Share on Twitter Share on Facebook

IV. Obiectul teoriei cunoștinței

18 decembrie 1925

1. Condițiile care fac posibilă cunoștința

2. Problema realității sub raport gnoseologic

3. Obiectele gândirii

4. Cunoștința preștiințifică

5. Cunoștința științifică. Calități primare și secundare ale lucrului

6. Exprimarea cantitativă a calității

1. Condițiile care fac posibilă cunoștința

Vom intra astăzi de-a dreptul în subiectul nostru: care sunt problemele teoriei cunoștinței — pentru că acesta este sensul cursului din acest an: înșirarea, în datele cele mai generale, a problemelor teoriei cunoștinței.

Cea dintâi problemă care ni se pune nouă este: ce este cunoștința?

Este evident că, în expunerea acestei cestiuni, nu o să procedăm definitoriu, adică nu o să începem să spunem: „Cunoștința este cutare“. Noi o să expunem o analiză plecând, după cum am indicat de la început chiar, de la faptul însuși al cunoașterii, privit în adevăr sub raportul deducțiunii fenomenologice de care vă vorbeam rândul trecut.

Când am o cunoștință, este evident că eu cunosc ceva. O cunoștință este, în adevăr, o realitate, dar această realitate nu este simplă, ci este o realitate întru atât întru cât iese din ea însăși și se raportează la ceva în afară de ea. Vasăzică, cunoașterea pură și simplă nu indică, propriu-zis, o problemă a teoriei cunoștinței; ea indică cel mult o problemă de psihologie, indică procesul de cunoaștere în devenirea lui temporală, spirituală.

Teoria cunoștinței începe acolo unde eu încep să cunosc ceva, adică în momentul în care această cunoștință este, propriu-zis, legată de un obiect care trece dincolo de ea, care este oarecum transcendent cunoștinței înseși.

Ce cunosc eu? Foarte simplu: eu cunosc ceea ce există. Vasăzică, o presupoziție a cunoștinței este aceasta: o existență oarecare sau, cum s-ar mai spune cu un alt cuvânt, o presupoziție a cunoștinței este realitatea. În urmărirea problemei acesteia a realității în legătură cu cunoștința, noi o să putem să desprindem încetul cu încetul elementele care intră în constituirea cunoștinței.

Care sunt condițiile ce fac posibilă această cunoștință?

Una din aceste condiții am determinat-o deja în sensul ei general; adică, o condiție a cunoștinței este existența a ceva care să fie cunoscut. Prin urmare, în momentul în care eu vorbesc din punctul de vedere gnoseologic de cunoștință, presupun imediat că există ceva pe care eu îl cunosc și așa o să căutăm noi mai departe toate elementele pe care le presupunem, pentru ca cunoștința să fie posibilă. În adevăr, dacă n-am presupune din capul locului că există ceva, că este o existență, că există o realitate, cunoștința aceasta, sub raportul gnoseologic al problemei, ar fi imposibilă. Ei bine, ce însemnează: ceva există, ce însemnează: ceva este real?

2. Problema realității sub raport gnoseologic

Nu vreau să vă spun că o să rezolvim această problemă a realității. Noi nici nu facem rezolvire de probleme, ci mai mult expunere de probleme și, încetul cu încetul, o să ajungem și la rezolvire, dar vreau să știți din capul locului că și această problemă este una dintre cele mai aride, nu așa de subtil fluentă ca metodă, dar tot așa de logic insolubilă. O să vedem imediat că nu întotdeauna soluționarea logică a unei probleme este o soluționare care să mulțumească. Dar, pe de altă parte, trebuie să vă afirm de acum că sunt, în afară de aceste soluționări logice, altfel de soluționări ale problemelor, care nu mulțumesc, poate, din punctul de vedere logic, dar care, totuși, sunt soluționări. O să vedeți mai târziu probleme cu un caracter mai precis, insolubil sub raportul logic. Deocamdată să vedem ce însemnează real.

