II Chira Chiralina

În crângul în care căruța celor trei se oprise în sfârșit pentru masa de amiază, Stavru se lăsă rugat de tovarășii lui, care, de o oră, cereau să le istorisească copilăria sa și a surorii sale, pe care o evocase la începutul povestirii lui din pod. Nu-i lipsea pofta de a istorisi, căci sufletul îi era acum dispus să evoce această depărtată amintire, dar așa se întâmplă când vrei să te atingi de zăgazurile ruginite ce opresc trecerea apelor trecutului: îți place să te lași rugat.

Întinși pe iarba moale, cei trei fumau tăcuți, în vreme ce calul păștea iarba și strănuta, mișcându-se cu pași mărunți în juru-le. Stavru se sculă, adună câteva crengi uscate și aprinse focul, și când jeratecul a fost gata, căută în căruță sculele pentru preparat cafea, fierse apa și aruncă în ibricul de aramă zahărul și cafeaua necesară. După care, cu un talent de cafegiu, vărsă lichidul spumos și aromatec în trei filigeane, se așeză turcește și începu:

— Nu-mi amintesc nici data, nici vârsta exactă ce aveam în momentul acela. Dar știu că evenimentul cel mai apropiat care urmă dramei ce o să vă povestesc a fost războiul Crimeii.

Copil, mi-aduc aminte de asprimea unui tată, care bătea pe mama în toate zilele, fără să înțeleg de ce. Mama lipsea deseori de-acasă, se întorcea și iar era bătută, înainte de plecare și după sosire. Nu știam dacă era schingiuită înainte, pentru a o face să plece sau pentru a o reține, nici dacă la sosire era din pricina lipsei ori fiindcă se întorsese.

Mi-amintesc apoi că, în vremea aceea tulbure, lângă tata se afla totdeauna fratele meu mai mare, tot așa de aspru ca și el, iar lângă mama se tânguia soru-mea, Chira, cu patru ani mai în vârstă decât mine și către care mă simțeam atras.

Încet-încet, ceața se risipește, cresc și încep să înțeleg. Și înțeleg lucruri ciudate... Să tot fi avut opt-nouă ani; soru-mea între doisprezece și treisprezece și era așa de frumoasă că mă țineam toată ziua lângă ea, pentru a o privi din cap până în picioare. Ea se gătea de dimineață până seara și mama făcea la fel, căci și ea era tot atât de frumoasă. Dintr-o cutie de fildeș, amândouă înaintea oglinzii, își făceau genele cu chinoroz înmuiat în untdelemn, sprâncenele cu un tăciune de lemn de busuioc, iar pe buze, pe obraji, ca și pe unghii dădeau cu roșu de cârmâz. Și când această lungă operație era sfârșită, ele se sărutau, și spuneau cuvinte de dragoste și începeau a-mi face și mie toaleta. Apoi, toți trei, luându-ne de mână, dănțuiam după moda turcească ori grecească, și ne îmbrățișam. Astfel, formam o familie aparte...

Acum tatăl și fiul mai mare nu mai veneau în toate serile acasă. Erau amândoi caretași, cei mai mari și mai căutați meșteri din tot ținutul; și atelierul lor se găsea în partea opusă a orașului, în cartierul Karakioi, în vreme ce noi locuiam în Cetățuie. Între noi și ei se întindea tot orașul. Casa din Karakioi era a tatălui meu. El avea acolo doi lucrători și doi ucenici cărora le da mâncare și casă. Mai avea o servitoare bătrână, care se ocupa de gospodărie. Erau șapte. Noi nu mergeam acolo niciodată și eu de-abia cunoșteam atelierul tatei, care mă înspăimânta.

În Cetățuie eram la mama. Nu ne păsa de nimic, toată ziua petreceam, iarna beam ceai, vara siropuri și tot anul mâncam baclavale, sarailii, beam cafea, fumam din narghilea, ne găteam și dănțuiam. Era o viață frumoasă...

Da, era o viață frumoasă, afară de zilele în care tata ori fiu-său, sau amândoi deodată, năvăleau în mijlocul petrecerii și zvântau în bătaie pe mama, snopeau cu lovituri de pumni pe Chira și rupeau bastoanele în capul meu, fiindcă acum făceam și eu parte din horă. Cum vorbeam curent limba turcă, ei ziceau femeilor „paceauri“ iar mie: „chiciuc pezevenghi“. Cele două nenorocite se aruncau la picioarele zbirilor, le înlănțuiau genunchii și-i rugau să le cruțe cel puțin fața:

— Nu obrajii! strigau ele. Pentru numele lui Dumnezeu și al Sfintei Fecioare, nu loviți fața! Nu vă atingeți de ochi! Iertare!

A! fața, ochii, frumusețea acestor două femei! Nu era alta care să le-o întreacă! Ele aveau păr de aur, lung până-n călcâie, pielea obrazului albă; sprâncenele, genele, ochii, negri ca abanosul. Căci pe tulpina românească, din partea mamei, trei rase diferite se altoiseră: turcă, rusă și greacă, după ocupanții care stăpâniseră țara în trecut.

