Share on Twitter Share on Facebook

XI. Regulă și lege

30 aprilie 1926

1. Răspuns unei reacții față de prelegerea trecută

2. Uniformitatea întâmplărilor din realitate și din viața spirituală

3. Regulă și lege

4. Specificul legii

5. Interpretarea calitativă și cea cantitativă a legii

6. Caracterul relativ al legii

7. Caracterul de necesitate al legii

1. Răspuns unei reacții față de prelegerea trecută

Țin să vă încunoștințez că am fost admonestat pentru lecțiunea trecută de către unul din colegii d-voastră care, nu știu pentru ce motiv, a ținut să iscălească „anonim“.

În definitiv, dacă avea să-mi spună ceva, putea să mi-o spună de-a dreptul sau să se iscălească, dacă a scris, pentru că este un temperament timid, care nu poate să vorbească.

Evident că, pentru mine, care a trebuit să suport această morală, faptul este destul de însemnat. Mi s-a spus, anume, pur și simplu, că lecțiunea mea a fost subversivă.

Trebuie să fac un compliment onorabilului meu preopinent, spunându-i că, dacă în adevăr domnia sa crede că lecțiunea a fost subversivă — nu știu dacă o fi în sală acum —, poate să aibă motivele sale.

Aș zice că, dintr-un punct de vedere strict, nu numai științific, dar știențifist, adică dintr-un punct de vedere care ridică știința nu la ceea ce o considerăm noi aci, ci la un fel de interpretare absolută și metafizică a realității, din acest punct de vedere s-ar putea ca lecțiunea mea să fi fost subversivă. Însă eu, mărturisesc, sunt totdeauna sincer, trebuie să vă accentuez d-voastră că nu putea să fie subversivă lecțiunea, din punctul meu de vedere.

Vă amintiți care a fost mersul expunerii și al raționamentului — mult, puțin, cât a fost. Vă aduceți aminte că am încercuit precis limitele de activitate ale științei și am arătat că, în adevăr, regularitatea de care vorbeam este valabilă și se identifică, aș zice, cu știința, după cum știința se identifică cu un anumit fel de cunoaștere. Dar că nu există, pentru mine cel puțin, nici un motiv să identific cunoștința cu știința și că, întru atât întru cât se poate vorbi de o existență în afară de conștiință și numai în afară de conștiință, științificește, se poate afirma că această regularitate nu este o lege valabilă pentru toate împrejurările; și că, în cazul acesta, rămâne ceva care poate să fie altceva decât regularitate, decât uniformitate în întâmplările din natură; prin urmare, lasă loc liber unor altfel de întâmplări, care nu sunt întâmplările pe care le cunoștem noi în activitatea noastră științifică și care întâmplări se pot realiza după anumite — hai să nu zicem legi —, dar după anumite caractere, care nu ar fi tocmai caracterele regularității.

Prin urmare, tema mea a fost foarte simplă, cred, foarte logică și verificată cu o mulțime de considerente în legătură cu structura intimă a științei; și, din punctul meu de vedere, pentru mine însumi, nu poate să fie subversivă. Nu poate să fie, pentru că eu nu încerc să asignez științei numai un colț de activitate, care ar fi prea mic pentru a umple golul. Eu nu am fost niciodată un fel de, cum aș zice, prigonitor al științei, și nici nu mi-ar ședea bine să fiu. Știința există în afară de orice prigonitor, există pur și simplu și cel puțin atâta simț critic am, ca să nu mă lupt cu morile de vânt. Dar eu am accentuat întotdeauna, și este bine să rețineți și d-voastră, că știința aceasta are o funcțiune precisă, cu anumite rosturi, cu anumite mijloace care corespund perfect rosturilor și limitelor ei, dar că nu se poate face din știință orice vrem noi. Știința își are rosturile ei și zadarnic am încerca să facem dintr-însa ceea ce vrem noi.

Atât despre diversiunea pe care a provocat-o această punere la index a colegului d-voastră și a onorabilului meu preopinent.

2. Uniformitatea întâmplărilor din realitate și din viața spirituală

D-voastră ați văzut în lecțiunea trecută, în care am analizat fenomenul acesta al regularității, al uniformității întâmplărilor din natură, că noi asignăm acestei uniformități și acestei regularități, realitatea întâmplărilor din realitatea concretă. Am putea spune — cu alte cuvinte, din considerațiunile făcute în orele trecute — chiar că această regularitate sau uniformitate este un postulat al activității noastre științifice și, aș zice ceva mai mult, o creațiune a acestei activități științifice, adică nu o activitate în înțelesul direct, ci în sensul că activitatea noastră științifică introduce în întâmplările din natură această regularitate.