Una din soluțiile care s-au dat a fost că real este ceea ce exercită o activitate. În momentul când există o activitate, presupunem că această activitate trebuie să aibă un suport, trebuie să aibă un punct de aplicare, un substrat. Ei bine, substratul oricărei activități este o realitate. Deci, s-a spus în filosofie că realitatea se poate defini prin activitate complementară. Aceasta presupune, foarte pe scurt, că tot ceea ce există are o activitate și că nu poate să existe activitate fără un suport existent al acestei activități.

Evident că, în termeni generali, cam așa este. Știți, de pildă, că, atunci când Le Verrier a descoperit existența ultimei planete, care nu era cunoscută pe atunci în sistemul solar, acea planetă nu era perceptibilă, nu o văzuse nimeni. Existența planetei Neptun a fost indusă oarecum din anumite perturbațiuni care aveau loc în mersul, în mișcările celorlalte planete. S-a presupus atunci că, îndată ce există o acțiune, adică perturbațiunea în mișcările de revoluție ale celorlalte planete, această acțiune trebuie să aibă un suport și, în adevăr, s-a dedus precis, pe cale matematică, că trebuie să existe suportul acesta. S-a afirmat că există suportul acesta, s-a calculat în ce împrejurări ar putea să fie vizibil pentru noi acest suport, așa încât, la un moment dat, după calcul precis, s-a arătat în instrumentul astronomic corespunzător imaginea noii planete, care era bănuită. Vedeți, de la o acțiune, de la o activitate oarecare, de la un efect oarecare, s-a ajuns la existența reală a unui corp.

Vă spusei că, în termeni generali, natural, așa este: orice activitate trebuie să aibă un suport, deci oricărei activități trebuie să-i corespundă o realitate. Și invers, orice realitate evident că trebuie să aibă o acțiune. Dacă n-ar fi decât acțiunea existenței acelei realități și încă ar fi o acțiune. Dar, vă întreb: principial, orice realitate poate să aibă o acțiune, dar toate acțiunile acestea sunt datoare să ajungă la cunoștința noastră? Teoretic, evident, realitatea se poate defini în funcțiune de acțiune, dar practic, adică întru cât sunt cunoscute de noi, toate lucrurile acestea pot să vină la cunoștință? Cu alte cuvinte, toate acțiunile lucrurilor acestora sunt perceptibile la cunoștința noastră? Este evident că nu. Și atunci, conceptul acesta al realității, definit numai prin acțiune, scapă oarecum cunoștinței noastre. Trebuie să ajungem la concluzia că există o mulțime de lucruri, pe care noi nu le cunoaștem, deși ele vor fi având o acțiune, și că domeniul însuși al realității ne este principial refuzat. Nu putem să recunoaștem, nu putem să încercuim precis domeniul realității, natural, și pentru că felul de definiție este în sine defectuos. Ați observat, când zic că orice realitate trebuie să aibă o acțiune, dintr-o dată am pus problema în termenii următori: chiar dacă nu cunosc realitățile, cunosc acțiunile; adică, activitatea unei realități este criteriul pentru existența realității, este semn pentru existența ontologică a realității acesteia. Vasăzică, în adevăr, problema, pusă așa, este pusă în funcție, în termeni de cunoștință, în termeni de ajungere la conștiința mea; și atunci, în momentul în care dovedim că, principial, sunt acțiuni de care noi nu putem să luăm cunoștință, atunci evident că această definiție a realității, care trebuia să fie o definiție în funcție de cunoștința noastră, nu se mai precizează în domeniul ei, adică nu mai are un domeniu precis. Principial, este exact că orice realitate are o acțiune, dar această definiție nu ne ajută la nimic, pentru că este egală din punctul de vedere teoretic cu „orice realitate există“, cu „orice realitate este o realitate“. Este o pură tautologie.

