Share on Twitter Share on Facebook

XV. Concepții privitoare la existența lumii exterioare

22 mai 1926

1. Lumea externă și realitatea

2. Transcendent și imanent

3. Constatarea existenței reale a lumii externe

4. Poziția solipsistă

5. Poziția conștiențialistă

6. Poziția idealistă

7. Concluzie

1. Lumea externă și realitatea

Ați văzut în prelegerile trecute că, în definitiv, toate presupozițiile care intră în constituirea edificiului științei nu sunt, propriu-zis, fundate nici în posibilitatea noastră de cunoaștere, și nu sunt fundate nici în chip logic. Dar ați văzut că toate afirmațiile pe care noi, cu ajutorul acestor presupoziții, le facem au un obiect bine precizat. Acest obiect este, ca să zic așa, o existență în afară de noi. Vasăzică, cea mai — dacă se poate întrebuința acest superlativ — fundamentală presupoziție a întregii activități științifice a noastre este presupoziția urmăririi unei lumi externe.

Evident că lumea aceasta externă poate să fie înțeleasă în mai multe feluri și problema aceasta, pentru unii, se confundă cu așa-numita problemă a realității în genere.

Considerații în legătură cu problema realității facem și noi aci, încă de la începutul acestor prelegeri. Pentru știință însă, pentru știința naturală, pentru științele fizico-matematice și pentru științele biologice, lumea externă și realitatea nu sunt unul și același lucru — și veți înțelege numaidecât de ce. Lumea externă însemnează, propriu-zis, ceva care este în afară de conștiința mea, în spațiul din afară de conștiința mea. Aceasta ar fi o delimitare nu reală, ci o delimitare logică: ceea ce nu este această conștiință și tot ceea ce nu este conținut de conștiință constituie așa-numita lume externă.

2. Transcendent și imanent

În înțelesul acesta, lumea externă se deosebește de realitatea propriu-zisă, pentru că realitatea închide și viața conștiinței, și faptele care n-ar fi, hai să zicem, transcendente acestei conștiințe. Așa s-ar delimita această problemă a lumii externe. Numai că și aci intervine o ușoară determinare: dacă lumea externă însemnează tot ceea ce este transcendent conștiinței, ce însemnează imanență? Adică, ce însemnează altceva decât lumea externă?

Avem două posibilități, două cazuri de determinare a imanenței. Când eu zic lume externă, prin opoziție cu lumea internă, spun că întrebuințez o expresie care este pasibilă de două interpretări deosebite. De pildă, dacă eu iau ca punct de plecare conștiința mea individuală, atunci transcendent conștiinței, conștiinței mele individuale, este tot ceea ce se petrece în afară de mine. Deci, în lumea externă se înglobează, propriu-zis, nu numai lumea materială, ci și lumea faptelor conștiinței, întru cât aceste fapte de conștiință nu sunt ale conștiinței mele.

Acesta este un sens al lumei externe. Dar mai este și un altul; și anume, acela că eu pot să iau ca punct de plecare nu conștiința mea, ci conștiința umană în genere; și atunci, transcendent nu mai este tot ceea ce se întâmplă în afară de mine, logic în afară de mine, ci transcendent este numai ceea ce se întâmplă în lumea materială, din care exclud orice conștiință gânditoare.

Vasăzică, în cazul întâi, noi delimităm lumea externă la domeniul, am zice, al științelor fizico-naturale; în cazul al doilea, noi extindem conceptul de lume externă până cuprinde și așa-numita psihologie obiectivă, care știți din studiile d-voastră anterioare ce este. Ei bine, această lume externă, delimitată așa, prin deosebire față de realitate propriu-zisă, este pentru noi o existență, este pentru noi, vasăzică, o realitate cu care noi contăm în știință, este un postulat al științei, dacă voiți, este o presupoziție fără de care nu putem face știință.

