Share on Twitter Share on Facebook

XIII. Conceptul de cauzalitate

14 mai 1926

1. Regularitatea în domeniul succesiunii evenimentelor

2. Caracterul imediat al legăturii cauzale

3. Teorii ale cauzalității

4. Spinoza, Hume, Kant

5. Identitatea cauzalității

6. Încercări de fundare a cauzalității

7. Cauzalitatea și principiul rațiunii suficiente

1. Regularitatea în domeniul succesiunii evenimentelor

Ați văzut cum, cu ajutorul persistenței uniformității, noi am putut să construim, aproximativ, conceptul de lucru și conceptul de substanță, arătând care este funcțiunea și ce rol îndeplinesc aceste două concepte în operațiunile științifice în general.

Vasăzică, plecasem tot de la vechea idee a regularității care, pe urmă, o analizasem și în forma ei ceva mai absolută, anume în forma ei de lege.

Dacă urmărim această idee de lege, de regularitate, nu în domeniul persistenței sale, ci în domeniul succesiunii evenimentelor, atunci se ridică o altă problemă, și anume, aceea a raporturilor dintre diferitele momente ale succesiunii. Cu alte cuvinte, faptul că noi constatăm o regularitate în urmarea diferitelor evenimente ridică întrebarea dacă această urmare a evenimentelor este pur și simplu întâmplătoare sau dacă este determinată de o legătură intimă între diferitele momente ale acestei succesiuni. Dacă, de pildă, succesiunea zilei și a nopții este determinată de însăși natura zilei și a nopții sau dacă această succesiune, această regularitate, această uniformitate este hotărâtă de alte elemente din afară de natura însăși, de structura intimă a momentelor ce se succed. Aceasta este întrebarea.

Cu alt termen, întrebarea aceasta este identică cu așa-numita problemă a cauzalității.

Vasăzică, faptul brut de la care pleacă problema cauzalității este noțiunea unei succesiuni regulate, previzibile între două și, mai pe urmă, evident, între mai multe evenimente.

2. Caracterul imediat al legăturii cauzale

Condițiunea pe care spiritul de cercetare o pune acestei succesiuni este, în afară de regularitate, care este presupusă, caracterul de imediat, de nemijlocit. Cu alte cuvinte, pentru ca să presupunem că între două evenimente, între două fenomene, este o legătură intimă, pe care noi o vom numi mai târziu legătură cauzală, trebuie ca între aceste două evenimente să nu se interpună nimic, să fie imediate, nemijlocite.

Ce însemnează acest imediat, acest nemijlocit? Este — trebuie să o recunoaștem de la început, pentru ca să nu ne lungim prea mult vorbirea — un fel al nostru de a vorbi. Pentru că succesiunea aceasta în timp trebuie să presupună neapărat o prelungire a fenomenelor în timp, nu o suprapunere a lor — căci, dacă ar exista suprapunere, atunci evident că fenomenele s-ar confunda.

Ce însemnează imediat? Însemnează perfect alături în timp. Dar perfect alături în timp, adică fără nici un fel de distanță în timp înseamnă pur și simplu în același moment. Dacă însă înseamnă în același moment, nu mai este, propriu-zis, succesiune, ci este contemporaneitate. Și atunci, din ce se construiește succesiunea aceasta, din ce se construiește lanțul evenimentelor, dacă nu există această dimensiune în timp? O să spuneți: da, dar un eveniment se întinde pe o distanță de timp oarecare, adică pe un spațiu de timp, să zicem A-B, iar cel de-al doilea, pe un spațiu de timp, C-D.

Ce afirmă, propriu-zis, această contiguitate în caracterul de nemijlocit? Afirmă că C-D urmează imediat lui A-B și spune că C și cu B se confundă, se suprapun, adică sfârșitul unui eveniment este suprapus cu începutul evenimentului următor.

Explicațiunea aceasta nu este valabilă, pentru că evenimentul acesta pe care-l însemnăm cu distanța A-Beste un eveniment fictiv, însemnarea aceasta pe care o facem este o însemnare fictivă, pentru că, de fapt, evenimentul A-B se poate descompune într-o mulțime de subevenimente, care pot fi împinse la infinit și, putând fi împinse astfel, înseamnă că acel C care se suprapune lui B din schema noastră este o operațiune care se aplică unor elemente infinitezimale. Și, aplicându-se operațiunea aceasta unor elemente infinitezimale, înseamnă că se suprapun perfect toate momentele acestea, adică înseamnă, propriu-zis, că nu putem să ieșim dintr-un anumit moment.

