Share on Twitter Share on Facebook

VI. Cunoașterea și construcția realității

22 ianuarie 1926

1. Existența realității — o presupoziție fundamentală a cunoașterii

2. Cunoașterea realității

3. Principiul identității

4. Principiul contradicției

5. Metoda dialectică

6. Poziția bunului-simț

1. Existența realității — o presupoziție fundamentală a cunoașterii

Ultimele două lecțiuni au fost afectate așezării, dacă voiți, aș zice mai mult propedeutice, a problemei noastre. Trebuia să găsim, cu alte cuvinte, un punct de plecare în procesul cunoașterii. Acest punct de plecare l-am găsit în stabilirea unei existențe transcendente nouă, care este realitatea.

Ați văzut însă că stabilirea existenței acestei realități nu am făcut-o nici cu ajutorul logicei, nici cu ajutorul nu știu căror deducțiuni de raționament. Ați văzut că existența realității nu se poate nici postula logicește, nici constitui metafizic sau aprioric deductiv. Concluziunea la care am ajuns, după cele două prelegeri, a fost că trebuie să luăm această existență a realității ca un fapt, ca ceva dat, peste care nu putem să trecem și a cărui fundare teoretică ne scapă, propriu-zis.

Aceste două lecțiuni sunt întru atât de interesante pentru întreg cursul de teoria cunoștinței, întrucât stabilesc punctul de vedere din care înțelegem să desfășurăm întreaga problematică a teoriei cunoștinței. Teoria cunoștinței sau, mai exact, cunoașterea în înaintarea ei, pentru stăpânirea aceasta a realității, sub raportul cunoașterii, nu procedează deductiv, nu procedează dialectic, constructiv, ci procedează de la evidență — nu de la evidența care ar avea însă un caracter subiectiv, ci de la fapte —, de la lucruri date, peste care nu se poate trece.

Acesta este punctul de plecare. Cu alte cuvinte, realitatea este pentru noi ceva care îl găsim pur și simplu, a cărui fundare sau justificare ne scapă și care formează pentru noi — cu un cuvânt cam barbar — un fel de presupoziție a întregii teoretizări de mai târziu.

Realitatea există ca fapt. Realitatea există. Afirmarea aceasta nu se sprijină pe nici un fel de raționament, ci pe ceva, aș zice, de ordin ascuns, se sprijină pe o constatare a conștiinței, pe un fapt peste care conștiința nu poate să treacă.

De aci însă urmează două lucruri: întâi, că, propriu-zis, ceea ce cunoaștem noi ca realitate nu are încă un caracter ascendent conștiinței noastre, căci ultima cristalizare a acestei realități este tocmai o stare de conștiință. Adică, există ceva înseamnă pur și simplu: eu, conștiința în general, am o anumită percepțiune peste care nu pot trece. Realitatea este, în cadrul considerațiunilor noastre de până acum, propriu-zis, ceva dat conștiinței noastre, un conținut al conștiinței noastre. Dar aci intervine deosebirea care trebuie făcută față de conștiențialism. Căci acest conținut al conștiinței noastre nu funcționează întrucât este conținut al conștiinței, ci acest conținut al conștiinței ne este dat într-un obiect exterior al conștiinței; adică, conștiința nu în stadiul ei critic, ci în stadiul ei naiv-realist constituie un fapt. Aceasta este existența realității.

Ei bine, conștiința aceasta nu-și dă seama și nici nu vrea să știe de conținutul cunoștinței care reprezintă această realitate, ci zice pur și simplu: această realitate există pentru că iau cunoștință de ea.

Vasăzică, cunoștința pe care o am de existența realității este, pentru punctul de plecare al teoriei cunoștinței, consecință a existenței efective a acestei realități. Aceasta este deosebirea. Iată primul fapt.

Al doilea fapt este că, până acum, noi nu aveam în acest proces al cunoașterii decât, pur și simplu, această afirmare: există o realitate ca obiect al unui conținut sigur al conștiinței noastre. Atât. Nimic mai mult.

Ei bine, în momentul în care noi avem dată această realitate, ce putem face cu ea? Adică, în momentul când — hai să zicem, cu un termen impropriu, dar care, cu toate acestea, se întrebuințează în filosofie — noi postulăm, cum făcea Aristotel, această realitate, ce putem face cu ea?

Realitate este ceva, dar, pentru teoria noastră, este deocamdată pur și simplu un concept general, ceva în afară de conținut. Această postulare a realității se desfășoară prin varietatea de cunoștințe a realității.