La vârsta de șaisprezece ani, mama născu pe cel dintâi copil, dar în ziua când deschisei ochii, nimeni n-ar fi crezut că era mamă a trei copii. Și femeia asta, care era făcută să fie mângâiată și răsfățată, era bătută până la sânge. Dar dacă tata n-o copleșea cu mângâierile, amanții ei o despăgubeau îndeajuns și n-am știut niciodată dacă la început a fost bătută fiindcă își înșelase bărbatul sau îl înșelase pentru că fusese bătută. În orice caz, tărăboiul n-a contenit niciodată la noi, fiindcă strigătele de plăcere alternau cu strigătele de durere; și cum înceta ciomăgeala, râsetele izbucneau pe fețele udate de lacrimi.

Eu făceam de pază, mâncând prăjituri, în vreme ce curtezanii — cu purtări, de altminteri, cuviincioase — stăteau turcește pe covoare, cântau din ghitară și îndemnau pe femei să joace după arii orientale, acompaniate de castaniete și tamburină. Mama și Chira, îmbrăcate în mătase și săgetate de dorinți, jucau danțul batistei, se învârteau, se legănau, se amețeau. Apoi, cu fața îmbujorată de căldură, ele se trânteau pe perne enorme, își ascundeau picioarele în rochiile lor lungi și-și făceau vânt. Se beau lichioruri fine și se ardeau aromate. Bărbații erau tineri și frumoși. Totdeauna bruni, negri, ei aveau o înfățișare elegantă, mustățile ascuțite, bărbile foarte îngrijite, iar părul lor lins ori creț răspândea un miros puternic de unt de migdale, parfumat cu mosc. Erau turci, greci și câteodată români, căci naționalitatea nu juca nici un rol, cu condiția ca curtezanii să fie tineri și frumoși, delicați, discreți și nu prea grăbiți.

Situația mea era foarte ingrată. Nimănui nu i-am vorbit până azi de ceea ce au fost chinurile mele atunci.

Rostul meu era să veghez, așezat pe marginea ferestrei și să preîntâmpin orice surpriză. Asta îmi plăcea mult, fiindcă uram de moarte pe cei din Karakioi, care ne băteau. Dar în pieptul meu se da o luptă între datoria și gelozia mea.

Eram gelos, grozav de gelos.

Casa era așezată în fundul unei vaste curți împrejmuită cu ziduri. Unele ferestre dădeau către această curte, iar altele, înapoi, erau suspendate deasupra platoului care domina portul. Nu puteai pătrunde în casă decât prin unica intrare din față, dar pentru a fugi, de! musafirii făceau mai puține nazuri, și dacă povârnișul platoului ar fi putut vorbi, câți inși n-a văzut el căutând scăpare pe acolo!

Cățărat pe pervazul ferestrei, stăteam cu ochii pe felinarul ce lumina, toată noaptea, deasupra porții, iar urechea mi-era ciulită să aud zgomotul zăvoarelor ruginite.

Dar țineam să văd deopotrivă și ce se petrecea înăuntru. Mama și Chira erau frumoase de te-nnebuneau. Rochia le strângea talia de le-ai fi trecut-o printr-un inel. Sânii — rotunzi ca doi pepenași. Părul — răsfirat din belșug pe spate și pe umerii goi. Pe frunte aveau o panglică de un roșu aprins, iar genele lungi, clipeau drăcește, parcă pentru a ațâța para flăcărilor din ochii aprinși de patimi.

Deseori, în goana lor de a se face plăcuți femeilor, în vorbăria lor neroadă, musafirii deveneau caraghioși. Așa, într-o seară, unul din ei, voind să complimenteze pe mama, zise: „găina bătrână face zeama bună„. Biata femeie, jignită, îi aruncă evantaiul în cap și plânse. Alt invitat, se ridică furios, dădu neghiobului cu tifla și-l scuipă în față. Se luară de piept, răvășiră casa, răsturnară narghilelele. Asta ne făcu să râdem cu lacrimi. Pentru a face pace, mama îi sărută pe amândoi.

Dar aceste sărutări, aceste îmbrățișări, erau un mijloc al ei de a răsplăti tot felul de merite. Pentru o voce frumoasă, pentru o vorbă de haz, un joc iscusit, ea da sărutări, și tot așa făcea când trebuia să înveselească pe un posac, să șteargă urma unei vorbe supărătoare, să potolească un zurbagiu prea gelos, să scoată din încurcătură pe vreun prost.

Chira, pe de altă parte, strălucea în felul ei. Foarte dezvoltată fizicește de la paisprezece ani, ea părea cu doi ani mai mare. Nebunatecă, șireată, cu năsușorul cam încovoiat, cu bărbia ascuțită, cu două gropițe în care zeul dragostei picase două alunițe aproape simetrice, Chira nemulțumea atât pe îndrăgostiții ei, cât și pe mine, cu zburdălniciile, înțepăturile și glumele sale. Ei se așteptau să obțină mult mai mult, iar eu socoteam că e prea darnică.

Ca să nu supărăm pe nimeni, le ziceam musafiri curtezanilor care veneau la noi. Una, două, musafirii îi sărutau mâinile și sandalele. Ea îi trăgea de nas și de barbă, le vărsa sirop pe cărbunii care ardeau deasupra tumbechiului narghilelelor, le da să bea din paharul ei și apoi spărgea paharul pentru a-i jigni, dar revenea un minut după aceea pentru a depune vârful pletelor ei pe buzele celor jigniți.