Vasăzică, acest caracter de imediat pe care noi îl atribuim celor două evenimente ce sunt într-o anumită legătură, pe care noi o numim cauzală, este numai un fel al nostru de a vorbi.

Ce însemnează, de pildă, că două evenimente se succed în timp, la o distanță de timp egală cu a milioana parte dintr-o secundă? Pentru percepțiile noastre, această a milioana parte dintr-o secundă nu însemnează nimic. Înseamnă că momentul C și momentul D în adevăr se suprapun de facto; de drept însă, nu, oricât de mică ar fi această parte dintr-o secundă.

Vasăzică, de fapt, între două evenimente, dacă presupunem evenimentele de sine stătătoare, trebuie să fie o distanță, și atunci evenimentele nu mai pot să fie presupuse ca imediate, ca nemijlocite.

O să vedeți mai târziu de ce insist asupra acestui lucru

Cauzalitatea aceasta sau legătura aceasta constantă între două evenimente spuneam la început că ne face să presupunem că există de fapt o legătură intimă între evenimente. Dacă presupunem că aparițiunea unui eveniment A va trebui neapărat să provoace aparițiunea unui alt eveniment, B, atunci noi spunem pur și simplu că A și B sunt într-o legătură de cauzalitate.

Noi spunem pur și simplu, adică cu oarecare aproximație: faptul că două evenimente se urmează nu înseamnă deloc că ele sunt într-o legătură de cauzalitate. Adică, vreau să spun că este un fel al nostru de a vorbi atunci când deducem cauzalitatea din succesiunea regulată a două evenimente. Mai drept, poate că ar trebui să spunem că avem de-a face cu cauzalitate atunci când această legătură ineluctabilă ar fi determinată de însăși natura evenimentelor. Dar asupra acestei probleme o să revenim mâine.

În genere, simțul comun, rațiunea omenească în formele ei simple și nealambicate, neștiințifizate, în genere, rațiunea aceasta omenească crede că legătura cauzală de care vorbim acum închide într-însa un element, hai să zicem, mistic, necunoscut, imponderabil, în sensul că este ceva în evenimentul A care face ca, după acest eveniment A, să urmeze evenimentul B.

3. Teorii ale cauzalității

În legătură cu această concepțiune generală, există în istoria filosofiei și în teoria cunoștinței mai multe teorii ale cauzalității.

O primă teorie este aceea care crede că tot ceea ce se întâmplă în natură constituie o activitate; că, prin urmare, evenimentele din natură nu sunt pur și simplu succesiuni de întâmplări, ci sunt acțiuni, activitate, este ceva care condiționează însăși această întreagă apariție.

După cum vedeți, este foarte ușor: toată această teorie se clădește pe o analogie. Analogia se face între existența cosmică în general și existența omului. Omul este o existență aproximativ de sine stătătoare, în sensul că este o individualitate care închide într-însa o anumită inițiativă de activitate, prin urmare, un anumit grad de spontaneitate.

Acest grad de spontaneitate a omului este izvorul a o mulțime de mișcări, de întâmplări. Toate mișcările acestea și toate întâmplările acestea care se întâmplă în legătură cu omul sunt considerate ca activitate a omului.

Prin urmare, toate aceste mișcări trebuie să fie reduse, în ultimă analiză, la izvorul de la care pleacă, la om, la spontaneitate, în măsura în care el este spontaneitate umană. Așadar, există o legătură între întâmplare și originea acestei întâmplări.

Întâmplarea se are către originea, către izvorul întâmplării, ca ceva făcut la ceea ce face, ca fapta la izvorul de acțiune. Omul ar fi izvorul de acțiune, rezultatul acestei acțiuni este fapta.

Ei bine, această faptă, constatată de experiența umană în legătură cu omul, este transpusă, printr-o simplă operațiune de analiză, în existența cosmică și atunci orice întâmplare este redusă, în ultimă analiză, la un izvor de acțiune.