2. Cunoașterea realității

Cum cunoaștem noi realitatea? Sunt mai multe teorii în privința aceasta. Una din cele mai însemnate sforțări ale neamului omenesc, una din cele mai mari sforțări ale filosofilor a fost de a construi din aceste postulate ale realității, plecând de la acest dat, de la elementul acesta dat, existența realității, de a construi realitatea însăși. Toată școala raționalistă și, mai departe, toată școala absolut idealistă aceasta fac: construiesc realitatea. Ceea ce cunosc eu din realitate, sub raportul filosofic, metafizic, nu este realitatea însăși percepută de mine, ci dedusă de mine din anumite postulate, dedusă de mine cu ajutorul rațiunii. Cu ajutorul rațiunii — cum? Cu ajutorul logicei. Problema aceasta se complică apoi cu problema, ceva mai specială, dacă logica este, în adevăr, o știință constructivă (pe care putem să o neglijăm); se complică însă, în ceea ce ne interesează pe noi, și din punctul de vedere al funcțiunii creatoare a principiilor logice.

Dacă am realitatea dată, dacă am ca punct de plecare o existență a mea, cu ajutorul principiilor logice ce le cunosc: identitate, contradicțiune, terțiu exclus ețetera, cu ajutorul acestor principii pot să desfășor un întreg univers. Și, în momentul în care o singură existență, realitatea adică, este punctul de plecare, atunci, dacă operațiunile mele logice sunt exacte, evident că construcțiunea mea rațională nu va fi numai una rațională, ci va fi și o construcțiune reprezentând un univers existent în realitate. Este un lucru pe care vi-l expun schematic, de unde iese la iveală slăbiciunea punctului de vedere, dar este un punct de vedere care, în cel puțin jumătate din istoria filosofiei, este închis în acest punct de plecare — și nu de așa mult. O să ziceți: pe vremea când nu erau oamenii așa de deștepți ca acum! Nu. D-voastră știți că școala de la Marburg cam aceeași pretenție are. Ei bine, eu nu înțeleg lucrurile acestea. Desigur că, dacă l-ai lua pe respectivul de la început, poți să mergi cu el până la sfârșit. Dar deosebirea dintre o carte bună și una rea este că, cu o carte rea, ca să mergi până la sfârșit, trebuie să o iei de la început, pe câtă vreme una bună poți să o începi de oriunde, tot bună e.

Ei bine, dacă luați o carte dintre acestea ale filosofilor idealiști, care, fără îndoială, nu au fost tocmai oamenii cei mai neîndemânatici, și o deschideți la urmă, o să vedeți că sunt unele părți ce conțin aberațiuni. (Poate că nu veți avea curajul să spuneți aceasta, pentru că este vorba de ceva tipărit, dar dacă, de exemplu, ar fi un manuscris sau dacă ar fi vorba, de exemplu, de sfârșitul unei conferințe…)

Deci, eu — ca să simplific lucrurile — nu urmăresc pe respectivul în capitolul doi sau în capitolul trei, ci în însăși structura meșteșugului lui de raționare. Și atunci, zic: cum construim noi universul, plecând de la un fapt dat și ajutându-ne cu principiile logice? Care sunt aceste principii logice?

Primul dintre principiile logice este principiul identității, al doilea este principiul contradicțiunii și, în sfârșit, al treilea, principiul terțiului exclus — ca să nu mai vorbim și de al patrulea, acela al rațiunii suficiente, care nu e un principiu constructiv, ci e un principiu — ca să zicem așa — explicativ, deși eu aș zice, mai degrabă, expozitiv.

3. Principiul identității

Principiul identității spune că un lucru este așa cum este el și nu este altfel.

Cum poți, cu ajutorul acestui principiu, să lărgești o cunoștință? Nu am decât un fapt dat, existența realității, și principiul identității care face această afirmare: realitatea este, adică realitatea este așa cum este ea și nu este altfel.

Realitatea este așa cum este ea înseamnă, pur și simplu, afirmarea identității conceptuale a realității, independent de timp și spațiu — identitatea logică, nu cea materială.

Realitatea este un concept cu anumite margini bine stabilite și eu am dreptul, în virtutea principiului identității, ca acest concept să-l întrebuințez totdeauna în siguranța că el rămâne totdeauna același.

Vasăzică, am faptul existenței realității. Cu ajutorul principiului identității, eu nu pot să ies în afară de acest fapt, ci rămân înăuntrul faptului, adică afirm identitatea faptului.