Toate astea mă înfuriau, căci iubeam pe Chira mai mult decât pe mama. O adoram și nu sufeream nici o mângâiere ce venea de la altul decât de la mine.

Mi-aduc aminte că într-o seară, spre culmea geloziei mele, nodul de la o sandală a Chirei desfăcându-se în timpul dansului, ea își așeză piciorul pe genunchiul unui musafir și-i ceru să-i lege șiretul. Înțelegeți ce fericire pentru norocosul acela! El se execută, prelungindu-și plăcerea cât putu mai mult în vreme ce eu deschideam niște ochi de lup. Pe urmă ticălosul începu să-i mângâie piciorul și chiar pulpa. Și ea, ei bine, ea nu zicea nimic, se lăsa! Atunci, furios, pierzându-mi cumpătul am strigat:

— Tata!... Fugiți!...

Cât ai clipi din ochi, cei doi musafiri încălecară fereastra și dispărură în întuneric, rostogolindu-se pe panta dealului. Unul din ei, un grec, în graba lui, și-a uitat fesul și ghitara, pe care mama le luă și le aruncă după cele două narghilele ce erau de prisos.

Scena asta a fost atât de hazlie, încât eu, odată trecută mânia, fusei apucat de un acces de râs nebun, căzui de pe pervaz, mă rostogolii pe covor și mă făcui vânăt la față. Mama crezu de-a binelea că înnebunisem de groaza sosirii tatei; bietele femei sfâșiară aerul cu strigătele lor înfricoșate, uitară de tata și de dracu și se aruncară asupra-mi, deznădăjduite.

— Nu vine tata! am izbutit să le spun în sfârșit, m-am supărat însă fiindcă Chira l-a lăsat să-i mângâie pulpa! Și m-am răzbunat! Asta-i tot!

Bucuria le făcu acum să țipe mai tare și mă bătură strașnic la fund tot sărutându-mă; apoi începurăm să țopăim prin odaie, mulțumiți că ne alesesem, ele cu spaima, iar eu cu o urechială sfârșită cu mângâieri.

Doi sau trei ani se scurseră în chipul fericit de mai sus, singurii ani ai copilăriei mele care mi-au rămas clar în amintire. Împlinisem unsprezece ani, Chira avea cincisprezece și eram nedespărțit de ea. O urmăream pretutindeni, ca un cățel, o pândeam când își făcea toaleta, îi sărutam hainele îmbibate de parfumul ei; și biata copilă se apăra cum putea, cu gingășie, crezându-mă nevinovat, deloc pătimaș. Vorbind drept, n-aveam nici un gând precis, nu știam ce voiam, muream de plăcere și mă topeam după ea.

Trebuie să mai spun că, în casa mamei mele, trăiam în iadul dragostei. Totul era dragoste; cele două femei ca și adoratorii lor, toaletele, lichiorurile, parfumurile, cântecele și dansurile. Chiar fuga caraghioasă și dramatică a curtezanilor mi se părea voluptuoasă și pasionantă. Numai sosirea tatei și bușeala noastră cu capul de toți pereții erau neplăcute și fără iubire. Dar le primeam ca un preț: prețul plăcerii. Mama zicea:

— Orice fericire își are latura ei tristă; viața chiar o plătim cu moartea. De aceea și trebuie s-o trăim. Trăiți-o, copii, trăiți-o după gusturile voastre și în așa fel ca să nu regretați nimic în ziua judecății din urmă.

Conduși de-o asemenea „filosofie“ e ușor de înțeles cu ce grabă ne sileam, și eu, și Chira, să urmăm exemplul mamei. Având averea ei personală, asigurată în mâinile fraților ei, contrabandiști de articole orientale, ea își îngăduia orice plăcere, se făcea adorată, schimba amanții mai mult sau mai puțin satisfăcuți, tot așa de des ca rochiile, se lăsa să fie snopită în bătaie de tată-meu, apărându-și numai fața, după care trecea la o nouă distracție.

Ea avea chiar o anumită virtute: când se știa prea plină de păcat și se temea ca furia bărbatului ei să nu se reverse asupra noastră, ținea ușa închisă până ce noi izbuteam să fugim pe fereastră. Pe urmă o deschidea vitejește și încasa singură și pentru noi.

Când ne întorceam, câteva ceasuri după aceea, o găseam lungită pe sofa, cu fața acoperită de miez de pâine albă înmuiat în vin roșu, pentru a vindeca umflăturile și vânătăile. Se scula râzând nebunește; și, cu oglinda în mână, ne spunea, arătându-ne fața tumefiată:

— Nu e așa că nu m-a sluțit prea tare? În două zile n-o să rămână nici urmă... Și atunci, iar o să poftim musafiri! Nu moare cineva de-o bătaie!

Ne nelinișteam de trupul ei. Trebuia să fie groaznic, la vedere. Ea exclama:

— O, trupul! Trupul nu se vede!

Și semnele bătăii odată vindecate, chefurile reîncepeau vârtos.