Cum însă acest izvor de acțiune trebuie să fie — natural, prin reduceri logice ajungem la concluzia aceasta — unul singur, atunci evident că legătura cauzală dintre evenimente este tocmai legătura dintre acționari și acțiunea însăși; sau, cu alte cuvinte, este legătura de la substanță, de la resortul intim, de la izvorul central de energie a existenței, la existență.

Evident, părerea aceasta este o părere fundamental substanțialistă; se presupune că sub toată realitatea cosmică este ceva, un nu știu ce oarecare, determinant pentru întreaga aparițiune, și acest ceva se numește substanță, care, evident, trebuie să fie de cele mai multe ori, adică pentru cei mai mulți cugetători, de natură substanțială.

Aceasta este o formă a principiului cauzalității.

Mai este însă și o altă formă, în imediată legătură cu ea. Este, anume, părerea că evenimentul B, care urmează evenimentului A, nu este, propriu-zis, altceva, ci este o continuitate a evenimentului A.

În cazul întâi era ceva distinct, era principiul creator sau principiul de activitate și acțiune, faptul. Eu, omul, am o activitate. Eu pot să fac, de exemplu, o pălărie, dar pot să fac în același timp, dacă vreau, și hârtie, care este cu totul deosebită de pălărie; și care, și una și alta, sunt cu totul altceva decât eu însumi.

Ce însemnează, în cea de-a doua teorie, evenimentul B, care urmează primului eveniment, A, nu este considerat decât ca un fel de continuare a primului eveniment? Cum, continuare? În același fel în care considerăm noi, de pildă, o substanță radioactivă. O astfel de substanță are anumite proprietăți fizice, ea iradiază anumite emanațiuni, cu anumite efecte. Substanțele acestea radioactive nu sunt decât continuări, pur și simplu, ale substanței radioactive, felul de manifestare a substanței acesteia; sunt însăși substanța radioactivă într-un aspect particular al ei. Este, după cum vă amintiți din alte studii aprofundate pe care le-ați făcut, teoria substanței spinoziste, care are această particularitate față de cea dintâi, că universul care se explică prin acest concept al cauzalității este un univers static sau este un univers, aș zice, de structură matematică. Cu alte cuvinte, orice eveniment este o proprietate a unui obiect și, fiind o proprietate a obiectului, nu este decât înfățișare, aparițiune a obiectului. El este însă, propriu-zis, conținut în acel obiect.

Aceasta este o teorie foarte răspândită în filosofie, pentru că, de fapt, aceeași teorie stă la baza metafizicei carteziene, care spune că este în efect tot atâta realitate sau ficțiune câtă este în cauză. Este, adică, afirmațiunea pe care el o întrebuințează la fundarea argumentului ontologic pentru dovedirea lui Dumnezeu — teorie care este foarte curentă astăzi încă, pentru că sunt filosofi care o întrebuințează și încearcă să o pună în concordanță chiar cu datele actuale ale științei.

Aceasta este însă o teorie care are prea mare asemănare cu teoria logică, adică este o teorie care nu se grefează de-a dreptul pe realitate, ci se grefează pe raționamentul logic.

Dacă, în adevăr, fiecare efect nu este decât proprietate a unui obiect, atunci efectul este, cel puțin, conținut în virtualitatea obiectului acela.

4. Spinoza, Hume, Kant

Aceasta înseamnă — și așa face chiar Spinoza — că, dacă eu aș cunoaște obiectul, aș ști să-i deduc imediat efectul adecvat. Dacă am clar în minte conceptul de masă, pot să deduc din acest concept toate efectele, toate notele lui.

În adevăr, efectul nu ar fi decât proprietăți ale obiectului respectiv, adică note ale acelui obiect. Efectul ar fi conținutul obiectului, hai să zicem, realizat. Dar nimic nu se poate realiza, decât ceea ce există virtual deja în obiect.

Prin urmare, noi am putea, cunoscând precis un obiect, să prevedem toate efectele lui și, cunoscând perfect substanța inițială, ca să vorbim trecând în planul spinozist, eu pot să văd toate întâmplările din univers, adică să prevăd tot ceea ce se întâmplă, pentru că tot ceea ce se întâmplă în univers se întâmplă în virtutea unei legi, nu a unei legi de desfășurare, ci a unei legi de existență a universului însuși. Aceasta, pentru că efectul este conținut în existență în același fel în care, să zicem, suma unghiurilor unui triunghi este determinată dinainte de triunghiul însuși.