Dar această regularitate nu este ceva existent, realiter, nici o lege propriu-zisă a gândirii noastre, în general; și aceasta se vede și de acolo că această regularitate, pe care noi am admis-o ca impusă în știință de simțul comun, nu este pretutindeni impusă de acest simț comun. Adică, aceiași oameni care zic că toate lucrurile se întâmplă în chip regulat și uniform în natură, aceiași oameni or să fie întotdeauna gata să spună, înainte de orice judecare a temei, că, în definitiv, ceea ce fac eu depinde de mine și că eu pot să-mi asignez regularități, uniformități de acestea, voinței mele; că există, cu alte cuvinte, un domeniu în care, propriu-zis vorbind, există și un fel de libertate de mișcare, de inițiativă proprie.

Vasăzică, dacă este adevărat că mentalitatea științifică se aplică, mai departe, nu realității fizice, ci realității spirituale, această mentalitate științifică lărgește, extinde conceptul de regularitate și asupra vieții sufletești.

Este adevărat că, hai să zicem cu un alt cuvânt, determinismul acesta — care este indicat în altă ordine de idei de regularitate — începe de la un moment dat să fie valabil și pentru viața spirituală. Dar când? Începe în momentul în care atitudinea științifică încetează să se mai îndrepte numai asupra fenomenelor fizice, ci-și orientează atenția și asupra fenomenelor sufletești.

Dar sunt momente — și le arătai — în care această regularitate nu este presupusă, ceea ce înseamnă, cum spuneam adineauri, că simțul comun nu impune, printr-un fel de lege proprie, această regularitate în toate domeniile lui de activitate. Ei bine, regularitatea, uniformitatea, este un concept științific. El este în construcțiunea științifică propriu-zisă. Acest concept este mai degrabă un fel de treaptă primă spre constituirea unui alt concept, de o foarte mare importanță și acesta pentru știința noastră: a conceptului de lege.

3. Regulă și lege

Ce este legea și ce este regula?

Regula știm ce este: noi stabilim anume uniformitate, anume regularitate în succesiunea fenomenelor, în lumea fizică, să zicem, în general, și aceste regularități le exprimăm într-o formă oarecare. Această exprimare constituie regula.

Regula este, prin însuși înțelesul ei, de două feluri: este o regulă care constată anumite lucruri și este o regulă care prescrie anumite lucruri.

Când zic, de pildă, că este absolut necesar ca oamenii care trăiesc împreună în societate să nu se fure unul pe altul, eu constat că raporturile sociale normale presupun această regularitate a nefurării unuia de către celălalt. Dar când zic: „să nu furi“, atunci evident că am făcut o operațiune în plus, am dat oarecari norme de conducere.

Legea științifică are și ea, sau legea în genere are și ea două părți: una de constatare, alta de normare, de normare a raporturilor.

Dar legea științifică propriu-zisă nu este decât cea dintâi. Cealaltă poate să fie lege juridică, lege morală, lege socială în genere ețetera, dar nu este lege științifică propriu-zisă. Legea științifică nu face decât să constate ceea ce există. Și, ceva mai mult, nu face decât să constate, după cum arătam noi în lecțiunile trecute, în cadrul trecutului și al prezentului, pentru că, așa cum se vor întâmpla lucrurile în teoria aceasta, este o nouă presupoziție, în afară de aceea a regularității.