3. Obiectele gândirii

Prin urmare, vedeți că definițiunea aceasta a realității nu este o definițiune care să ne mulțumească. Este totuși ceva adevărat în toată această discuțiune. Vedeți cum se punea problema? Se punea în termeni de gândire: este ceva real, acest ceva real este cunoscut de noi, acest ceva real are o acțiune, acest ceva există ca realitate în măsura în care el are o acțiune. Dar cunoștința mea? Cunoștința mea, în cazul pe care l-am expus, făcea oarecum parte integrantă din definiția conceptului de realitate. Ia să urmăm calea inversă, adică să scoatem cunoștința din acest proces integrant! Dacă în cazul întâi scoatem cunoștința din acest proces integrant, atunci evident că se ajunge la tautologie: este real ceea ce este real. Gândiți-vă însă la realitate și gândiți-vă la cunoștința mea, la gândirea mea, activitatea mea de a gândi această realitate. Eu, de pildă, zic: mă gândesc la un obiect de la mine de acasă, mă gândesc la scaunul de la masa de lucru sau la masa de lucru. Masa aceasta de lucru există clar, ea este obiect de cunoștință pentru mine. Dar eu nu mă gândesc la masa de lucru. Există masa de lucru? Ea continuă să existe, ea este capabilă de a fi obiect pentru gândirea mea.

Mă gândesc, de pildă, la Iuliu Cezar. Iuliu Cezar este ceva care nu mai există. Ce există, propriu-zis? Iuliu Cezar poate să fie obiect de gândire pentru mine, dar nu Iuliu Cezar el însuși, în persoană, ci imaginea lui Iuliu Cezar, construită de mine din lecturile, din amintirile mele, dacă am trăit pe vremea lui Iuliu Cezar ețetera. Vasăzică, există ceva ca obiect de gândire pentru mine, dar nu Iuliu Cezar, ci imaginea construită a lui Iuliu Cezar. O deosebire între masa mea de lucru și Iuliu Cezar evident că există: și masa mea de lucru, și Iuliu Cezar sunt obiecte de gândire pentru mine; dar masa există și fără ca eu să mă gândesc la ea, Iuliu Cezar nu există fără ca eu să mă gândesc la el; doar imaginea lui Iuliu Cezar, construită de mine, aceea există. Vreau să spun că pot să mă gândesc la imaginea aceasta a lui Iuliu Cezar și pot să-mi dau seama că mă gândesc la imaginea lui Iuliu Cezar, deci gândul la Iuliu Cezar este obiectul, el există. De ce? Pentru că el poate să subziste — aceasta vreau să spun — chiar dacă nu există gândul la gândul imaginei lui Iuliu Cezar; adică, imaginea lui Iuliu Cezar există ca gândire, gândul este și el o realitate. Atunci, așa, vag, ce ar fi realitatea? Eu zic: realitatea este tot ceea ce poate să fie obiect de gândire, dar care poate să existe indiferent de faptul că eu mă gândesc la el. Obiectul „masă“ și gândul „Iuliu Cezar“ există ca obiecte de gândire fără ca ele să fie conștiință, adică fără să mă gândesc la ele. Masa există pentru mine, voi avea oricând posibilitatea să gândesc asupra mesei; imaginea lui Iuliu Cezar există, iarăși, ca posibilitate de gândire pentru mine. Deci, zic eu, în termeni generali, însemnează, propriu-zis, realitate ceea ce există ca obiect de gândire pentru mine, dar care poate să existe chiar atunci când gândirea mea nu se exercită asupra lui; adică, există tot ceea ce este de sine stătător, există tot ceea ce nu este o creațiune a mea, existență în modul cel mai general.

