Share on Twitter Share on Facebook

XIV. Cauzalitatea în știință și în metafizică

15 mai 1926

1. Succesiuni aparent cauzale

2. Nemijlocirea între cauză și efect

3. Definiția cauzalității

4. Condiționarea cauzalității de împrejurări. Elemente esențiale și elemente secundare ale cauzei

5. Acțiunea mai multor cauze

6. Cauzalitate și funcție

7. Caracterul aparent univoc al relației de cauzalitate

8. Cauzalitatea în știință

9. Cauzalitatea simbolică

1. Succesiuni aparent cauzale

Analiza la care am ajuns în prelegerea de ieri, faptele acestea pe care le interpretăm noi ca legătură cauzală n-au fost din cele mai satisfăcătoare, în sensul că rezultatele obținute de noi (ceea ce a rămas pozitiv) nu sunt suficiente pentru ca să construim în adevăr conceptul de cauză și de legătură cauzală propriu-zisă.

Ideea fundamentală care a dominat oarecum asupra întregei discuțiuni a fost, anume, că, într-o legătură cauzală există o aparență, o succesiune regulată de fenomene. Dar, dacă vă dați bine seama, această succesiune regulată de fenomene nu este suficientă ca să îndreptățească afirmațiunea legăturii cauzale dintre cele două fenomene. Am vorbit și altă dată de cazul — care este specific într-o oarecare măsură — succesiunii zilei și nopții, care totuși nu îndreptățește afirmațiunea că ziua ar fi cauza nopții sau noaptea ar fi efectul zilei. Cum se explică faptul acesta? Pentru că, vedeți, succesiunea perfect regulată a acestor două fenomene, zi și noapte, este absolută. De ce nu este aci legătura între ele, adică, altfel pusă chestiunea, de ce nu putem afirma că ziua este cauză a nopții sau noaptea, cauză a zilei, ca atunci când afirmăm, de pildă, că scânteia electrică este cauza disocierii unui anumit lichid, cuprins într-un aparat oarecare? De ce anume secvență într-un asemenea caz însemnează cauzalitate și de ce în alt caz nu însemnează? Cu alți termeni pusă problema, când este valabil: post hoc, ergo propter hoc, cum ziceau scolasticii? Să analizăm cazul zilei și nopței.

Ce este, propriu-zis, zi și noapte? Zi este o anumită distanță de timp, noapte este o altă distanță, o altă porțiune de timp. Ziua urmează nopței. Are vreun sens afirmațiunea aceasta? Este ziua un fenomen și noaptea alt fenomen? Zi însemnează o anumită porțiune de timp, în care se întâmplă anumite lucruri; noapte, iarăși o porțiune de timp, în care se întâmplă iarăși anumite lucruri. Zi și noapte însă nu sunt ele însele, în ele însele, realități, ci zi și noapte au ceva comun: sunt anume o porțiune de timp, ambele. Dacă noi am face abstracțiune de tot ceea ce se întâmplă ziua, de tot ceea ce se întâmplă noaptea, într-un anumit moment al realității, al istoriei, să zicem la 22 martie, zi și noapte nu s-ar mai deosebi. Dacă am scoate, prin urmare, conținutul acesta al zilei și al nopții și am lăsa numai forma în care are loc acest conținut, într-un anumit moment, zi și noapte nu s-ar mai deosebi. Prin urmare, vedeți, zi și noapte nu sunt două fenomene, nu sunt două evenimente care să aibă o însemnătate prin ele însele, ci zi și noapte sunt, propriu-zis, denumiri colective pentru o întreagă serie de evenimente. Ceea ce fundează noaptea este lipsa de lumină, ceea ce fundează ziua este prezența luminii; prezența de lumină și lipsa de lumină, care sunt întovărășite, evident, de toate consecințele lor, de pildă, procesul de asimilație, se întâmplă într-un fel în timpul când este lumină și în alt fel când nu este lumină. Procesul de creștere se întâmplă într-un fel când este lumină, în alt fel în lipsă de lumină. Dar caracteristic acestor două fapte, zi și noapte, nu sunt ele însele, faptele, ci un același proces comun: prezența luminii și lipsa acestei lumini. Atunci, care este pricina prezenței și a lipsei de lumină? Nu care este pricina zilei și a nopței, cum se leagă ele între ele, pentru că zi și noapte, propriu-zis, nu sunt evenimente, cum am arătat, ci sunt numai porțiuni de timp goale, în care se întâmplă anumite evenimente, care evenimente sunt hotărâtoare, dătătoare de seamă, definitorii pentru respectivele porțiuni de timp goale.