Identitate înseamnă o mulțime de lucruri. Când zic că am o identitate matematică oarecare, când zic că A este identic cu A , aceasta înseamnă pentru matematică două lucruri: că  este  A,  așa cum este el, dar mai înseamnă încă ceva, și anume, că există doi termeni,  A și A, și că acești doi termeni au exact aceeași funcțiune.

Identitate însă mai înseamnă și altceva — și poate că pentru filosofie acest „altceva“ este încă mai interesant. Ce înseamnă când te cheamă la poliție și ți se cere să-ți stabilești identitatea? Înseamnă că ți se cere să te definești pe dumneata, înseamnă că trebuie să-ți arăți semnele după care vei putea fi recunoscut oricând, înseamnă să arăți ce este esențial în dumneata. Ce înseamnă Nae Ionescu? Un om. Dar cum voi putea eu să-l cunosc pe acest Nae Ionescu? Cum își stabilește el identitatea lui? Definindu-se. Aceasta înseamnă identitate: definirea a ceva spre deosebire de celelalte obiecte.

Poliția este deocamdată mai filosoafă decât matematicianul, pentru că matematicianul, în limbajul pe care-l întrebuințează, ajunge la oarecari alunecări.

Din faptul că identitatea matematică se poate reprezenta și prin semne așezate între doi termeni, și plecând de la faptul acesta, că există doi termeni între care se pune un semn, s-a alunecat de la identitatea aceasta pe care o numeam logică, la o identitate care nu este o identitate propriu-zisă, ci este o identitate funcțională.

Ce însemnează identitate funcțională? Dacă eu, spre exemplu, am cifra 3 și am, de altă parte, suma 2 + 1, din anumite puncte de vedere, 3 joacă același rol ca 2 + 1. Bineînțeles, numai din anumite puncte de vedere, căci 2 + 1 este altceva decât 3. În anumite împrejurări însă, 2 + 1 joacă același rol ca 3. Și atunci, fără să se spună, se subînțelege totdeauna, în anumite împrejurări, 3 este identic cu 2 + 1; adică, funcțiunea îndeplinită de 3 este aceeași cu funcțiunea îndeplinită de 2 + 1. Deci, identitate nu numai prin raport la însuși obiectul pus în formulă, ci la altceva, la o funcție, care este deasupra acestor obiecte și care este oarecum închisă în fiecare din aceste obiecte.

Deci, identitatea matematică propriu-zisă nu este identitatea a doi termeni; identitatea a doi termeni este, cum am spus-o, un fel de contrazicere.

În adevăr, cum o să fie identitate, dacă sunt doi? Ca să fie doi, trebuie să se deosebească unul de altul, căci altfel nu mai putem să distingem că sunt doi. Trebuie să existe un element. Închipuiți-vă că sunt doi frați gemeni, care seamănă perfect, care se îmbracă chiar la fel, și că-l vedeți pe unul la Văcărești (în cartierul cu acest nume) și pe altul în cartierul Cotroceni. Veți putea să-i deosebiți? Nu. Dacă știi că în momentul acela unul este la Văcărești, iar celălalt la Cotroceni, atunci zici: da, sunt doi. De ce? Pentru că este un element de distincțiune: așezarea lor în spațiu. Dar închipuiți-vă că, printr-o împrejurare oarecare, v-ați fi dus la Văcărești și l-ați fi văzut pe cel de acolo și că pe urmă v-ați fi dus la Cotroceni și l-ați fi văzut și pe acesta; ați fi știut că este altul? Desigur că nu.

Identitatea a două obiecte este o imposibilitate. Trebuie să fie un element de distincțiune: așezare spațială, temporală, un element constitutiv chiar, dar trebuie să fie ceva, căci altfel nu mai este identitate. Un obiect este identic cu el însuși.

Vasăzică, spun eu, identitate nu există. De îndată ce este identitate, și deci postularea logică a unui obiect cu ajutorul principiului acesta al identității, nu pot să ies din acel obiect, ci rămân înăuntrul lui. Am postulat afirmarea aceasta: există realitatea. Ei bine, cu principiul acesta al identității nu trec peste această afirmare: există o realitate, ci trebuie să repet la infinit existența unei realități. Cum construiesc eu atunci, cu principiul acesta logic? Veți zice: dar mai există și principiul contradicției. Foarte bine! Ce spune acesta?