4. Cunoștința preștiințifică

Propriu-zis, gândirea omenească — spre a ajunge la considerarea aceasta — a făcut alt drum. Ia gândiți-vă la cum socotește omul obicinuit lucrurile care îl înconjoară. Omul obicinuit zice: masa există, scaunul există, omul există și el, o haină roșie își are și ea realitatea ei de haină și realitatea ei de roșie. Tot ceea ce poate să ajungă la cunoștința mea — zice omul simplu — este o realitate, este o existență; și anume, așa cum ajunge la conștiința mea. Omul simplu nici nu se gândește, în mentalitatea preștiințifică, vreodată că dacă văd un lucru roșu, este pentru că eu îl văd roșu. El zice: roșu este o calitate a lucrului. Tot ceea ce — eu aș zice, psihologicește — există ca și conținut de conștiință este, în mentalitatea preștiințifică, proiectat în afară și oarecum ontologizat, hipostaziat. Toate cunoștințele mele au existență reală în afară de mine. Aceasta este mentalitatea preștiințifică. Ea vede o haină roșie, dar o vede acum, când este lumină. Stinge lampa! O să vezi ceva negru-cenușiu. Omul simplu va spune totdeauna: da, văd ceva negru-cenușiu, neprecis, pentru că nu este lumină. În realitate însă, obiectul respectiv este roșu și, ca să-ți dovedesc că este roșu, imediat ce voi putea vedea acel obiect, mi se va arăta roșu, voi putea să văd că el este roșu.

5. Cunoștința științifică. Calități primare și secundare ale lucrului

Aceasta este atitudinea generală preștiințifică. Dar, în această atitudine generală preștiințifică, intervin, de la un moment dat, anumite probleme. La exemplul pe care l-am luat: este natural, se întreabă oamenii, să zic eu că bucata de stofă este roșie pe lumină și tot roșie pe întuneric, sau este mai natural să spun că e roșie pe lumină, dar este neagră-cenușie pe întuneric? Adică, acest roșu este o calitate existentă în realitate a lucrului, sau această calitate de roșu este altceva? Este o calitate a lucrului care nu este decât prin proiectarea asupra acestei bucăți de stofă a unei anumite culori. Adică, roșu există în el însuși, în orice condițiuni, sau nu există decât în anumite împrejurări favorabile? O bucată este roșie în ea însăși, sau are numai posibilitatea de a deveni roșie la percepțiunea noastră, în condițiuni normale? Aceasta este o întrebare pe care și-o pune mentalitatea care încetează de a fi preștiințifică.

Problema este foarte veche. Știți că, încă din filosofia grecească, s-a ridicat îndoiala; că, în genere, toată filosofia grecească, mai ales de la Socrate încoace și cu sofiștii mai înainte, a pus întotdeauna la îndoială gradul de adecvare a cunoștinței noastre senzoriale. Și mai știți, în sfârșit, că, mai târziu, imediat la începutul epocei moderne, s-a ridicat marea problemă a așa-numitelor calități primare și calități secundare ale lucrului.

Vasăzică, lumea s-a întrebat: lucrurile sunt așa cum le vedem noi, sau sunt altfel decât cum le vedem noi? Iar ceea ce vedem noi, ceea ce există pentru conștiința noastră este ceva depărtat de realitate? Aceasta este problema care a apărut mai târziu, la Kant, precis sau foarte bine precizat, în forma deosebirii dintre aparență și lucrul în sine (Erscheinung și Ding-an-sich). Aparența este o problemă modernă, care durează de la Descartes încoace.