Atunci, prin urmare, problema succesiunii zilei și nopței se pune în altă formă, în forma, anume, a prezenței și a lipsei de lumină, și, în cazul acesta, evident, putem să punem întrebarea dacă sunt în legătură cauzală sau nu. Dar, așa pusă întrebarea, adică așa transpusă cestiunea, pe fapte, nu pe forme goale, întrebarea este cam așa: există vreo legătură între prezența unui fapt și lipsa acelui fapt? Evident, în cazul acesta nu mai poate să fie vorba de nici o legătură cauzală, pentru că prezența și lipsa unui fapt nu sunt două fenomene deosebite. Când eu asist la un fenomen și constat că fenomenul acela nu mai există, nu însemnează că am două fenomene deosebite. Existența și neexistența nu sunt două fenomene; existența este pur și simplu existență, iar neexistența este lipsa existenței, care nu poate să fie considerată ca fenomen.

Prin urmare, vedeți care este șiretlicul întregii discuțiuni: zi și noapte nu pot fi considerate ca două evenimente, în legătură cu care să se pună întrebarea cauzalității sau problema cauzalității, pentru că zi și noapte nu sunt fapte, ci sunt forme goale de fapte. Prin urmare, chestiunea cauzalității se pune efectiv numai acolo unde este vorba de fapte, nu de forme, și atunci evident că succesiunea regulată a două fapte poate să ridice fără nici o dificultate și problema cauzalității. Acest exemplu, pe care l-am luat eu, ca să lămuresc ce însemnează secvență de cauzalitate și secvență fără cauzalitate, este tipic și aș putea să spun că în toate cazurile în care noi observăm secvențe, fără ca în aceste secvențe să fie cuprinsă și cauzalitatea, nu vom avea de-a face cu fenomene, ci cu forme în care se întâmplă anumite fenomene. Aceasta este de reținut.

2. Nemijlocirea între cauză și efect

Succesiunea aceasta, spuneam noi rândul trecut, are un caracter de mijlocire. În genere, cercetarea filosofică afirmă că se poate stabili un caracter de nemijlocire, nu de urmare imediată, dar de sudare, dacă voiți, a două fenomene, care stau în raportul acesta de cauză și efect. Dar noi iarăși observăm că este o contradicție în a afirma existența, în același timp, a cauzei și a efectului și, prin analiza aceea de formă, mai mult matematică, pe care o făcusem la două porțiuni de timp oarecari, ajungem la concluzia că, propriu-zis, nemijlocirea n-ar însemna decât pur și simplu nemișcare. Totuși, este greu ca mintea omenească să conceapă că între cauză și efect ar putea să se mai insereze ceva, că ar fi, adică, discontinuitate în șirul întâmplărilor naturale.

Această mijlocire, această suprapunere a cauzei și efectului are un sens care este numai aproximativ; și iată care este sensul. Gândiți-vă că eu am aci, pe masă, o bilă de biliard. Noi suntem, evident, cu toții aplecați să spunem că, în același moment în care eu am atins bila de biliard, ea s-a mișcat, dacă am atins-o cu o forță suficientă. Sau: eu am o sârmă prin care fac să treacă un curent electric și atunci voi afirma că, în momentul în care curentul electric a început să se scurgă prin sârmă, această sârmă a început să se încălzească. Nu este nici o distanță de timp, cum am zice noi, nici o porțiune de timp, între momentul în care începe să treacă curentul electric și momentul în care începe să se încălzească sârma, între momentul în care am atins bila de biliard și momentul în care bila începe să se miște. Așa suntem înclinați să spunem — și zic: aproximativ cu dreptate —, pentru ce? Cum acoperirea, coincidența în timp a cauzei și efectului ne îngăduie nouă să ne închipuim totuși scurgerea și înlănțuirea evenimentelor? Foarte simplu: pentru ca un curent electric să înceapă să curgă prin sârmă, trebuie să se scurgă un anumit timp; adică, pentru ca să se realizeze complexul de condiții în care curentul electric să înceapă să se scurgă, trebuie să treacă un anumit timp. Când începe, propriu-zis, să se încălzească sârma respectivă? Când începe să se miște bila de biliard? În momentul în care operațiunea de completare a tuturor condițiilor necesare pentru cutare mișcare este desăvârșită. Eu ating bila de biliard care este în fața mea, dar, pentru ca bila de biliard să se miște, trebuie ca eu s-o ating. Dar, pentru ca eu s-o ating, trebuie să fac o mulțime de mișcări, trebuie să se întâmple, trebuie să conveargă o mulțime de întâmplări cu o mulțime de evenimente. Ei bine, când această mulțime de întâmplări s-a închegat, s-a completat în ea însăși, a devenit perfectă, numai în acel moment începe să se miște bila. Vasăzică, există coincidența temporală între cauză și efect, însă coincidența aceasta nu se întinde asupra întregei cauze, ci numai asupra momentului în care toate împrejurările care constituie cauza au intrat într-o anumită formă de echilibru, într-o anumită înjghebare, s-au completat, s-au perfectat.