3. Constatarea existenței reale a lumii externe

Dar, mai departe, ce mă obligă pe mine să primesc ideea unei existențe reale a acestei lumi externe? Mă obligă, în primul rând, celelalte presupoziții pe care le-am descoperit până acum ca lucrând sau contribuind la edificiul științei; mă obligă, de pildă, presupoziția regularității, a legii, a uniformității întâmplărilor din natură, mă obligă presupoziția cauzalității. Toate acestea mă obligă să admit o lume externă, existând în afară de mine și independent de mine. De ce? Pentru simplul motiv că, în procesul de cunoaștere, sunt obligat să iau cunoștință de anumite lucruri, care, propriu-zis, nu stau în puterea mea, asupra cărora eu nu am puterea de a exercita nici un fel de îndiguire principială. Dacă, de pildă, ziua succede nopței, dacă există o regularitate pe care eu o stabilesc, eu nu am putința să intervertesc ordinea acestei succesiuni, după cum n-am putința să opresc succesiunea în drum; adică, în cunoaștere, eu iau pur și simplu cunoștință de anumite lucruri care se întâmplă. Prin urmare, lucrurile acestea, evident, trebuie să se întâmple în afară de mine, independent de mine, se întâmplă în orice caz, și aceasta însemnează în afară de mine, independent de mine.

Aceasta este cea mai de seamă constrângere pe care o exercită lumea externă asupra noastră, silindu-ne să admitem această existență reală a lumii externe. Și dacă într-un sens se exercită această constrângere — în definitiv, putem să spunem că ceea ce se întâmplă este ceea ce trăiesc eu — este adevărat. Însă, după cât vă aduceți aminte, ați băgat de seamă că ceea ce trăiesc eu nu este suficient ca să-mi constituie cadrul material al cunoștinței mele; că eu, adică, nu îmi mărginesc niciodată operațiile de cunoaștere asupra clipei prezente, asupra percepțiunilor, ci eu lărgesc acest domeniu al realității, în primul rând printr-o întoarcere la trecut și printr-o actualizare în prezent a trecutului și, pe de altă parte, evadez din trecut în viitor, încercând o emancipare a ceea ce este să se întâmple.

Vasăzică, dacă în adevăr eu constitui un bloc de realități, care este compus din prezent, trecut și viitor, și dacă eu, ceva mai mult, pot să prevăd, în anumite împrejurări, ceea ce se va întâmpla numai grație cercetărilor pe care le-am făcut asupra faptelor care s-au întâmplat așa cum s-au întâmplat, atunci evident că legea schimbărilor nu depinde, propriu-zis, de mine, ci legea schimbărilor este înăuntrul schimbărilor însele și, în cazul acesta, schimbările, complexul de schimbări pe care îl cunosc capătă o individualitate, o existență de sine stătătoare.

Ei bine, aceste două observații pe care le-am făcut sunt, aș putea zice, singurele argumente care pledează pentru existența unei lumi în afară de noi și, dacă băgați bine de seamă, nu sunt nici argumente, sunt simple constatări ale unor fapte pe care le observăm și cărora nu ne putem sustrage. Dar nu este vorba de argumente propriu-zise, ci de constatarea unei realități.

4. Poziția solipsistă

Se naște întrebarea: această lume de succesiuni, această lume de întâmplări asupra cărora facem observațiile noastre, care observații, sistematizate într-un anumit fel, constituie știința, ce fel de existență are? Existență? Evident, pentru că, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Dacă n-ar exista într-o oarecare formă, într-un oarecare fel, sub un oarecare coeficient, nici n-am putea să gândim asupra ei, și nici n-am putea, prin urmare, să avem știință.

Dar cu ce formă există? Se cam repetă, propriu-zis, aci discuțiunea pe care am făcut-o în legătură cu problema realității. În definitiv, cea mai radicală poziție care se poate lua în considerare este problema aceasta, că anumite lucruri în adevăr se întâmplă. Dar ce lucruri se întâmplă, propriu-zis? Se întâmplă lucrurile pe care le trăiesc eu. Ce însemnează: lucruri pe care le trăiesc eu? Însemnează stări de conștiință ale mele.

Vasăzică, din tot ceea ce se întâmplă, din tot cea ce constituie așa-numitul material al științei în genere, eu n-am pozitiv decât un singur lucru: stările de conștiință pe care le trăiesc eu, atât și nimic mai mult. Legătura acestor stări de conștiință, înglobarea acestor stări de conștiință constituie laolaltă tot ceea ce numim universul nostru. Dar aceasta ar însemna că, în ultimă analiză, acest univers al nostru nu este decât un fel de proiecție, un fel de proiecțiune misterioasă, dar un fel de proiecție sau, mai exact, un fel de hipostaziere a stărilor mele de conștiință.

Deci, teoria radicală pe care o enunțam adineauri susține că realitatea este pur și simplu numai stare de conștiință a mea și complexul meu real de stări de conștiință este numai conștiința mea; prin urmare, tot ce este dincolo de conștiința mea nu prezintă interes pentru mine, nici măcar în sensul întrebării: dar există ceva și în afară de mine?