Ce însemnează ceea ce aminteam adineauri: problema calităților primare și secundare? Mai întâi, științele propriu-zis descriptive — adică, în înțelesul obișnuit, pe care-l dăm noi aci cuvântului, de pildă, anatomia, zoologia, botanica ețetera —, științele acestea nu ridică problema critică a ceea ce există în adevăr. Știința zice: iată o specie de animale. Această specie de animale o descriu, spun cum este; prin urmare, presupoziția, din capul locului, că ceea ce spun există în realitate. Dar fizica? Fizica spune: culoarea nu este o calitate a lucrului, sunetul nu este o calitate a lucrului, mirosul, asemenea. Ceea ce se numește propriu-zis calitate nu există în lucru, ci există în cunoștința noastră despre lucru. Locke spunea: toate așa-numitele calități secundare ale lucrurilor — acestea sunt calități secundare, care se leagă anume de simțul văzului, auzului, mirosului — nu există în realitate, ci sunt elemente care intră numai în conștiința noastră constituită. Descartes, la rândul lui, spunea că există anumite calități ale lucrurilor, care sunt fundate în realitățile însele. Aceste calități ar fi întinderea, durata, mișcarea ețetera.

Vedeți care este deosebirea între primele și celelalte calități: întinderea, durata, mișcarea sunt calități în legătură directă cu timpul și cu spațiul; celelalte: culoare, miros, sunet, formă sunt trecătoare, nu sunt calități ale lucrului, ci sunt elemente ale conștiinței constituite.

De ce fizica a înlăturat calitățile secundare și a ținut la calitățile primare? Nu dintr-un motiv propriu-zis teoretic; pentru că, în definitiv, după cum spun că roșu este o calitate a conștiinței mele, tot așa pot să spun că și întinderea este un element constitutiv al conștiinței mele. Kant a și spus că timpul și spațiul sunt forme apriori ale sensibilității mele. Deci, nici întinderea și durata nu pot să fie calități reale ale lucrului. Totuși, Galilei, mai înaintea lui Descartes, a spus: acestea sunt fundamentele realității. Dacă eu lucrez cu aceste calități ale lucrurilor, pot să merg la cunoștința realității; dacă lucrez cu celelalte calități, reducțiunea pe care rațiunea omenească trebuie s-o facă în lumea obiectivă atinge elementele care ne vin prin senzațiile de văz, de auz, de miros, dar păstrează ca intangibile calitățile în directă legătură cu timpul și spațiul, adică cu imaginile de mișcare.

Mă iertați că am făcut digresiunea aceasta, foarte scurtă. Nimic nu este așa de important și așa de caracteristic pentru toată mentalitatea de la Renaștere până astăzi decât locul extraordinar de important pe care-l ocupă în toată teoria noastră imaginile de mișcare. Cele mai variate școli filosofice trebuie să ajungă, în ultimă analiză, să se fundeze tot pe imaginile de mișcare. Gândiți-vă că Descartes și raționaliștii (Descartes în special) aproape au fundat teoria fizică sub raportul filosofic. Dar gândiți-vă că Bergson este în ziua de astăzi intuiționist, adică stă la polul opus al criticismului. Toată filosofia bergsoniană nu este deloc valabilă, decât dacă se afirmă de la început că elementul fundamental în constituirea reprezentării este imaginea de mișcare. Toată logica asolinelor, care stă la baza logicei lui Bergson, are la bază, ca element fundamental, aceste imagini de mișcare. Pragmatismul de astăzi stă pe aceeași bază. Trecând în alte domenii, tot mișcarea este elementul care ne interesează cel mai mult. O să ziceți: au fost și alte forme! Da, a fost forma grecească, în care mișcarea nu prea avea importanță. Aceasta chiar a fost caracteristic: că lumea greacă a fost capabilă să facă concepția sofismelor care negau mișcarea. Știți cât au fost atacate aceste sofisme, sofismele eleatice, negate de lumea modernă și știți că cea mai acerbă critică care s-a făcut acestor sofisme ale mișcării a fost critica făcută de Bergson.