În casă nu se făcea nici un fel de bucătărie, căci mamei îi era silă de mirosul cepei prăjite. Era abonată la o locantă vecină, care ne trimitea cele trebuincioase: supe, mâncăruri, prăjituri, creme, în vase de aramă date de mama. O spălătoreasă venea luni dimineața să ne ia rufele murdare din timpul săptămânii și ne lăsa altele curate. Împreună cu bătrânul turc — negustor de pomezi și dresuri — asta e toată lumea pe care o văzui intrând în casă, afară de musafiri, firește, care nu erau totdeauna siguri că vor ieși pe unde au intrat. Afară, de asemeni, de tata și de frate-meu, care erau „musafiri nepoftiți“ și care ne făceau vizite foarte neplăcute. Cum, de mai bine de doi ani, tata nu mai dormea la noi și nu venea decât de trei sau patru ori pe lună pentru a ne cotonogi, casa era liniștită.

Scutite de grijile gospodăriei, cele două femei își petreceau vremea cu odihna, cu baia, cu toaleta, cu siropurile, ca mâncarea, cu narghilelele și cu primirea curtezanilor. Nu uitau nici rugăciunile, dar nu se duceau niciodată la biserică, iar timpul sacrificat lui Dumnezeu era foarte scurt. Mama se scuza, zicând:

— Dumnezeu vede bine că nu-l contrazic: rămân cum m-a făcut... Ascult, supusă, strigătele și poruncile inimii mele.

Chira întâmpina:

— Dar, mamă, nu crezi că se cam amestecă și dracul, câteodată?

— Nu, răspundea ea, nu cred în dracul; Dumnezeu e mai tare ca el. Și dacă suntem cum suntem, e pentru că Dumnezeu o vrea.

Și, desigur, mama era mulțumită de ceea ce Dumnezeu voia ca ea să facă, fiindcă el nu voia lucruri silnice.

El voia, mai întâi, ca mama și fiica să stea în pat dimineața cât le-o plăcea, loc potrivit pentru a ronțăi pesmeți cu unt și miere și pentru a bea cafeaua cu lapte.

Dumnezeu le poruncea apoi să se îmbăieze și să-și ungă corpul cu elixir de smirnă, să-și frăgezească obrajii cu abur de lapte, fierbând la foc mic; să-și facă părul lucios cu unt; să-și lustruiască unghiile cu o pensulă înmuiată în esență de anilină de acaju. Era apoi o întreagă daraveră cu toaleta genelor, sprâncenelor, buzelor și obrajilor. Și când totul era gata, urmau dejunul, fumatul și siesta. Se trezeau când soarele era la chindie, pentru a arde aromate, pentru a bea siropuri și, în sfârșit pentru a începe marea dandana a zilei: cântecele, dansurile, cheful, care ținea până la miezul nopții.

Mama, era mult mai bogată decât tata; și cu toate cheltuielile nebunești, averea ei, plasată în întreprinderi cam nelămurite, de către frați, îi aduceau venituri atât de mari, încât îi rămânea destul ca să pună deoparte în fiecare lună (tot în mâna fraților ei) banii destinați Chirei și mie.

Eu nu cunoșteam prea bine viața mamei mele. Mi-aduc aminte să fi auzit-o povestind că părinții ei fuseseră hotelieri bogați. Tatăl său, un turc bun și pios, fusese trimis din Stambul cu firman de la Sublima Poartă pentru a deschide un hotel în Ibraila către sfârșitul veacului al XVIII-lea, cu însărcinarea de-a primi și ospăta pe toți demnitarii pe care Sultanul îi trimitea în pașalâcul său. El avea trei femei: două grecoaice și o româncă. Românca a fost mama mamei mele. Celelalte două femei au dat naștere la trei copii, dintre care unul a înnebunit și s-a spânzurat. Dar mama, ca și frații ei vitregi, nu se înțelegeau în casa părintească decât pentru a o răvăși.

După cât se pare, nimic mai interesant nu se săvârșea în casa asta decât să se adune bani și să se facă rugăciuni la doi Dumnezei, în trei limbi deosebite.

Cei doi băieți se apucară de contrabandă, iar mama, încă foarte tânără, era gata să-i urmeze, când turcul se hotărî, scurt, s-o mărite cu un om aspru și fără inimă, tatăl meu, care se îndrăgosti de ea, „probabil, zicea mama, într-un moment când Dumnezeu se scobea în nas“. Bunicul dădu tatălui meu aur mult și lăsă moștenire mamei o mare parte din averea sa, cu dreptul de a o administra după pofta ei, cu condiția de a rămâne măritată.

Astfel legată de un om pe care îl ura, ea știu să se plece voinței turcului, de teamă de-a nu se vedea deposedată — făcu pe pisicuța, îi câștigă încrederea și, la moartea lui, reuși să-i smulgă averea ce-i era destinată, dând-o apoi în seama fraților, care o adorau.