Pentru că, de îndată ce eu nu cunosc decât stările de conștiință, adică nu cunosc decât ceea ce cunosc eu, și eu nu cunosc decât stările de conștiință, la acestea se reduce realitatea. Că am în fața mea o masă, care-mi este dată printr-un complex de senzații, este exact; dar când afirm că masa este tare, că masa opune o rezistență, eu nu fac decât să exprim senzații de-ale mele, atât și nimic mai mult. Prin urmare, realitatea, propriu-zis, este complexul acesta de stări de conștiință. Realitatea pură și singura realitate este conștiința mea; și anume, conștiința mea, nu a altuia. Pentru că, tot ceea ce există la ceilalți oameni nu există pentru mine decât tot ca conținut al conștiinței mele. Fiecare dintre oameni, din punctul lui de vedere, poate să spună că la el se reduce tot universul. Este exact. Dar eu — care nu am să țin socoteală deloc de ceea ce gândește fiecare om — spun pur și simplu că universul se reduce la conștiința mea, la stările mele de conștiință; cu alte cuvinte, teoria aceasta care vrea să explice ce însemnează sau cum există transcendența are pretențiunea să rezolve această problemă, negând pur și simplu transcendența. Aceasta este celebra soluțiune solipsistă, împotriva căreia logica nu poate absolut nimic. Dar dacă nu poate logica, pot faptele.

Aș observa, în primul rând, că, în definitiv, transcendența aceasta intră chiar în constituirea solipsismului. Căci, dacă în adevăr nu este real decât conținutul meu de conștiință, atunci, propriu-zis, nu este reală decât percepția imediată și nu sunt reale toate celelate conținuturi de conștiință: amintirile, judecățile pe care pot să le fac asupra amintirilor, dar care judecăți nu sunt conținuturi de conștiință, ci sunt procese care se întâmplă în cadrul conștiinței, sunt funcțiuni propriu-zise.

Deci, în conștiință, după conștiențialism, nu pot să existe decât obiecte, conținuturile psihice corespunzătoare la ceea ce noi numim obiecte — obiecte ca percepție imediată — și pe urmă amintirile acestea.

Dar solipsistul este și el un om care, vrând-nevrând, face știință. Solipsistul, vă asigur eu, când pleacă la drum, cu siguranță că-și ia desaga cu un boț de mămăligă, pentru că el știe că peste cinci ceasuri o să i se facă foame. Dar, în momentul în care solipsistul încearcă să întindă conceptul de conștiință, proiectându-l asupra viitorului, el iese deja din conștiință și aplică, admite indirect, o transcendență, existența unei transcendențe. Adică, există ceva care n-a fost încă și care o să fie: acesta, care nu este încă subiect, este ceva care încă nu este conștiință sau este în devenire. Deci, este pur și simplu ceva care nu este conștiință. Acest ceva este tocmai transcendența.

Vasăzică, în însăși operația fundamentală pe care o face solipsistul se închide un element care nu este pură imanență; adică, punându-ne în stricta lui poziție, absurdă, dar perfect logică, că el nu e ținut deloc să știe ce gândesc ceilalți oameni, nu e ținut să știe că există ceilalți oameni, că el n-are nici o dovadă obiectivă că există și ceilalți oameni în afară de el; punându-ne și în acest punct de vedere strict solipsist, absurd, dar perfect logic, încă nu putem construi conceptul de imanență, încât să fie exhaustiv, să posede elementele constitutive ale științei.

5. Poziția conștiențialistă

Deosebit de această părere, există o părere foarte apropiată, care zice: da, este absurd să spun că eu exist și că nimic nu poate să existe decât ca conștiință a mea, ca conținut al conștiinței mele. Există oameni mai mulți, adică există o conștiință care este realizată în mai multe exemplare. Dar această conștiință realizată în mai multe exemplare este identică cu ea însăși pretutindeni. Adică, tot ceea ce consider eu în viața de toate zilele că ar fi existând în afară de această conștiință nu există de fapt decât ca fapt de conștiință, dar nu de conștiință a mea, ci de conștiință în genere, realizată într-o multiplicitate de tipuri, care multiplicitate este fără margini. Aceasta este așa-numita poziție conștiențialistă.