4. Principiul contradicției

Mai întâi de toate, nu este așa de original cum se crede. El spune: un lucru nu poate să fie ceea ce nu este el. Acesta este principiul contradicțiunii. Dacă tăiem negațiunile, rămâne că un lucru este ceea ce este el și nimic altceva. Prin urmare, tot principiul identității.

Dar principiul contradicției închide — de aceea spuneam că nu este original, încă din al doilea motiv — o altă presupoziție, pe care logicienii puri — și idealiștii absoluți, și raționaliștii — nu vor să o scoată la iveală.

Ce însemnează: un lucru nu poate să fie ceea ce nu este? Înseamnă — și acesta este, în adevăr, un postulat care trebuie definit și încercuit, delimitat — că există un lucru, dar, în afară de acest lucru, există alte lucruri care nu sunt lucrul acela. Prin urmare, există o multiplicitate de obiecte. De unde aceasta?

Noi nu am plecat decât cu postulatul acesta al existenței realității — atât și nimic mai mult. Cum putem noi să trecem dintr-o dată și să zicem: bine, dar există și principiul contradicțiunii! Acesta presupune existența unei multiplicități de obiecte în această realitate. Este o presupoziție care nu este de ordin logic, ci este de alt ordin, de același ordin ca și existența realității înseși, adică un fapt, ceva care ni se dă nouă, pe care conștiința noastră îl găsește și pe care trebuie să-l constate. Dar, în sfârșit, eu primesc și acest postulat — deși nu trebuie să-l primesc —, ca să vedem în adevăr eficacitatea principiilor logice în construcțiune.

Vasăzică, un lucru este ceea ce este el prin identitate, un lucru nu poate să fie ceea ce nu este el prin contradicțiune. Există deci un obiect A și există o multiplicitate de obiecte care nu ne interesează, și pe care o notăm cu non-A.

Dar principiul identității, cu ajutorul principiului contradicțiunii, punând la contribuțiune existența unei multiplicități de obiecte, nu poate să deducă decât existența a două obiecte pur și simplu: A, care-mi este dat prin principiul identității, și non-A, care nu este dat prin principiul contradicțiunii, ci este presupoziția principiului contradicțiunii — presupoziție care este mult mai bogată decât însuși principiul contradicțiunii, dar pe care principiul acesta logic al contradicțiunii o înglobează într-un singur obiect, care este non-A.

Vasăzică, A și non-A sunt două obiecte puse în prezență, două obiecte a căror existență nu este dată de principii logice, dar a căror existență este delimitată cu ajutorul acestor două principii, al identității și al contradicțiunii.

Vasăzică, avem două obiecte. În afară de postulatul realității, primul postulat, care nu e de ordine logică, avem două obiecte care nu sunt de ordine logică, dar care se definesc cu ajutorul principiilor logice.

5. Metoda dialectică

Al treilea [principiu]. Aci însă intervine o scamatorie filosoficească.

A și non-A sunt două obiecte. Dar ele se pot uni. Dar dacă se pot uni, ele dau un al treilea. Aceasta este o operațiune pe care eu o pot bănui. În virtutea cărui principiu logic? În virtutea principiului identității? Nu. Al contradicției? Nu. Al terțiului exclus? Nu. Al cauzalității? Nu. Cauzalitatea arată înlănțuirea, succesiunea, cauzarea, crearea, dar nu unirea; raportul dintre două obiecte sau două evenimente, nu contopirea a două obiecte sau evenimente, cele două obiecte pe care le întrebuințează idealismul în general și raționalismul, în altă direcțiune.

Acest nou proces nu este de origine logică, ci este și el o altă presupoziție, adusă din afară. De unde? Din realitatea însăși? Nici aceasta nu putem să o știm. Este o presupoziție absolut gratuită, căci se stabilește că nu este de origine logică. Aceasta ne interesează deocamdată. Și atunci, zic: A și non-A există, în afară de A și non-A nu mai poate să existe nimic, căci contrariul lui non-A este A și viceversa, se buclează bucla, cum zice francezul, se încheie circuitul.

Vasăzică, pentru găsirea unui alt termen decât acesta, se recurge la procesul acesta — a cărui origine se poate atașa la Fichte și poate încă ceva înaintea lui —, al așa-numitei metode dialectice. Deci, A, non-Aeste postulat, existență!

Postulare sau teză este unul și același lucru; negațiune, antiteză și unirea acestora două, sinteză. Prin urmare, teză, sinteză și antiteză. Sinteza devine teză și creează antiteza și această nouă teză și antiteză fac o nouă sinteză ș.a.m.d..