Care este însă deosebirea dintre regulă și lege? Este că, în genere, se afirmă că o regulă are de obicei excepțiuni, pe câtă vreme legea nu are excepțiuni. Se spune că nu este nici o regulă fără excepțiune, după cum se spune iarăși foarte des — dar lucrul acesta nu l-am înțeles niciodată și aș fi foarte fericit să se găsească cineva care să mi-l explice — că excepțiunea confirmă întotdeauna regula. Vasăzică, regula are de obicei excepții. O regulă care nu are excepțiuni se zice că este o lege, adică o regulă valabilă în toate cazurile posibile. Cu alte cuvinte, regula ar reprezenta o aproximațiune a realității, pe câtă vreme legea ar reprezenta însăși realitatea, redusă nu la o aproximație, ci la absolut. Se închide, prin urmare, în noțiunea aceasta de lege, în primul rând, ideea de absolut și, în al doilea rând, încă ceva. Când spun că toate corpurile cad, adică toate corpurile sunt grele, eu afirm o lege care este valabilă pentru întâmplările concrete, pentru realitatea noastră fizică. Dar afirm ceva mai mult — și aceasta este caracteristic pentru structura științifică —, afirm că legea aceasta: „toate corpurile sunt grele“ este valabilă independent de realizarea ei. În adevăr, afirm că, dacă nu s-ar realiza sau dacă s-ar realiza altfel, legea ar continua să fie valabilă. Nu altceva. Că mie îmi este indiferent dacă, în adevăr, noi asistăm astăzi la căderea corpurilor sau nu. Fapt este însă că, de îndată ce va exista un corp, acesta trebuie să fie greu, trebuie să cadă.

4. Specificul legii

Aceasta reprezintă științificește legea, dincolo de regulă. Valabilitatea ei nu este numai absolută, nu este numai în concret, ci această valabilitate se întinde in abstracto; este, adică, nu numai o normă a existenței, ci și o normă, o lege a tuturor posibilităților de existență: ce a fost, ce este, ce va fi să fie. Orice corp ce va fi să fie odată va trebui să fie greu. Aceasta afirmă legea. Ea nu afirmă numai că în realitate se întâmplă ceva.

O lege matematică, pe care o afirm eu o dată, îmi este indiferent dacă își găsește aplicabilitate sau nu; adică, dacă există, dacă se petrece evenimentul care să cadă sub această lege. Însă legea afirmă, sau spiritul științific afirmă că, o dată ce evenimentul acela se va întâmpla, în momentul în care evenimentul acela se va produce, el va trebui întotdeauna să se producă după legea pe care am stabilit-o eu. Dacă eu am stabilit, de pildă, legea că 2 + 3 = 5, îmi este indiferent dacă, în viața mea și a universului în genere, se va ivi prilejul să se adune două obiecte cu trei obiecte. Legea matematică afirmă că, în momentul în care va fi acest prilej, când universul va înfățișa acest eveniment, el se va comporta așa cum indică legea.

Acesta este, în adevăr, un caracter de absolut pe care-l ia în genere cercetarea științifică.

Dar mai este un caracter al legii. Kant spune că legea este o regulă de aparițiune a evenimentelor, care nu numai că este verificată în fapt, care nu numai că prescrie aparițiunea sau desfășurarea în genere a oricărui eveniment posibil, dar care are într-însa caracterul de necesitate.

Ce însemnează aceasta? Aceasta însemnează cam următorul lucru. Eu pot să sfârșesc prelegerea aceasta la ora 6. Eu sfârșesc, de fapt, prelegerea mea în fiecare vineri la ora 6. Iată a doua pozițiune. Eu trebuie să sfârșesc prelegerea mea în fiecare vineri la ora 6.

În cazul întâi, este la latitudinea mea să fac un lucru așa cum îl fac. În cazul al doilea, constat un lucru; și anume, că, de fapt, așa se întâmplă întotdeauna. În cazul al treilea, se explică, se lămurește, se înțelege de ce eu sfârșesc vineri prelegerea întotdeauna la ora 6; sunt, adică, anume împrejurări care mă silesc ca eu să termin prelegerea la ora 6 și să nu pot trece peste această oră.

Că ziua urmează nopței, acesta este un fapt. Că acest fapt se întâmplă întotdeauna așa este verificat. Eu sunt, în orice caz, sigur că trebuie să se întâmple așa, că există o necesitate a succesiunii zilei și nopței, aceasta este ceva în plus față de legea însăși a succesiunii zilei și nopței. Acest fapt în plus îmi dă caracterul de care vorbeam, îmi dă explicațiunea, lămurirea realității.

Vasăzică, legea, în afară de regulă, mai are și acest caracter, că explică realitatea.

Ce spuneam noi despre regulă? Că ne înfățișează realitatea. Ce spuneam despre ea? Că este impusă de simțul comun. Despre lege ce am spus? Că nu este impusă de simțul comun, dar că are în plus, în afară de caracterul de absolut și de valabil in abstracto, acest caracter de necesitate care face posibilă explicațiunea sa.

