercetătorului de a face orice afirmație asupra valabilității cunoștinței și interzice cercetătorului de a face orice afirmație asupra funcțiunii cunoștinței.

6. Specificul teoriei cunoștinței

Dar poziția aceasta logică o să spuneți d-voastră că poate să fie bună în altă parte, dar nu în teoria cunoștinței, pentru că teoria cunoștinței doar aceasta face: la un moment dat ea trebuie să studieze, după cum v-am anunțat, tocmai legătura dintre cunoștință și obiectul pe care-l indică cunoștința. Da, este adevărat, dar tocmai pentru ca să studieze legătura dintre cunoaștere și realitatea însăși, se cere ca cei doi termeni ai cunoașterii să fie separați, bine delimitați. Deci, cunoștința care intră în cercetarea gnoseologică este în adevăr cunoașterea privită din punctul de vedere logic. Punctul de vedere logic este — după cum ați înțeles d-voastră — o metodă ceva mai largă decât domeniul teoriei cunoștinței; adică, este o metodă care își are locul și în logică, tot așa de bine ca și în teoria cunoștinței.

Prin urmare, ca să legăm cu ceea ce am spus altă dată, deosebirea dintre teoria cunoștinței și logică nu stă în metodele acestor două discipline, ci în problemele speciale pe care fiecare le are, și anume: logica cercetează cunoștința sub specie logicae, înăuntrul ei înseși; teoria cunoștinței studiază cunoștința în raport cu termenul celălalt al procesului, adică în raport cu obiectul pe care o cunoștință îl indică.

Iată câteva cuvinte, foarte puține, foarte insuficiente, dar totuși indicatoare, în linii mari, asupra metodei teoriei cunoștinței și asupra obiectelor cu care teoria cunoștinței are într-adevăr să lucreze.