Dar, pentru ca această perfectare a cauzei să se întâmple, trebuie să se scurgă o anumită distanță de timp, un anumit timp. Deci, coincidența cauzei cu efectul, de care vorbeam noi ieri, trebuie să fie înțeleasă numai în felul acesta, că, anume, efectul coincide în timp nu cu cauza propriu-zisă, ci cu perfectarea cauzei.

După lămuririle acestea, pe care vi le-am dat în legătură cu nemijlocirea dintre cauză și efect, și în legătură cu succesiunea, și în legătură cu așa-numitele timpuri goale de care vorbeam adineauri, putem să facem o definiție a cauzalității, care este iarăși aproximativă, dar care ne slujește în cercetările științifice.

3. Definiția cauzalității

Prin urmare, pentru ca noi să spunem că există legătură cauzală între două fenomene, întâi, trebuie să existe două fenomene care să se succeadă, care să se succeadă imediat și care să fie, propriu-zis, fenomene, care să nu fie cadre, timpuri goale, ci să fie evenimente, fenomene propriu-zise.

Cu aceste două încercuiri, definiția cauzalității ca o succesiune perfect regulată este aproximativ completă. Dar această definiție, propriu-zis, este o definiție, hai să zicem, abstractă, deoarece cazul acesta nu se întâmplă niciodată în natură. În natură lucrurile se întâmplă altfel: nu există un fenomen A care este urmat de un fenomen B, ci există un complex de fenomene. Fenomenul acesta A, pe care-l denumim noi cauză, este compus dintr-o mulțime de alte fenomene: A1, A2, A3, …, An… ețetera; adică, ceea ce numim noi cauză este numai un nume pentru un complex de evenimente. Cauza este, prin urmare, un fenomen colectiv.

În acest fenomen colectiv însă, sunt unele fenomene absolut necesare și alte fenomene a căror prezență este numai incidentală. Vasăzică, în cauză sunt unele momente esențiale și alte momente secundare. Întotdeauna fenomenului A îi va urma fenomenul B.

4. Condiționarea cauzalității de împrejurări. Elemente esențiale și elemente secundare ale cauzei

Legea cauzalității pune însă o încercuire: în aceleași împrejurări, fenomenului A îi urmează fenomenul B. Ce însemnează: în aceleași împrejurări? Noi știm de la Heraclit și mai dinainte, de la indieni, că niciodată nu se reproduce în natură un anumit moment, oricât va trăi universul: fenomenele universului nu se vor repeta niciodată exact așa cum au fost într-un moment anterior. Anumite grupe de fenomene se repetă; dar chiar grupele acestea de fenomene stau în anumite raporturi personale, în anumite raporturi specifice, caracteristice. Dacă, în adevăr, ar fi posibilitate ca fenomenele să se repete în natură exact în același chip, noi n-am mai avea, propriu-zis, istorie; adică, noi n-am mai avea posibilitatea să constatăm scurgerea timpului. Numai atât, numai fenomenele, aș zice, materiale, dar formal, dacă raporturile dintre fenomene ar fi aceleași, noi n-am mai avea posibilitatea de a intui, de a cunoaște, de a ne da seama că există scurgere de timp și istorie.