Acesta este aspectul matematic, aș zice eu, al spinozismului în general și al acestei teorii a cauzalității.

D-voastră știți că această teorie a spinozismului a fost, ca să zicem așa, bătută în breșă de filosofi, de David Hume și de la el încoace. Vă dați seama că ceea ce am spus noi până acum este cam același lucru cu vechea discuțiune, cu cunoscuta discuțiune despre cauzalitate: este un proces analitic sau un proces sintetic? D-voastră știți că Hume a fost unul dintre cugetătorii însemnați, care au pus problema caracterului sintetic al cauzalității. El a spus că acest caracter sau cauzalitatea nu se poate înțelege decât prin experiență; că singură experiența este aceea care poate să dea posibilitatea de a stabili legătura de cauzalitate dintre două evenimente.

Faptul că am pe masă două bile de biliard și că am intenția să izbesc o bilă cu cealaltă nu-mi dă dreptul să spun, prin această teorie sintetică a cauzalității, nu-mi dă posibilitatea să prevăd, să știu dinainte ce se va întâmpla în momentul în care aceste două bile se vor ciocni.

Imediat după Hume, d-voastră știți că tot o asemenea teorie sintetică a cauzalității, de altă formă, dar tot o teorie sintetică, înfățișează Kant.

Iată, prin urmare, două aspecte.

5. Identitatea cauzalității

În afară de aceste două aspecte: cel dintâi, de cauzalitate, cel de-al doilea, de legătură, spontaneitate, mai este încă unul: aspectul de identitate a cauzalității. Acesta este, propriu-zis, cam același lucru pe care l-au spus celelalte teorii, numai altfel expuse, sau privite lucrurile dintr-un alt punct de vedere.

Există în știință — sau, mai bine zis, exista, căci acum s-au făcut oarecari corective — o așa-numită lege a identității, acțiunii și reacțiunii, care nu este decât, într-o altă formă, tot afirmarea carteziană că în efect și în cauză este închisă întotdeauna o aceeași realitate, că conține același grad de realitate.

Pentru ca să poată stabili, așa au crezut cel puțin, că pot stabili această echivalență între acțiune și reacțiune, mai ales oamenii de știință au crezut că pot să facă o teorie a cauzalității sprijinită pe acest principiu al echivalenței.

Eu am o bilă de biliard și arunc această bilă cu o anumită forță, iar această forță pe care o imprim bilei se transformă în mișcare. Legea spune că această mișcare — care a fost, prin urmare, un fel aproximativ de transformare a forței aplicate mobilului respectiv — este rezultatul.

Dar rezultatele pe care le are mișcarea sunt întotdeauna echivalente cu mișcarea însăși; adică, cantitatea de energie pe care am imprimat-o bilei mele de biliard nu se pierde deloc, nimic dintr-însa nu se pierde, ci se transformă numai. Este, prin urmare, teoria care seamănă foarte mult cu teoria spinozistă de adineauri, că nimic nu se creează în natură, ex nihilo, nihil.

Vasăzică, plecând de la acest principiu al lui ex nihilo nihil, se construiește o teorie a identității dintre cauză și efect: cauza și efectul sunt identice.

Cum? Reprezintă, propriu-zis, două forme ale aceleiași realități. Tot energie este și într-un caz și în altul, și în mișcarea bilei de biliard, și în transformarea acestei mișcări, în mișcarea bilei A, plus mișcarea bilei B, plus cantitatea de forță emanată ețetera.

În această teorie se spune deci: trebuie să deducem cu absolută stringență logică că nu există, propriu-zis, cauzare a unui eveniment prin altul, ci există altceva, și anume, există aspecte diferite ale aceleiași realități. Dovadă că aceste evenimente: A, B, C, D ețetera nu sunt decât aspecte diferite ale uneia și aceleiași realități este că A, B, C și D au o măsură comună, să zicem cantitatea de energie, care este identică la toate.

De la această teorie care, după cum vedeți, seamănă foarte mult cu cele dintâi, s-a trecut la un fel de fundare logică a principiului cauzalității; adică, s-a spus că, de îndată ce identitatea există între așa-numita cauză și așa-numitul efect — și trebuie să existe, căci nu sunt, propriu-zis, decât același lucru, adică două aspecte diferite ale aceluiași lucru —, aceasta înseamnă că și cantitatea de energie este aceeași. Și atunci s-a întrebat: ce este aci la bază? Este tocmai principiul logic al identității.