Aceasta însă ce ne dă? Întâi, ne dă o serie uniliniară de evenimente și de existențe, este un fel de monogenie a tuturor evenimentelor și existențelor din univers, pe care nu o constatăm nicăieri. Aceasta, în primul rând.

În al doilea rând, presupunând că, în adevăr, această monogenie nu ne încurcă, caracterul acesta monogenetic, introdus cu prilejul acestei metode nu ne încurcă, este, în adevăr, aceasta o construcțiune logică, adică o construcțiune cu ajutorul principiilor pur și simplu logice? Nu. Noi am văzut că mai întâi trebuie să postulăm realitatea pentru ca să putem formula principiul identității; am văzut că a trebuit să postulăm diversitatea realității pentru ca să putem formula principiul contradicțiunii. Nu insist asupra principiului terțiului exclus, care e pur și simplu derivat.

În afară de aceste principii logice, trebuie să introducem mereu antepresupozițiuni, ca să putem să construim în adevăr universul cu posibilitățile conștiinței noastre. Acesta este un lucru foarte interesant și ați văzut — iar interesant! — că cele două lecțiuni precedente verifică toate aceste presupoziții ale noastre, pe care le introducem neîncetat în sensul de natură apriorică. Dialectica constructivă este ceva pe care îl găsim pur și simplu.

6. Poziția bunului-simț

Vasăzică, trebuie să părăsim odată această atitudine plină de demnitate a rațiunei omenești care, la-ndemâna filosofilor, creează universul și să ne coborâm la lucrurile așa cum sunt ele. Cu ce? Cu ajutorul căror elemente construim? Care sunt elementele pe care ni le dă nouă universul, așa cum este el?

Am spus că primul fapt este existența — existența, care nu se dovedește, dar care este. E o afirmație de bun-simț și am mai vorbit și altă dată despre aceasta.

Bunul-simț este lucru mare, chiar în filosofie. În ce constă bunul-simț în împrejurările acestea? Într-un lucru foarte simplu; anume, că poți să ceri dovada tuturor lucrurilor și a tuturor afirmațiunilor. Sunt însă lucruri care nu au nevoie de dovadă, după cum sunt și oameni care se afirmă pur și simplu prin prezența lor. Prin urmare, în filosofie, lucrul care există nu are nevoie de demonstrație; pentru că, foarte simplu, el există. În adevăr, de ce să caut argumente pentru existența unui obiect, de ce să caut să-mi fundez existența unui obiect? Este nu numai o complicație inutilă a vieții mele pe pământ, ci este o operațiune pur și simplu absurdă. Ce pot eu să dovedesc în existența ceasornicului meu? Există, în primul rând, pentru că a existat un om care l-a inventat; pentru că urmașii acelui om au făcut fabrica „Omega“; pentru că această fabrică a făcut și ceasul cu numărul cutare; pentru că ceasul cu numărul cutare a fost cumpărat de „Schmidt & Stratulat“; pentru că eu m-am dus și l-am cumpărat de acolo. Foarte frumos raționament, dar eu trebuie să cred că există ceasornicul acesta pentru că-l am eu aci, pentru că pot pune mâna pe el. Aceasta este cea mai bună dovadă că există. Tot așa și în filosofie. Există realitatea? Evident. De ce? Pentru că există pur și simplu, nu este nevoie de a construi realitatea, ea ne este dată, elementele pe care trebuie să le luăm din această realitate sunt acolo, nu trebuie să le băgăm noi.

Acesta este un lucru foarte important și asupra lui am vrut să insist mai mult. Puteam să fac această lecțiune mai scurtă, dar am insistat asupra acestor considerațiuni tocmai pentru ca să arăt baza pe care se așază cursul nostru.

O să vedem în lecțiunea viitoare cum, pornind din acest punct de plecare, noi distingem înăuntrul realității actuale toate presupozițiile necesare nouă și pe urmă cum transcendem aceste realități actuale, cu ajutorul căror procese transcendem această realitate actuală, întinzând-o nu numai în spațiu, dar și în timp, în ceea ce a fost și în ceea ce este.

Și acum se vede precis care mai sunt cele câteva probleme fundamentale pe care noi trebuie să le înfățișăm: în ce constă realitatea și cum se lărgește această realitate, pe de o parte; iar pe de altă parte, care sunt funcțiunile de cunoaștere grație cărora noi putem să stăpânim, să ne însușim această realitate.

Despre acestea — în lecțiunea viitoare.