Deci, conștiențialismul iese din absurdul solipsism, nu zice că numai eu exist, ci creează o multiplicitate de euri; fiecare eu există în el însuși, perfect identic ca funcție generală, perfect identic ca structură tip. Tot ceea ce este dincolo nu există.

Vasăzică, o lărgire a problemei, dar, să mărturisim, mai puțin logică decât solipsismul.

În definitiv, acest solipsism avea un punct de plecare precis. El zicea: nu exist decât eu. Toate celelalte sunt conținuturile mele de conștiință. Conștiențialismul spune: nu, există o mulțime de conștiințe; dar, în afară de conștiință nu există nimic.

Urmăriți nu raționamentul, ci urmăriți motivele acestei lărgiri. Motivele au fost că omul cu care mă întâlnesc în fiecare zi poate să-mi spună: dumneata ești nebun dacă crezi că dumneata exiști și eu nu exist! Și atunci eu, ca să scap de această învinuire, că aș fi nebun, zic: dumitale îți fac o concesie, dumneata exiști, dar masa nu există. De ce nu există masa? Vedeți că nu este serios. Masa nu există pentru conștiențialism, pentru că masa nu poate să protesteze, căci, dacă într-o bună zi ar protesta masa, conștiențialismul ar trebui să zică: da, exiști și dumneata!

Deci, ce face conștiențialismul? El reduce toată existența la conștiință. De aceea spun că nu este logic și consecvent cu el însuși. Solipsistul are un motiv să reducă toată existența la conștiință, pentru că el spune: eu nu văd decât această conștiință a mea; dar conștiențialistul ce motiv are să reducă toată existența numai la conștiință? Pentru că, propriu-zis, el nu face apel la experiența lui imediată, ci el acordă existență ontologică și la ceva care este în afară de el.

Care este criteriul după care el acordă o existență ontologică conștiinței din afară de el? Este vreunul? Am putea spune: ar fi un criteriu, că, anume, conștiința, căreia eu îi acord o existență reală, este de același fel cu conștiința mea. Dar de unde știu eu că această conștiință este la fel cu conștiința mea? Care sunt argumentele sau faptele care îmi dau dreptul să fac această afirmațiune, căci, în definitiv, eu nu cunosc ce se petrece în conștiința cealaltă decât în chip mijlocit. Eu zic că știu ce se petrece în conștiința cealaltă pentru simplul motiv că am posibilitatea să mă înțeleg cu celălalt. Dar faptul că un om se înțelege cu celălalt nu însemnează deloc că eu sunt la fel cu celălalt. Eu pot să-i spun unui câine să iasă afară și câinele să iasă, dar faptul că mă înțeleg cu el nu însemnează că eu sunt identic cu el. Aceasta, în primul rând.

În al doilea rând, eu acord existență celorlalte conștiințe individuale pentru simplul motiv că le cunosc și știu (cu toate că am arătat că nu prea știu, dar zic eu că știu) că existențele individuale sunt reale, pentru că sunt identice cu mine. Dar de unde știu eu că masa nu va fi având și ea un fel de conștiință a ei? De unde știu eu că nu există anumite operații în masă, sau în scaun, sau în pălărie, care și ele constituie, pentru pălăria respectivă, un univers al pălăriei? De unde știu că nu există un univers construit din punctul de vedere al pălăriei? Pentru că, în definitiv, dacă admitem aceasta, trebuie să admitem numaidecât că atunci există și pălăria pur și simplu, pentru că nu este vorba ca pălăria să gândească la fel cu mine, pentru că nici boșimanii din Africa nu gândesc la fel cu mine. Eu gândesc după legea cauzalității, boșimanul după legea participației.

Vasăzică, nu felul gândirii este determinant pentru ca eu, conștiențialist, să acord existență conștiinței, ci faptul gândirii, faptul existenței unei conștiințe. Atunci, vedeți că ne-am încurcat. Pentru că, cine acordă existență conștiinței? Eu. Și în virtutea cărui fapt? Că eu sunt convins de existența acelei conștiințe, adică, în ultimă analiză, tot eu sunt unitate de măsură. Eu împart brevetul de existență: dumneata ai să exiști, dumneata nu, dumneata, conștiință, ai existență, dumneata, bucată de hârtie, n-ai!

Vasăzică, în ultimă analiză, acest conștiențialism, care părea că este o ieșire din absurd a solipsismului, este mai rău decât solipsismul, pentru că nici măcar nu este consecvent cu el însuși și iarăși, în ultimă analiză, conștiențialismul trebuie să se reducă tot la solipsism.