Închipuiți-vă că eu m-aș scula de dimineață după o noapte grozavă, în care s-au întâmplat în mine o mulțime de transformări, care au avut ca rezultat o nouă formulă de echilibru în organismul meu; că ceea ce ar fi fost pentru mine ieri un metru este astăzi pentru mine 30 de metri; eu însumi aș avea, în loc de 1,73 m, o lungime de 30 de ori mai mare; că toate obiectele care mă înconjoară ar fi mărite la scara aceasta de 30. Ce s-ar întâmpla? Raporturile ar fi tot aceleași. Eu n-aș putea să-mi dau seama că s-a schimbat ceva în univers, pentru că, propriu-zis, noi nu cunoaștem un lucru în el însuși, ci numai prin raport la celelalte. Dacă, prin urmare, soba aceasta ar fi de 30 de ori mai mare și toate obiectele din această sală de 30 de ori mari mari, eu n-aș putea să-mi dau seama că s-a schimbat ceva.

Vasăzică, și în ceea ce privește istoria, în ceea ce privește repetarea lucrului în natură, dacă, formal, raporturile dintre fenomene ar fi perfect aceleași, eu n-aș mai putea să deosebesc un moment de altul și pentru mine n-ar mai fi posibilă istoria.

Prin urmare, în adevăr, nu se repetă niciodată în natură două momente exact așa cum au fost. Ce însemnează însă atunci încercuirea care se face conceptului de cauzalitate, când se spune: în aceleași împrejurări, aceleași cauze vor provoca aceleași efecte? Însemnează, pur și simplu, aproximativ în aceleași împrejurări sau în împrejurările în care subzistă elementele fundamentale absolut necesare. De pildă, ca eu să pot să descompun apa în oxigen și hidrogen, am nevoie de un anumit aparat, adică am nevoie de un curent electric, de o soluție de apă acidulată ețetera. Soluția aceasta de apă acidulată poate să fie, în anumite limite, mai slabă sau mai tare; curentul electric respectiv poate să fie, iarăși în anumite limite, mai slab sau mai tare; temperatura în care eu fac această experiență poate să fie, într-o anumită limită, mai urcată sau mai coborâtă. Ce însemnează aceste limite? Limitele în care experiența este posibilă. Dar care sunt limitele acestea? Le stabilesc prin experiență. Care este condiția ca să pot descompune apa în oxigen și hidrogen? Una dintre condiții este ca apa să fie în stare lichidă, căci, dacă pun o bucată de gheață, gheața nu se descompune în oxigen și hidrogen, oricât ai căra gheață și oricât ai face să treacă curentul electric. Acesta este un caz de o anumită limită, celelalte cazuri sunt o mulțime. Aceasta însemnează însă altceva, că noi, în stabilirea cauzalității, nu avem apriori elementele ca să putem ști care sunt cele esențiale unei cauze și care sunt cele accesorii. Cu alte cuvinte, teoreticește, rațional vorbind, noi nu putem să stabilim care este cauza unui lucru, ci cauza unui lucru se stabilește experimental. Experiența, știința este aceea care ne pune pe noi în pozițiunea de a afirma: acestea sunt elementele caracteristice, esențiale, elemente absolut necesare, iar acestea sunt elemente accesorii. De pildă, temperatura de 7° C este secundară, temperatura de 3° C este secundară; totuși, este ceva care nu este secundar: temperatura de minimum 0° C și temperatura de maximum 100° C, care este punctul de evaporație.

Vasăzică, experiența ne spune care sunt elementele fundamentale, esențiale ale cauzei. Neglijarea factorilor secundari are anumite limite și limitele pe care le ia operația de neglijare a factorilor secundari sunt indicate întotdeauna de problema care ni se pune nouă; adică, un factor este azi secundar, mâne însă poate să nu mai fie secundar, depinde de problemă. Noi putem, cu alte cuvinte, într-un grup de fenomene, să deosebim principalele și secundarele, după efectele pe care le urmărim. Dacă, de pildă, eu vreau să am o temperatură de atâtea grade într-o sârmă încălzită cu electricitate, grație unui curent electric de intensitatea cutare, eu trebuie să calculez întotdeauna diametrul firului. Dacă vreau să am numai o încălzire pur și simplu, o temperatură oarecare, elementul acela principal, diametrul firului nu mai interesează; diametrul firului devine însă un element principal, fundamental, în momentul în care pe mine mă interesează un anumit grad de temperatură, pe care trebuie să-l ajung.