Atunci începu viața de petreceri, de plăceri și de amoruri nebune, pe care o aveam sub ochi și pe care tatăl meu nu putea s-o împiedice, cu toată brutalitatea lui. Mama i-ar fi făcut bucuroasă un dar din zestrea ei, dacă ar fi vrut să-i redea libertatea, dar el ținea să se răzbune de dezonoarea ce-i făcuse. În ziua despărțirii lor, luând cu el tot ce-i aparținea, tata zise mamei, arătându-ne pe mine și pe Chira:

— Pe șerpii ăștia doi, ți-i las. Ei nu sunt copiii mei, seamănă mamei lor.

— Ai vrea poate să semne și ei tatălui lor? răspunse ea. D-ta ești un om uscat, un mort; împiedici pe cei vii să trăiască. Mă mir că uscăciunea d-tale a fost în stare să zămislească chiar și pe acest neisprăvit, cu care te potrivești de minune, dar nu e fiul meu!

Și biata mamă avea drept să spună că acest mort ne împiedica să trăim. O făcea chiar din ce în ce mai des. Știind că mama ținea la fața ei, ca la viață, el o lovea totdeauna în acest centru al existenței sale; și, în vremea din urmă, nenorocita trebuia să se îngrijească câte opt și zece zile pentru a face să dispară vânătăile și rănile. În acest timp nu mai putea fi vorba de distracție, nici de-a mai primi musafiri. Aceasta o arunca în melancolie, nu ne mai mângâia ca altă dată și, pentru întâia oară, o văzui plângând de deznădejde.

Dar, asemenea deznădejdi o făceau să dorească răzbunarea cu o patimă înzecită, spre a face pe tiran și mai furios; și izbuti așa de bine, că furia lui ne-a fost fatală.

Într-o seară, casa gemea de musafiri. Erau cel puțin șapte. Mama atârnase patru candelabre pe pereți, fără a mai vorbi de policandrul din plafon. A numărat lumânările: erau douăzeci și patru. Lumina era orbitoare.

În ziua aceea chiar, mama chemase un lăcătuș și puse un zăvor mare la poarta masivă a curții, care se închidea numai cu cheia. Astfel asigurată, ea se dădu veseliei celei mai neînfrânate din câte am cunoscut. Cred încă și azi că ea presimțea sfârșitul vieții ei fericite și voia să-l trăiască cu toată intensitatea.

Din cei șapte invitați, trei erau muzicanți greci, renumiți în petrecerile timpului. Deschizând balul, mama dărui fiecăruia dintre ei o mică pungă de piele cu câte zece galbeni, înveliți în câte o batistă de mătase brodată și le zise:

— Palicarilor! aveți în aceste pungi de cinci ori mai mult decât e dreptul vostru, cântând toată noaptea! Nu vă covârșesc astfel numai din generozitate. În casa asta, veselia se plătește scump și se poate ca astă-seară să ieșiți pe ferestrele ce vedeți colea. Sunteți sprinteni de picioare?

Și le deschise ferestrele, suspendate deasupra râpei. Palicarii se aplecară peste pervaz, măsurară din ochi adâncimea, cântăriră greutatea aurului, săltând pungile în mâini, și acceptară cu un curtenitor „Evallah!“ Cântecul, dansul, petrecerea începură.

Cele trei instrumente: clarinetul, piculina și ghitara erau mânuite cu îndemânare. Chira și mama, răsturnate ca niște cadâne pe sofa, ascultau răpite cântecul plângător, apoi tumultuos al doinelor, languroasele manele turcești și pastorale grecești, acompaniate de aplauzele și de vocile bărbătești ale celor patru musafiri.

După fiecare cântec, mama servea lichioruri, cafele, narghilele. Două tăvi mari cu cataif și sarailii erau oferite ispititor ochilor celor mâncăcioși.

Cum în seara aceea nu mai făceam de gardă, am dansat cu sora mea, cu mama, singur, și cu amândouă până am amețit. Dansul era cea mai mare pasiune a scurtei mele copilării acasă, precum și un mijloc de-a dobândi de la Chira mângâierile cele mai nebune. Jocul arăbesc al pântecului, pe care l-am executat singur, a fost așa de bogat în mișcări în seara acestei ultime petreceri, că cei trei muzicanți, care erau cunoscători, mă lăudară și mă îmbrățișară cu căldură. Chira era la paroxism. Mama exclamă:

— Ei, da! Ăsta e cu adevărat băiatul meu! Nu e nici o îndoială!

În timpul unei pauze, când toți bărbații, stând turcește pe covoare, fumau zgomotos narghilelele lor, Chira întrebă ce devenise unul dintre adoratorii ei cei mai stăruitori.

— Și-a scrântit piciorul în ultima săritură pe fereastră, răspunse musafirul.

Și în ilaritatea generală, el explică cum bietul om gemea, în momentul ăsta, în patul lui îngrijit de un masor. Povestea puse pe gânduri pe ghitarist, care era scurt și gros. El se duse la fereastră și scrută încă o dată abisul. Un musafir îl liniști, spunându-i:

— Nu e prea sus! Cel mult doi metri. Numai că nu trebuie să sari prea înainte, ci să te lași să aluneci încetișor, apoi să te ții dârz când începi să te rostogolești pe panta cea mare. În fundul ei îți vei găsi fesul și ghitara!

Am râs cu toții și dansul reîncepu.

Întâmplarea aceasta se petrecea prin luna iunie, puțin înainte de seceriș.