6. Poziția idealistă

Dar atunci intervine o altă obiecție, care dă naștere unei alte poziții. Zice această obiecție: noi nu spunem, propriu-zis, că nu există obiecte în afară de noi, că nu există transcendență, dar noi spunem că toată această transcendență, toată această lume a obiectelor din afară de noi nu există decât ca posibilitate pentru percepțiile noastre. Cu alte cuvinte, este aci un obiect în fața mea, care are o existență întru atât întru cât îmi dă mie posibilitatea de a avea o percepție. Dacă, prin urmare, un obiect nu-mi dă posibilitatea de a avea o percepție, obiectul nu există pur și simplu. Aceasta este teza idealistă, în ultimă analiză.

Să ne înțelegem. Idealiștii fac și ei știință, ca toată lumea cealaltă. Cum spune știința? Știința spune că există, de pildă, anumite particule de materie, care sunt atomii. Să presupunem că aci s-a oprit știința, la teoria atomilor. Dar știința spune: acești atomi sunt atât de mici, încât nu se pot vedea niciodată, cu nici un aparat. Ce mai spune știința? Astronomul Le Verrier a spus la un moment dat: există o planetă pe care nu o vedeți d-voastră până acum, pe care probabil că o să o vedeți, și pe care eu o numesc Neptun. A afirmat știința că există o planetă, pe care n-a văzut-o însă nimeni până atunci. Cum se împacă știința cu soluția idealistă? În definitiv, planeta Neptun fusese incapabilă de a ne da o percepție, și totuși știința a spus că există această planetă. Vasăzică, există pentru știință și altceva decât numai ceea ce ne dau nouă percepțiunile.

Dar o să ziceți: aceasta nu ne-a dat până acum, dar poate să ne dea. Dar ce este atomul? Așa a afirmat știința, că atomul nu se poate vedea, nu se poate contura. Eu stabilesc greutatea atomică, dar nu o stabilesc de manieră directă, nu o stabilesc prin percepții, ci prin calcul.

Vasăzică, știința a afirmat la un moment dat că există anumite realități care sunt incapabile de a ne da nouă percepția. De ce? Din pricina defectuozității organismului nostru, a conștiinței noastre, dar hotărât, nu pot să ne dea percepții.

Atunci? Pentru că, vedeți, soluția idealistă identifică percepția cu existența, adică existența cu percepția într-un sens, existența cu percepția actuală; în alt sens, existența cu percepția posibilă; esse est percipi, după cum s-a spus.

Sunt, prin urmare, două posibilități de interpretare. Și atunci, unii spun: nu există decât ceea ce cunosc eu. La care eu răspund: America a existat chiar înainte să o cunoaștem noi.

Alții spun: nu există decât ceea ce aș putea să cunosc, ceea ce există în posibilitățile mele de cunoaștere. La care se poate răspunde: atunci, ce cunoști dumneata? Ceea ce este, pentru că, dacă n-ar fi, n-ar putea să-ți dea posibilitate de cunoaștere. Cu aceste argumente de bun-simț, care nu sunt, propriu-zis, argumente, ci fapte, constatări, și teza idealistă, care a făcut atâta zgomot, care a speriat atâta lume și a îngrozit pe toți studenții care trebuie să dea examene se află răsturnată.

Vedeți, în filosofie, lucrurile stau așa: să nu te îngrozești de filosofie, căci, dacă te-ai îngrozit, ești pierdut, atunci fac filosofii din dumneata ce vor ei. Iar dacă nu te îngrozești de filosofie, atunci faci dumneata din filosofi ce vrei!

Soluțiile solipsistă, conștiențialistă și idealistă ocupă în istoria filosofiei muncă de câteva mii de ani și biblioteci de câteva mii de tone; dar, strânsă problema de aproape, ea se reduce la aceste date elementare pe care vi le-am expus eu.

7. Concluzie

Îndată ce teoria care spune că nu există nimic în funcție de conștiința mea nu este valabilă, atunci trebuie să fie valabilă cealaltă teorie, că există ceva în afară de conștiința mea, și existența nu este condiționată de conștiință.

În prelegerea viitoare vom vedea ceea ce ne rămâne să vedem, adică posibilitățile noastre de a cunoaște această existență și limitele până la care se întind aceste posibilități.