5. Acțiunea mai multor cauze

În legătură cu considerațiunile acestea, mai este încă o problemă interesantă, pe care știința o cercetează sau care stă aproape de interesul științei. În definitiv, cauzele, cum spuneam, nu sunt una singură, ci totdeauna un grup de cauze. Asupra unui obiect oarecare pot să concureze mai multe cauze și atunci obiectul acela va fi supus unor schimbări diferite, care schimbări reprezintă diferite efecte ale diferitelor cauze care acționează asupra obiectului. Ei bine, știința se interesează de un proces special. Dacă mai multe cauze acționează asupra unui obiect și produc mai multe efecte, știința se întreabă dacă noi putem să prevedem dinainte un fel de totalizare a efectelor, pe care un complex de cauze le produce asupra unui obiect; adică, dacă noi putem să adiționăm efectele. Presupuneți că asupra bilei de biliard pe care o ciocnim acționăm cu o forță într-o direcție precisă; presupuneți iarăși că, în același timp, acționăm cu o forță tot în direcția aceea, direcția A. În cazul acesta, știința zice: putem să prevedem ce se va întâmpla. Adunăm cauzele și vom avea un rezultat final, care este, propriu-zis, suma efectelor. Închipuiți-vă însă că noi acționăm asupra aceluiași mobil cu două forțe în direcțiuni deosebite: A și B. Știți din mecanică cum se compune paralelogramul forțelor și deduceți de aci că această adițiune nu mai este o adițiune simplă, aritmetică cum se zice, ci este o adițiune geometrică. Dacă, de pildă, eu acționez asupra unui mobil în sens invers cu o forță P și cu o forță P-, atunci rezultatul acestei acțiuni diferite va fi diferența dintre acele două forțe, reprezentate prin doi vectori oarecari. Vasăzică, adițiunea aceasta este de altă natură decât adițiunea precedentă.

Pentru că suntem la exemplul acesta, care face parte din aparatul științific, vedeți chiar din exemplele pe care le-am luat eu că, propriu-zis, efectul acesta este transpus într-un limbaj particular, că, adică, eu pot să stabilesc legătura, să exprim legătura aceasta cauzală într-un fel care, propriu-zis, nu implică ideea de cauzalitate. Eu am mobilul M, asupra căruia acționez cu forța P-. Construiesc paralelogramul forțelor: voi trage o diagonală și voi lua o lungime determinată de cealaltă lungime și diagonala va ieși numaidecât, determinată de paralelogramul însuși. Unde mai este, propriu-zis, exprimată legătura aceasta calitativă între cauză și efect? Nicăieri.

Pentru că vorbeam adineauri de firul încălzit, dacă fac să treacă printr-un fir de sârmă un curent electric, atunci temperatura se poate calcula; și anume, temperatura depinde, întâi, de intensitatea curentului electric și, al doilea, de rezistența firului respectiv. Formula exactă este: ΔT = KI2R, în care I este intensitatea curentului.

Prin urmare, temperatura este proporțională cu pătratul intensității curentului, multiplicat cu coeficientul de rezistență a firului și cu o constantă, K. Este o constantă pe care putem s-o calculăm întotdeauna, ținând seama de unitățile de măsură pe care le-am luat pentru măsurarea intensității și a rezistenței.

Propriu-zis, această formulă nu este decât exprimarea unui raport de cauzalitate. Ce spune legea aceasta? Spune că, de câte ori noi vom avea un curent electric ce trece printr-o sârmă, acea sârmă își va ridica temperatura proporțional sau în măsura intensității curentului, iar cantitatea de temperatură câștigată în acea sârmă va fi cutare, măsurabilă într-un anumit fel. Matematic, se zice altfel: T este în funcție de I, Rși K fiind o constantă, adică în măsura în care eu variez pe I sau pe R, va varia și T, cantitatea de căldură din acea sârmă. Aceasta este exprimarea numerică și care este, în fond, cum spuneam, exprimarea unui raport de cauzalitate între un grup de fenomene, adică trecerea curentului electric, și un grup de efecte, între care acela ce interesează este ridicarea temperaturii. Această ridicare de temperatură este întovărășită și de alte efecte, dar aceasta nu ne interesează acum.