Înspre curte, ferestrele erau astupate cu draperii grele, pe când acelea care dădeau spre Dunăre n-aveau decât perdeluțe subțiri. Și eram cu toții obosiți când, în dimineața aceea, aurora zvârli albul ei aurit pe geamuri. Ne înăbușeam... Atmosfera era otrăvită de fumul narghilelelor, cu toate aromatele arse. Mama deschise o fereastră și respiră adânc aerul parfumat. Lângă ea, Chira și eu priveam zorile care luminau deja balta cu pădurea ei de sălcii. Apoi, întorcându-se către oaspeți:

— Ei bine, dragii mei, petrecerea s-a sfârșit! zise ea. La culcare!

În momentul acesta zgomotul unui corp căzând greu în curte ne făcu să tresărim, și puțin după aceea se auzi scârțâitul zăvoarelor și țâțânelor de la poartă.

Mama strigă:

— Fugiți! Au sărit zidul!

Și în vreme ce tata și fiu-său zgâlțâiau ușa, musafirii se zvârliră prin cele două ferestre, uitând toate precauțiile ca și cum îi așteptau saltele de lână. Lăutarii au fost cei dintâi care o tuliră, iar ceilalți îi îmbrânceau de la spate, în ciuda sfatului de a nu sări prea departe. În câteva clipe, casa era goală; chefliii se rostogoleau unii peste alții pe panta nisipoasă. Dar cât despre a ascunde urmele petrecerii, nu mai putea fi vorba.

Și atunci, vitejește, mama se duse să deschidă. Ea a fost imediat înșfăcată de păr și aruncată la pământ. Fratele făcu la fel cu Chira; și eu, înnebunit de a o vedea pe soră-mea așa de crunt călcată în picioare, luai o narghilea și o spărsei în capul nemernicului. El lăsă pe Chira, duse mâna la cap și, plin de sânge, se aruncă asupră-mi. Avea aproape douăzeci de ani și era foarte tare. Mă bătu până se sătură și până mă podidi sângele pe nas și pe gură.

În vremea asta, mama era snopită în bătaie nu alta. Leșinată, cu îmbrăcămintea sfâșiată, cu corpul aproape gol, și tata mai continua s-o lovească. Frate-meu se duse să-și spele capul însângerat și Chira alergă la un sertar, de unde se întoarse cu un pumnal în mână, dar rămaserăm împietriți înaintea grozăviei ce ni se înfățișa ochilor: tata luase o sanda de lemn — pierdută în fugă de vreun musafir — și cu tocul pocnea în față pe biata mamă care de-abia își mai mișca brațele. Fața ei, scăldată în sânge, era o rană.

Chira înaintă pentru a lovi în spate pe barbar, șovăi și leșină. Tata o ridică, o aruncă într-un fel de dulap mare băgat în zid, numit iatac și trase zăvorul. Pe mine mă lăsă sub paza fratelui, care își pansa capul cu o basma, iar el luă pe mama în spate și ieși în curte. După câteva minute, auzii capacul greu al pivniței căzând zgomotos peste nenorocita pa care o închidea astfel ca într-un mormânt. Intrând în casă, el se năpusti asupră-mi cu pumnii strânși și mă săgetă cu ochii în așa fel, de crezui că ultimul meu ceas sunase. Dar nu mă atinse, ci numai zbieră:

— Așa, hai? Spargi capul fratelui tău, iar paciaura de soră-ta voia să mă ucidă! Ei bine, acum s-a sfârșit cu voi toți!

Ei stinseră lumânările și mă luară cu dânșii. Trecând prin curte, aruncai o privire asupra capacului pivniței: un lacăt mare, trecut prin două cârlige, făcea imposibilă o evadare, și am suspinat la gândul că biata mama, rănită, desfigurată, dar trăind încă, era îngropată în acel oribil mormânt, în vreme ce Chira, în iatac, se înăbușea de deznădejde.

Afară, era ziuă. Cărbunarii turci, cu samarul în spinare și cu bastonul ascuțit sub braț, mergeau spre port, la lucru. Și eu unde mergeam?

Ajunserăm la locuința tatei și am fost de îndată pus să învârtesc tocila, pe care ucenicii ascuțeau barde și dălți. În jurul meu, claie peste grămadă, zăceau bușteni de stejar, de tei și de plop, printre căruțe desfăcute: roate, bucșe, spițe, oiști, obezi, amestecate cu strujitură.

Până la prânz nu mi-au dat nimic de mâncare. Neobișnuit cu munca, mă istovisem cu totul. Frate-meu mă biciui. Apoi baba îmi aduse mâncare: pâine, măsline, apă.

Partea tristă era că ochii tuturor îmi iscodeau orice mișcare și nu era nici un chip de fugă. După prânz mă puseră iar la învârtit, iar când mă înmuiam, frate-meu trecea pe lângă mine și mă izbea cu botforii peste țurloaie. Încinși cu șorturi de piele, ca oricare dintre calfe, tatăl său și el lucrau, forfoteau încoace și încolo, muți, morocănoși, încruntați, în mijlocul unei tăceri triste, în care nu se auzea decât zgomotul uneltelor. Lămuririle și poruncile erau scurte, reci, ca sufletele lor.