De aci înainte trebuie să deduceți că legea, dacă nu este impusă de simțul comun, este impusă de altceva; și anume, de necesitatea noastră de cunoaștere. Aceasta este teoria.

Cum se comportă această teorie, cum rezistă această teorie analizei?

5. Interpretarea calitativă și cea cantitativă a legii

Mai întâi, legea este absolut exactă. Este o deosebire cantitativă, aș zice, între regulă și lege.

Ce însemnează aceasta? De pildă, am afirmat, după o lungă experiență, după o experiență științifică, că întotdeauna când trece un curent electric printr-un fir de metal, acest fir se încălzește și am afirmat, de asemenea, că gradul de temperatură pe care-l ia acest fir stă într-un anumit raport și cu calitatea metalului, și cu diametrul firului. Se întâmplă însă că eu introduc acest fir de metal într-o soluțiune, într-un vas cu apă, care are tocmai temperatura de topire a gheței și fac să treacă iarăși un curent electric prin acest fir. O să constat că firul nu se încălzește, ci, din contra, se răcește încă mai tare. Un caz.

Alt caz. Toate corpurile se atrag. Lege! Ele se atrag în raportul cutare cu pătratul distanței și în raportul cutare cu masa lor. Prin urmare, două corpuri puse în prezență au tendința să se atragă. Este legea generală a gravitațiunii, exprimată prin formula: G(r) = m1m2 / r2.

Eu am într-un aparat, pe care-l numesc electroscop, două foițe de aur, care stau față în față, la o anumită distanță. Ele sunt foarte mobile, foarte sensibile. În virtutea legii gravitațiunii, ele trebuie să se atragă într-o anumită proporție sau măsură. Pun în contact acest aparat care se cheamă electroscop cu un izvor de energie electrică și constat numaidecât că foițele se depărtează. La prima analiză, prin urmare, această lege în genere nu prea are aplicațiune așa de precisă; există întotdeauna un joc, un grad de aproximație, cum s-ar zice.

O să spuneți: da, dar, dacă nu ar fi apa rece sau dacă nu ar fi respectivul aparat în legătură cu un izvor de energie, de energie electrică ețetera, legile s-ar verifica? Da, dar, cu toate acestea, vedeți că legea prezintă oarecare aproximație! Cu alte cuvinte, trebuie să stabilim mereu condițiuni în care legea este valabilă. Legea nu este valabilă oricum în univers. Ea nu este valabilă în concretul imediat, în calitativ, aș zice, ci trebuie să facă întotdeauna încercuiri și să spună: dacă lucrurile se întâmplă așa și așa, legea este valabilă. Aceasta este interpretarea calitativă.

Dar să considerăm și puțin cantitativ cestiunea.

Teoria generală a legii afirmă: legea are o aplicațiune absolută, nu există pentru ea excepțiuni. De unde știm lucrul acesta? Legea este întotdeauna o expresiune cantitativă a unui eveniment. Această expresiune cantitativă a evenimentului se verifică de mine experimental, cu ajutorul evenimentelor. Cine face verificarea? Eu. Cum? Prin măsurătoare. Care sunt posibilitățile mele de măsurătoare? Sunt ele absolute? Nu. Ele sunt întotdeauna relative. Niciodată o lege nu se poate verifica precis experimental. Există o lege a triunghiului, care spune că suma unghiurilor interioare ale triunghiului este egală cu două unghiuri drepte, adică cu 180°. Ei bine, nu există posibilitate de construire a unui triunghi și de măsurătoare a unghiurilor interioare care să poată da exact 180°; totdeauna, experimental, triunghiul, suma unghiurilor lui interioare, va avea sau mai mult, sau mai puțin decât 180°.

6. Caracterul relativ al legii

Vorbeam adineauri de legea gravitațiunii. Ce însemnează, în formula enunțată, r2? Dacă aș zice, în loc de r2r la puterea 1,999999 ețetera, sau dacă aș zice r la puterea 2,000000001, adică dacă aș scădea din 2 o cantitate infinit de mică, o cantitate infinitezimală, sau dacă i-aș adăuga o astfel de cantitate, legea gravitațiunii nu ar mai fi valabilă? Adică, verificarea experimentală a legii acesteia ar înfățișa în adevăr dificultăți? Este mai ușor de făcut, este mai precisă afirmațiunea că r acela este la puterea a doua, decât că r este numai la puterea 1,99999 ețetera?