6. Cauzalitate și funcție

Această transformare, transpunere a cauzalității propriu-zise în formulă matematică a dus la convingerea unor oameni de știință, ca Mach, că, propriu-zis, cauzalitatea poate să fie înlocuită în știință, în fizică în genere, prin ceea ce se numește funcție și aceasta este o credință foarte răspândită azi în lumea științifică și în cea filosofică. Adevărat să fie? În aparență, da; în fapt, nu, pentru un motiv foarte simplu, ca să nu lungim discuția: pentru că funcția nu este aplicabilă decât acolo unde este aplicabilă măsurătoarea. Unde încetează posibilitatea de măsurare, încetează posibilitatea de punere în funcție.

7. Caracterul aparent univoc al relației de cauzalitate

Dar cauzalitatea, procesul de cauzalitate se întâmplă, propriu-zis, într-un domeniu mult mai larg decât acela al măsurătorii — și cu aceasta pun o altă problemă. Pentru noi, legătura cauzală între două fenomene este o legătură caracteristică. A și B sunt legate prin legătură de cauzalitate. Științificește, A nu are nici o personalitate, B nu are nici o personalitate. A și B sunt două fenomene. Știința afirmă, dar cu ce drept o să vedem imediat, că raportul de cauzalitate este univoc. Adică, întotdeauna aceeași cauză va avea același efect — ceea ce este exact. Dar știința afirmă mai mult, că pot să deduc efectul din cauză, deci să prevăd și pot să reconstruiesc cauza din efect, să urc, prin urmare, invers firul evenimentelor. Aceasta ar însemna raport univoc, sau univocitatea raportului de cauzalitate.

Așa să fie? Să vedem în ce măsură este așa și în ce măsură este interesant pentru noi.

Dacă această pălărie are greutatea X, ca să ajungă aci a parcurs un drum, Y, eu pot să stabilesc imediat, științificește, care a fost forța necesară în kilogrammetri, pentru ca eu să port pălăria din cancelarie până aci. Pot să stabilesc numeric raportul acesta, să pui în funcție, vasăzică, și, științificește, sunt satisfăcut. Poate însă să-mi spună mie știința cum am făcut această operație? Știința îmi spune atât: ai întrebuințat o cantitate de energie X pentru ca să porți această pălărie de colo până colo; dar poate să-mi spună mie știința în ce mod am întrebuințat această cantitate de energie? Eu puteam să duc această pălărie în mână sau puteam s-o duc pe cap. Sau, pălăria aceasta poate să fie aci pentru că am pus-o eu sau pentru că a aruncat-o altul. Aceasta scapă măsurătorii și scapă experienței științifice. Felul cum s-a întâmplat lucrul, acesta scapă experienței.

8. Cauzalitatea în știință

În ce constă procesul, aceasta, o spune știința: cum s-a întâmplat procesul; de ce s-a întâmplat așa, aceasta nu mai poate să o spună.

Prin urmare, acest raport univoc, care s-ar părea că există între cauză și efect, nu este, de fapt, un raport univoc. Eu pot să construiesc numeric echivalența între cauză și efect, pot să descopăr felul abstract al procesului întâmplat, dar nu pot să restabilesc, istoricește, cum s-a întâmplat lucrul acesta. Univocitatea este numai aparentă, nu este reală. De ce spun aceasta? Pentru că, vedeți ce însemnează pentru cauzalitate: este altceva decât ceea ce ne dă știința prin funcțiile ei. Noi zicem că există o anumită legătură calitativă indisolubilă și caracteristică între două fenomene. Aceasta ne interesează pe noi foarte mult. Când zicem cauză, înțelegem întrebarea «De ce?». Astăzi soarele a apus la ora 7. De ce? Știința o să facă numaidecât calculul și o să spună: apoi, întotdeauna, în ziua de 15 mai, soarele apune la ora 7. Acesta nu este răspuns, că întotdeauna se întâmplă la fel, pentru că eu atunci întreb: dar de ce se întâmplă totdeauna la fel? Prin urmare, știința constată, propriu-zis, uniformitatea, dar nu spune de ce se întâmplă așa. Cu alte cuvinte, conceptul de cauzalitate pe care-l întrebuințează știința, și pe care ea îl confundă cu funcția, nu este conceptul de cauzalitate propriu-zis, ci este conceptul de lege. Știința nu explică lucrul, ci spune cum se întâmplă; nu spune de ce se întâmplă lucrul așa.