Peste noapte am fost încuiat într-o odaie cu ferestrele zăbrelite. Acolo, pe un mindir așezat la pământ, fără pic de lumină, îmi petrecui noaptea plângând și gândindu-mă la dragile mele făpturi, care erau și mai nenorocite decât mine.

A doua zi, vremea se scurse la fel. Mă chinuia gândul dacă nu cumva cruzimea călăilor noștri va fi mergând până acolo, încât să facă uitate pe cele două femei bătute, bolnave și întemnițate. Spre seară, am hotărât să nu mai plâng și să încerc să fug cu orice preț.

În ogradă zărisem fel de fel de scări, iar în chiliuța mea un morman de spițe, cioplite din gros: în ele sta libertatea mea. Slujnica îmi aduse cina, pâine și brânză, vorbindu-mi cu răutate:

— Ei, ce zici, coconașule? Aici nu-i așa de bine ca acasă, hai? Apoi de, vezi tu, viața nu-i făcută numai din plăceri! Mai trebuie și muncă. He! he! He, he! trebuie să mai muncești!

Mă încuie. Eu ațipii pe dată. Când mă deșteptai, nu se luminase încă. Gândurile mă năpădiră și începui să plâng, amintindu-mi chipul însângerat al mamei. Nu trecu mult, și cocoșii începură să cânte. Se crăpa de ziuă. Toată casa era însă cufundată în somn. Deschisei fereastra, și cu o spiță încovoiai puțin zăbrelele, care nu erau prea groase. O secure era înfiptă într-un buștean, în ogradă. O smulsei și înșfăcai la subsuoară o scăriță, cățărându-mă pe alta, pentru a sări peste zid. Când mă văzui afară, începui să alerg cât mă țineau picioarele pe drumul portului.

Începuse să se lumineze de ziuă, când ajunsei la poalele povârnișului, pe creasta căruia casa noastră dormea somnul deznădejdii. Pentru întâia oară începui să urc prăvălișul acela, pe care până atunci nu făcusem decât să-l cobor în fugi vijelioase.

Ajuns pe muchie, îmi așezai scara și, în timp ce inima zvâcnea neînchipuit de tare, izbii geamul care sări în țăndări. Atunci — după o clipă de sfârșeală — auzii glasul blând al Chirei, gemând din închisoarea ei:

— Tu ești, Dragomir?

La chemarea surioarei mele, mă cutremurai și strigai:

— Eu sunt! Am venit să vă scap!

Mă strecurai înăuntru prin spărtură și trăsei zăvorul. Palidă, umflată de plâns, Chira îmi sări de gât, întrebându-mă îngrijorată:

— Dar mama? Ce-i cu mama?

— E închisă în pivniță, trebuie s-o scoatem de-acolo și să fugim!

Ușa casei era închisă cu cheia. Deschisei fereastra și sării în curte. Cu ajutorul securii sfărâmai belciugele și coborâi scara, urmat de Chira. Un miros greu de mucegai, de varză murată și de legume putrede ne trăzni în nas, căci de vreo doi-trei ani nimeni nu mai coborâse în pivniță. Broaștele țestoase mișunau leneșe, și ouăle lor, ceva mai mărișoare ca ouăle păsărelelor, stăteau înșirate de-a lungul zidurilor. În această ticăloșie, mama zăcea de două zile. O găsirăm sculată în picioare, ca și cum s-ar fi așteptat să fie ucisă. Își bandajase capul cu fâșii din zdrențele care mai atârnau de corpul ei măcelărit.

O sprijinirăm să urce scările lunecoase, iar afară, în fața vedeniei ce mai rămăsese din mândra noastră mamă, îi căzurăm la picioare, ca înaintea unei martire. Un ochi se ascundea sub legătură, dar ce era cu el, putea oricine să-și dea seama, judecând după restul trupului zdrobit.

Nasu-i era strivit, buzele spintecate, gâtul și pieptul acoperite de sânge închegat. Mâinile-i erau însângerate și un deget strivit. Ea ne ridică de jos și ne spuse cu glasul stins:

— Să fugim cât mai repede! Luați cu voi câte ceva de mâncare!

Intrarăm în casă. Ele se spălară și se îmbrăcară în grabă. Mama își luă lădița cu bani și giuvaiere și scoborârăm încet povârnișul, după ce aruncarăm scărița înăuntru și închiserăm ferestrele prin care atâția dintre musafirii noștri își găsiseră scăparea. Fusese scris se vede ca stăpâna casei să iasă la urmă tot pe acolo!

După un ceas eram pe drumul Cazasului, pierduți în mijlocul holdelor de grâu. La poalele celor două coline care pe vremuri se chemau „tăbii“, mama se opri. Și acolo pe iarbă, între cele două tăbii, care ne ascundeau de drumul mare, mama ne vorbi cam așa:

— Copiii mei... La multe m-așteptam din partea tatălui vostru, dar nu mi-aș fi închipuit vreodată c-o să mă sluțească în halul acesta, fără să mă omoare pe loc. Trebuie să știți că ochiul stâng îmi e aproape ieșit din orbită. Pentru mine, asta-i mai rău decât moartea. Dumnezeu m-a făcut pentru plăcerile trupului, așa cum pe cârtiță a făcut-o să trăiască departe de lumina soarelui. Și cum dihaniei ăsteia nu-i lipsește nimic, ca să poată trăi pe sub pământ, tot așa și eu aveam tot ce-mi trebuia, ca să mă bucur de plăcerile vieții. M-am jurat să mă omor, dacă cumva puterea omenească m-ar sili să trăiesc o altă viață decât aceea pe care eu o simt clocotind în sângele meu.