Mărturisesc că eu nu văd cum, sprijiniți pe simplul principiu al identității, am putea să înțelegem legătura dintre două evenimente. Noi trăim, într-un spațiu de timp determinat, o mulțime de evenimente. După teoria aceasta a identității, ar însemna că toate aceste evenimente sunt identice, că ele reprezintă o aceeași cantitate de energie. Dar, vedeți, noi stabilim, de pildă, legătura dintre A și B și nu o stabilim și între A și N, să zicem. Adică, între diferitele evenimente pe care noi le cunoaștem, sunt unele cărora le negăm cauzele și altele cărora nu le negăm cauzele. Dacă, în adevăr, principiul acesta al identității ar fi suficient pentru lămurirea cauzalității, ar trebui ca, în virtutea unei simple identități, să afirmăm cauzalitatea; ar trebui ca A să fie cauza, să zicem, și pentru N, și pentru B, și pentru C ețetera. Dar cauzalitatea, așa cum o întâlnim noi, este oarecum unilineară și bine determinată: fenomenul A este cauza lui B, pentru noi, și totuși, fenomenul acesta A nu poate să fie cauza lui D.

6. Încercări de fundare a cauzalității

Dar, din principiul identității nu putem să scoatem cauzalitatea încă pentru un alt motiv: ce înseamnă, propriu-zis, identitate? Nu o știu filosofii înșiși sau, mai bine zis, fiecare dintre ei are o concepție proprie, a lui, pentru identitate.

Identitatea aceasta funcțională nu este identitate. Indentitatea propriu-zisă este existentă. Atât și nimic mai mult! Identitatea logică este existență logică.

Dar dacă identitatea logică este existență logică, aceasta înseamnă că A este identic cu A; înseamnă, pur și simplu: A este A, adică este așa cum este și nu este altfel; adică, A este, pur și simplu, A.

Dacă aceasta este identitatea, și nici nu văd cum ar putea să fie altfel, identitatea a două obiecte este o contrazicere. Cum? Dacă sunt două, nu mai sunt identice, căci, dacă ar fi identice, nu am mai putea să deosebim că sunt două. Ori sunt identice, și atunci nu le mai putem deosebi, ori sunt două, și atunci nu mai sunt identice. Ceva trebuie să fie deosebit între ele, ca să putem spune că sunt două.

În adevăr, noi întrebuințăm foarte aproximativ termenul acesta al identității; zicem: același sau identic este cam același lucru. Te întâlnești cu un prieten și îi spui: „Ai aceeași pălărie ca mine!“ Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că amândoi purtați aceeași pălărie? Nu. Pălăriile seamănă între ele, aceasta însemnează. Prin urmare, înțelesurile asupra cuvântului acesta identitate nu sunt precise.

Identitate precis concepută, pentru mine, este identitatea de care vorbeam adineauri, care are o consecință, și anume că, prin identitate, nu poți construi nimic, cu ajutorul principiului identității nu poți ieși dintr-un obiect: obiectul este A, A rămâne veșnic. În momentul în care A se transformă, nu mai este identic, ci se continuă în altceva.

Principiul identității este principiul încremenirii logice. Prin urmare, nu poate să ne dea socoteală de succesiunea, de transformarea ce se întâmplă sub ochii noștri în univers.

Dar, o să spuneți: principiul identității, după unii logicieni, nu este în contrazicere cu cauzalitatea? Eu am arătat că este în contrazicere. Dar să presupunem că nu este, că acesta este un argument care s-a adus. Însemnează aceasta că putem deduce principiul identității din cauzalitate? Nu. Căci tot așa de bine poți să spui — și este și mai exact decât principiul identității: da, dar principiul identității nu este în contrazicere cu principiul contradicțiunii! Și nu este! Nu izbește deloc în principiul contradicțiunii. Înseamnă însă aceasta că se poate deduce cauzalitatea din principiul contradicțiunii? Aceasta nu a spus-o nimeni. Dar atunci, ce valoare are argumentul acela?

Vasăzică, vedeți că această încercare de a funda cauzalitatea prin deducerea ei din principiul identității, al identității logice nu este valabilă.