6. Exprimarea cantitativă a calității

Spun deci, calitățile primare sunt primite și reținute de către fizică drept elemente constitutive ale realităților și nu ale cunoștinței noastre. De ce? Pentru un motiv practic și nu teoretic. Teoretic, se poate nega tot așa de bine existența reală a acestor elemente, a mișcării, duratei, formei și celelalte, ca și a celorlalte elemente, le-a și negat Kant. Practic însă se schimbă problema: dintre toate elementele constitutive ale unui obiect, adică ale conștiinței noastre, culoarea, auzul, sunetul, mirosul nu sunt pasibile de a fi prinse în cantități, de a fi exprimate numeric, pe când celelalte, raporturile spațiale și temporale, sunt pasibile de această exprimare numerică. Aici este întregul secret al preferinței pe care fizica o acordă calităților primare, față de calitățile secundare ale realității. În adevăr, conceptul de măsură și conceptul de spațiu sunt cam unul și același lucru. Tot ceea ce există în spațiu, ultimele elemente ale spațiului sunt măsurate. Știți, pe de altă parte, că, atunci când s-a trecut conceptul acesta de măsură în operația de măsurătoare a timpului, s-a analogat timpul cu spațiul. Știți că se vorbește: în spațiu de trei dimensiuni, adică trei sunt coordonatele de care am nevoie pentru a exprima numeric un lucru, și se vorbește în timp de o dimensiune. Timpul are o dimensiune, spațiul are trei dimensiuni. Ce însemnează aceasta? Timpul și spațiul sunt calitativ deosebite, logic, fundamental deosebite.

Am foarte rar prilejul să vorbesc despre lucruri pe care le-am scris vreodată, pentru că eu de obicei nu scriu. Acum însă vine acest prilej. Prin 1909-1910, când eram student aci, am scris un articol în care spuneam că, în fond, de ce să se facă deosebire între cele trei dimensiuni ale spațiului și dimensiunea timpului? În definitiv, un lucru care există în realitate nu există în trei dimensiuni, ci în patru: există în cele trei dimensiuni ale spațiului și în a patra dimensiune, a timpului. Eu spuneam: în definitiv, pentru ca să se exprime, propriu-zis, o existență în chip numeric, trebuie să i se dea patru coordonate și nu trei. Aceasta o spuneam eu, într-un moment de slăbiciune filosofică. După ce au trecut trei-patru luni și m-am mai gândit la problemă, am văzut că era o mică prostie ceea ce spuneam eu acolo. După doi ani însă, ducându-mă la Göttingen, am auzit de unul din cei mai mari fizicieni, Minkowski, care a emis această ipoteză foarte îndrăzneață. Toată lumea a zis: extraordinar de frumos! Ghinionul meu a fost că eu părăsisem ceea ce peste doi ani era „extraordinar de frumos“. Care este deosebirea? Și eu am dreptate, și ceilalți. În fond, problema este o prostie din punctul de vedere filosofic, dar este un lucru extraordinar din punctul de vedere matematic. De ce? Pentru că, filosoficește, timpul și spațiul sunt două lucruri absolut deosebite. Calitativ privite, în realitatea lor, timpul și spațiul n-au nimic comun. Cantitativ privite, sub raportul determinării unui obiect în existența lui reală, timpul și spațiul n-au nimic deosebit și atunci coordonata timp este exact în același fel coordonată ca și celelalte trei coordonate spațiale.

Vedeți deosebirea de punct de vedere și înțelegeți acum de ce, în adevăr, fizica ține morțiș la calitățile primare ale lucrurilor și se interesează foarte puțin de așa-numitele calități secundare: pentru că aceste calități primare sunt pasibile de a fi exprimate numeric, de a fi transformate în cantități, pe câtă vreme calitățile secundare, nu. Vedeți că această deosebire — calități primare, calități secundare — nu este nici ea o deosebire fundată în realitate, ci este fundată în necesitatea mecanismului științific. Altfel, ele pot să fie tot așa de valabile toate la un loc, după cum pot să fie tot așa de nevalabile toate la un loc.

Această problemă, astfel înfățișată, cu aceste date, constituie miezul problemei: deosebirea dintre aparență și realitate, dintre aparență și lucrul în sine.

Despre acest lucru vom vorbi în prelegerea viitoare.