Experimental vorbind, este o aberațiune să se susțină acest lucru. Ce înseamnă însă aceasta? Înseamnă, pur și simplu, că legea nu reprezintă nici ea un absolut, ci reprezintă tot o aproximație a evenimentelor. Că, adică, există, hai să zicem, o margine în care această lege este necontrolabilă, că există posibilitate de excepțiune și înăuntrul acestei legi.

Dar eu nu am descoperit praful de pușcă spunându-vă lucrurile acestea și nu sunt nici deloc subversiv. Nu fac, propriu-zis, acum decât să militez pentru actuala idee de lege științifică. Gândiți-vă, de pildă, la teoria cinetică a gazelor. Știți cam ce este aceasta: înăuntrul unor particule oarecare, sunt alte particule mai mici care se mișcă cu o iuțeală extraordinară. Închipuiți-vă un fel de sferă în care sunt anumite corpuri, care se mișcă cu o iuțeală extraordinară și care urmează niște mișcări absolute, aș zice imposibil de precizat. Există totuși o formulă de echilibru a acelui gaz, există, cu alte cuvinte, o lege a gazelor. Cum este posibilă legea aceasta? Ce înseamnă legea aceasta, propriu-zis? Însemnează expresiunea unui fapt? Nu. Legea aceasta nu este decât un fel de termen mediu al tuturor întâmplărilor din volumul închis din sfera aceasta. Adică, toate mișcările pe care le urmăresc eu și care se întâmplă înăuntrul sferei acesteia sunt imposibil de prins și relațiunile dintre ele sunt iarăși imposibil de stabilit. Totuși, există o formulă, științificește vorbind, a volumului și a tuturor întâmplărilor dintr-însul. Aceasta este legea.

Dar legea nu reprezintă aci decât termenul mediu și termenul este întotdeauna aproximativ. Vasăzică, în adevăr, ideea de lege este în strânsă legătură cu ideea aceasta de aproximațiune. Legea nu însemnează absolutul, legea însemnează, ca și regula, aproximație.

7. Caracterul de necesitate al legii

Dar, se mai spune, pe de altă parte: regula are caracter de necesitate. Eu nu prea înțeleg cam ce însemnează a avea acest caracter. Un lucru se întâmplă așa, pur și simplu, pentru că trebuie să se întâmple așa.

Ce însemnează aceasta? Distincțiunea ar fi că regula constată, iar legea explică. Dar asupra acestui lucru o să mai revenim la cauzalitate.

Dar să revenim la ceea ce ne interesează acum.

Caracterul de necesitate ar fi, în adevăr, științific, distinct de celălalt, de realitate, când în adevăr constatarea ar fi distinctă de explicațiune. Dar, întru cât faptul că eu știu că am să ies la ora 6 schimbă, propriu-zis, structural vorbind, natura cunoștinței mele? Eu lărgesc numai cantitativ cunoștințele mele, nu calitativ. Între faptul că eu termin întotdeauna lecția la ora 6 și faptul că trebuie să termin întotdeauna prelegerile la ora 6, nu este decât o deosebire de cantitate de cunoștințe. Eu știu, în primul rând, ce se întâmplă până la ora 6 și, în al doilea rând, ce se întâmplă după ora 6. Adică, știu că mai este cineva care trebuie să vină aci, un alt profesor care are oră după ora mea sau că trebuie să mă duc să mă întâlnesc cu cutare persoană, sau că numai până la ora 6 mă ajută glasul să vorbesc și mai mult nu ețetera.

Prin urmare, caracterul de necesitate care se acordă legii, ca ceva distinct de regulă, de realitate, nu este, propriu-zis, calitativ deosebit, ci este doar cantitativ deosebit: am mai multe cunoștințe, nu am alt fel de cunoștințe.

Aceasta însemnează că ceea ce este necesar astăzi poate să înceteze să fie necesar mâine; adică, pot să împing necontenit limita cunoștințelor mele și, prin urmare, să câștig necontenit din ceea ce pentru mine era necesar — necesar, nu ca o scuză, ci ca un fel de poziție retranșantă a ignoranței mele.