7. Cauzalitatea și principiul rațiunii suficiente

Mai este încă o încercare, o altă formă a principiului cauzalității, iarăși o formă substanțialistă, care pleacă de la un principiu tot logic, și care spune că, propriu-zis, legea cauzalității sau principiul cauzalității nu este decât aparițiunea în ordinea reală a principiului logic al rațiunii suficiente.

Principiul logic al rațiunii suficiente se formulează într-o mulțime de feluri. El înseamnă cam următorul lucru: că tot ceea ce este are o explicațiune, că tot ceea ce este este așa pentru anume motive. Nu există un lucru care să fie și pentru care să nu avem, cum se zice, o rațiune suficientă a lui. Lucrul este așa cum este, dar este așa din anumite motive. Se zice: apreciați d-voastră această atitudine în domeniul realității și atunci această devenire, tot ceea ce se întâmplă în natură se întâmplă în virtutea unor anumite elemente, în virtutea unor anumite motive. Motivele acestea sunt numite de noi cauză. Existența pe care o reduce la această cauză se numește efect.

Dacă este vorba să considerăm numai partea a doua, doar cauză și efect, sunt două lucruri care stau în raportul cutare, atunci evident că nu avem prea multe de zis. Dacă este însă vorba de a judeca această afirmațiune în legătură cu principiul logic al rațiunii suficiente, trebuie să ne întrebăm asupra îndreptățirei analogiei: pe ce mă sprijin când stabilesc această analogie, ce-mi dă dreptul mie la operațiunea aceasta?

Ce însemnează, propriu-zis, principiul logic al rațiunii suficiente? Eu zic: oamenii sunt muritori. După aceasta spun: și Socrate a fost muritor. De ce? Este foarte natural, Socrate este muritor nu este decât o urmare a afirmațiunii mele dintâi: oamenii sunt muritori.

Fundamentul rațiunii suficiente a afirmațiunii mele „Socrate este muritor“ stă în afirmațiunea generală „Oamenii sunt muritori“, pentru că, natural, de îndată ce „Toți oamenii sunt muritori“, evident că, dacă principiul se aplică totalității, el trebuie să cadă și asupra părții. Prin urmare, se vede imediat apropierea: este o legătură logică pur și simplu, o fundare logică, o calitate a totalității se răsfrânge și asupra părții.

Este cam același lucru pe care l-am spus și în prima, și în a doua, și în a treia teorie. Foarte bine, așa este! Dar ce legătură există între prima afirmațiune și aceasta? Principiul acesta al rațiunii suficiente se aplică el, propriu-zis? Aceasta este întrebarea. Se aplică el la fapte? Nu. Se aplică la judecăți, nu la întâmplări. El se aplică la judecăți, pe care le privește sub raport logic, nu ca o întâmplare (căci și judecata poate să fie o întâmplare; psihologicește vorbind, este un eveniment), iar logicește vorbind, principiul rațiunii suficiente își are domeniul bine stabilit, bine limitat în acest cadru logic.

Fundarea unui adevăr particular printr-un adevăr general este conceptibilă, să zicem, prin conținutul particularului în general.

Putem noi să trecem fără nici un comentariu această schemă de judecată, să o aplicăm realității înseși? Aceasta este întrebarea. Cu alte cuvinte, efectul se raportează la cauză după cum se raportează partea la general? Sau, nu este efectul decât parte a cauzei?

Dacă lucrurile sunt așa, afirmația teoriei este aproximativ exactă. Dar tocmai punctul acesta este în discuțiune! Dacă voim să ne dăm seama de natura cauzalității, tocmai aceasta trebuie să stabilim: în ce raport stă efectul față de cauză? Iau o afirmație valabilă în planul logic și o pun pur și simplu în planul realității concrete. Dar fundarea unde este? Nicăieri! Ar fi fundare, dacă în adevăr raportul în cadrul realității ar fi același cu cel din cadrul logic. Dar tocmai aceasta este de dovedit. Și atunci, deducerea sau fundarea principiului cauzalității prin principiul acesta al rațiunii suficiente nu este valabilă, pentru că valabilitatea nu ar fi posibilă decât numai în momentul în care noi am fi stabilit anterior analogia între aceste rapoarte. Dar această analogie nu este stabilită, ci este însăși întrebarea noastră.

Vom vedea în lecția viitoare cum se rezolvă această problemă.