Noi nu putem, cu ajutorul științei, să urcăm înapoi șirul evenimentelor, nu putem să reconstruim trecutul din prezent. Putem să prevedem într-o oarecare măsură viitorul, dar nu putem să-l reconstruim decât prin analogie cel mult, nu putem să reconstruim de-a dreptul trecerea. Și totuși, când zicem cauză, înțelegem altceva. Noi înțelegem că o cauză este explicare. Cunoașterea prin cauze este cunoașterea explicativă, care ne dă înțelegerea, pentru că se înțelege un lucru așa și nu altfel. Dar această cunoaștere prin cauze nu este deloc cunoașterea științifică — și este falsa formulă a filosofiei contemporane, care spune că adevărata cunoaștere este cunoașterea științifică —, pentru că cunoașterea științifică este cunoașterea prin legi, nu prin cauze. Această cunoaștere prin cauze, zic, este un postulat nu al științei noastre, ci al necesității în metafizică și această cunoaștere prin cauze este o prelungire a personalității noastre metafizice în univers.

9. Cauzalitatea simbolică

Cât despre conceptul însuși de cauză, trebuie să ne întoarcem la lucrurile pe care le-am spus și să recunoaștem, anume, că există pentru noi prelungire între cauză și efect, există o legătură indisolubilă între cauză și efect, în care efectul reprezintă cauza, stă pentru cauză. Adică, conceptul de cauzalitate pe care-l întrebuințăm noi nu este decât un concept hibrid. El rezultă din extinderea funcțională, aș zice, a conceptului de creațiune sau a conceptului de cauzalitate simbolică, care este de origine metafizică. Cum, de cauzalitate simbolică? A și B sunt două fenomene. Ele sunt în raport de cauzalitate științifică, atunci când le putem pune în funcție, când le putem prinde într-o lege. Dar aceasta nu este suficient pentru noi. Noi trebuie să știm de ce se întâmplă așa.

Într-un singur caz știm de ce se întâmplă așa: în cazul în care în acest efect este conținută, într-un fel oarecare, cauza; în cazul în care efectul stă pentru cauză, simbolizează cauza, reprezintă cauza. Cum? Eu vorbeam de lucrul acesta în anii precedenți și dădeam un exemplu pe care nu l-am uitat: văd un tablou. Într-un anumit cadru de cunoaștere, eu pot să spun imediat: aceasta este un Rembrandt, un Murillo, un El Greco ețetera. Ce însemnează? Tabloul, care nu este decât efectul personalității artistice a lui Rembrandt, Murillo sau El Greco, tabolul acesta reprezintă, propriu-zis, ceva din cauză. El stă și simbolizează cauza, nu este cauza însăși, este altceva decât cauza. Dar ceva din cauză intră în acest efect: efectul poartă pecetea cauzei, așa cum toate obiectele care ies dintr-o fabrică poartă marca, să zicem, „Borsalino“. Efectul trădează cauza, aceasta este ceea ce numesc eu cauzalitate simbolică. Cu alte cuvinte, cauzalitatea simbolică are la bază conceptul de creație și vedeți, prin urmare, că, în ultimă analiză, printr-un fel de extindere falsă, nejustificată, a vieții noastre, noi introducem în viața noastră de toate zilele conceptele a căror origine este o legătură a noastră mai veche și mai necunoscută, este o legătură a noastră metafizică cu universul însuși, cu totalitatea universului. Necesitatea aceasta — pe care o simțim de a ne considera, de a trăi, de a ne simți ca efecte simbolice ale altei cauze — încremenește sau precizează conceptul de cauzalitate.

Vasăzică, conceptul de cauzalitate nu este un concept științific. Propriu-zis, știința se dispensează de el.

Conceptul de cauzalitate este un concept de origine metafizică. Ceea ce am vorbit noi până astăzi despre cauzalitate este ceva care este introdus pe căi lăturalnice în știință, nu-și are loc în știință. Știința cunoaște pur și simplu numai legi.

Dar vedeți — și poate că asupra lucrului o să revenim peste două lecții —, atunci, care este structura cunoștinței noastre științifice? Cunoștința științifică nu însemnează înțelegerea realității, însemnează stabilirea exactă a proceselor din realitate, dar stabilire absolut exterioară, fără să pătrundem în forțele intime care mișcă această realitate. De aceea spuneam, pentru înțelegerea realității, ne trebuie altceva decât cunoașterea științifică.