Real este, de pildă, faptul că eu ies totdeauna la ora 6. Constat că totdeauna ies la ora 6. Această cunoștință poate să fie necesară față de un fenomen anterior ei, după cum cunoștința că după ora 6 se întâmplă ceva îmi dă caracterul de necesitate al cunoștinței reale de adineauri. De pildă, dacă știu că am în fața mea un auditor care nu poate să reziste unor considerațiuni filosofice mai mult decât trei sferturi de oră, atunci, în momentul când știu că am intrat în sală la ora 5 și un sfert, și că, deci, trebuie să ies la ora 6, caracterul de necesitate al ieșirei din clasă mi-l dă ora 6; prin urmare, caracterul de necesitate al ieșirei la ora 6 mi-l dă sau se poate stabili din două părți: și dinainte și dinapoi, și din sus și din jos.

Prin urmare, caracterul acesta de necesitate nu este ceva absolut, nu are înțeles absolut. Un lucru poate să fie pe rând necesar și real și un lucru real nu se poate spune că nu devine niciodată necesar, nici viceversa.

Deci, nu se poate spune că regula este numai reală și constată un lucru, pe câtă vreme legea este necesară, pentru că explică un lucru.

Dar, la urma urmei, ce explică, propriu-zis, legea? Explică ea ceva? Nu. Ea înfățișează pur și simplu, ea afirmă că, în adevăr, lucrul se întâmplă așa, dar nu spune de ce lucrul se întâmplă așa. Când mă întreabă cineva: pentru ce ieși la ora 6? — Pentru că așteaptă altcineva, care trebuie să intre în sală după mine, să facă curs. Aceasta este o exprimare a faptului. Dar mai poate să fie încă o exprimare a faptului: pentru că se întâmplă ca, după ce ies eu la ora 6, să intre domnul cutare după ora 6. Este aci exprimarea constatării unui fapt. Unde mai este aci caracterul de explicațiune, de necesitate? Nicăieri!

Toate corpurile cad! De ce? Pentru că există legea gravitațiunii, care exprimă lucrul acesta, faptul acesta. Dar ce exprimă legea gravitațiunii? Faptul că toate corpurile cad. Unde este caracterul de necesitate al legii gravitațiunii? De ce sunt forțat să admit apriori că toate corpurile cad? Pentru că toate sunt grele! Cum adică, necesitatea nu rezultă decât dintr-un element analitic, printr-o judecată analitică? Legile științifice, care sunt judecăți sintetice, de fapt, pierd caracterul necesității.

Prin urmare, vedeți că nici acest caracter al necesității care se acordă legii nu este chiar așa de necesar, pentru că nu se poate funda, propriu-zis.

Dar care este atunci deosebirea între regulă și lege? Este una foarte simplă. În primul rând, că nu se poate vorbi de lege decât atunci când faci știință. Se poate vorbi de regulă și când ai cunoștința științifică a realității, dar când nu faci știință în cadrul unui corp organizat de doctrină. Cu alte cuvinte, regula intrată într-un corp sistematizat de afirmațiuni devine lege. Aceasta este o deosebire care nu este esențială, ci este funcțională.

Legea este regula încadrată în știință, adică nu în cunoștința științifică, ci în știința organizată. În știința organizată, prin urmare, regula se numește lege. Atât și nimic mai mult!

Dar, dacă legea aceasta nu este impusă, după cum am arătat, de bunul-simț, de simțul comun, și, după cum am arătat iarăși prin comentariile acestea care știrbesc autoritatea conceptului de lege, nu este impusă, propriu-zis, nici de cunoștința științifică, atunci cum lucrăm noi cu legea aceasta, în virtutea cărui fapt? Este foarte simplu: în virtutea unei necesități constructuale, trebuie să afirmăm, în legătură cu legea, același lucru pe care l-am afirmat în legătură cu regula; că, anume, legea reprezintă o aproximație a realității fizice, cunoscută de noi științificește, și că această aproximațiune intră în calculele noastre, le considerăm noi pe baza unei convențiuni, pe baza unei învoieli tacite pe care o facem. Legea, cu alte cuvinte, nu poate să aibă simpla pretențiune de a exprima realitatea însăși, dar poate să aibă pretențiunea ca, prin ajutorul ei, să ne descurcăm în această realitate.

Prin urmare, rămâne bine stabilit că ea este pur și simplu un instrument de descurcare a noastră în realitate, pentru ordonarea realității, pentru facerea acestei realități folositoare nouă.

Legea nu este un fapt care se întâmplă în natură, ci explicațiunea aproximativă a unui fapt prins în cadrul cunoștințelor științifice.

Aceasta, deocamdată, despre lege.