Azi a sosit vremea să mă gândesc la jurământul acela. De aceea vă las... Mă duc să mă îngrijesc, departe. Dacă mi-oi scăpa ochiul și voi izbuti să-mi tămăduiesc urmele rănilor, voi trăi și mă veți revedea. Dacă îmi pierd ochiul, nu ne vom mai regăsi niciodată. Și acum, iată ce mai am de adăugat: tu, Chira, dacă — după cum bănuiesc — nu ți-e dat să trăiești în acea curățenie care vine de la Dumnezeu și aduce mulțumire, să nu fii o cinstită fățarnică, să nu faci pe virtuoasa. Nu-ți bate joc de Dumnezeu, ci fii ceea ce te-a lăsat el — trăiește-ți viața așa cum o simți, fii chiar o destrăbălată, dar o destrăbălată de inimă! E mai bine așa! Și tu, Dragomir, dacă nu poți ajunge om de treabă, fii ca soră-ta și ca maică-ta, fă-te chiar hoț, dar un hoț cu suflet, căci omul fără suflet, dragii mei, e un mort care împiedică lumea să trăiască. E ca tatăl vostru...

Acum, voi o să rămâneți aici, până când o da soarele-n chindie. De-o fi să înceapă vreo ploaie cu trăsnete, să nu vă adăpostiți pe sub copaci, ci ascundeți-vă în groapa cea din coastă. După toacă, vor veni să vă caute doi călăreți, și vă vor lua sub aripa lor. Să știți că aceia sunt frații mei, doi oameni de omenie și de inimă. Eu mă duc la ei, dar pe voi nu vă pot lua, pentru că sunteți încă fără minte și-i puteți da de gol, fără voia voastră. Dacă, până la chindie, frații mei nu vin să vă ia, întoarceți-vă la târg și cereți găzduire, în numele meu, la locanta de unde luam mâncare, dar să nu ieșiți din odaie până n-or veni unchii voștri să vă caute. Și acum, am să vă mai spun un lucru. Trupul nostru e supus tuturor boalelor. Cu voia lui Dumnezeu, nici eu, nici, voi, n-am cunoscut chinurile astea, dar ele există; și fără de număr sunt cei care pătimesc de ele. În clipele voastre de fericire, gândiți-vă la ei, și pe tot anul, dați o parte din prisosul vostru așezământului în care ei sunt îngrijiți! Eu vă las destulă avere de la frații mei.

Zicând aceasta, ea scoase din besactea două inele, pe care le înnodă într-o batistă de mătase, o vârî în sânul Chirei, ne îmbrățișă lung, lung de tot, și plecă, învăluită în mantia ei cu glugă.

După vreo treizeci de pași se întoarse spre noi, își lipi mâinile pe buze, apoi ridică brațul, arătă cu degetul spre cer, se înturnă cu spatele și pieri.

— Ce va să zică asta? o întrebai pe Chira.

— Asta vrea să zică, frățioare, că ne vom revedea în cer! îmi răspunse ea. De atunci n-am mai știut nimic de mama.

Rămași singuri, uitarăm că eram flămânzi și am plâns, îmbrățișați, până când sfârșeala și arșița soarelui ne amorțiră într-un somn binefăcător. Când ne deșteptarăm, ni se păru că nu mai făceam parte din lumea asta. Simțeam că ceva groaznic se petrecuse, dar nu ne dădeam seama dacă eram prada unor halucinații sau dacă nu cumva viața noastră de până atunci fusese numai un vis.

Un lan de rapiță din împrejurimi ne trimitea plăcutu-i parfum pe aripile unei adieri înăbușitoare, iar fluturii, libelulele și bondarii ne chinuiau fără încetare cu veselia lor neîmpărtășită.

Se apropia de toacă... Lunecând spre zări, soarele își potolea strălucirea. Eram îngrijorați și privirile noastre scrutau drumul pustiu în partea în care pierise mama. Ne urcarăm pe una din tăbii. Departe, pe șoseaua Cazasului, se ridica un nor de praf. După câteva clipe, răsăriră doi călăreți, venind valvârtej și lăsând în urma lor ca o dâră de fum. Îmi fu frică și coborâi, de teamă să nu fiu zdrobit sub copitele cailor, al căror ropot ritmic ajungea până la mine. Dar Chira nu mă urmă. Ca înfiptă pe muche, cu fusta fâlfâind, ea își flutură batista și țipă de fericire la sosirea vijelioasă a celor doi bărbați. Aceștia își luară caii de frâu, intrară în lan, le scoaseră zăbalele și-i lăsară să pască între cele două tăbii, care-i adăposteau dinspre drum.

Chira scoborî în goană, își desfășură tulpanul care-i învăluia capul și, cu părul ei de aur curgând peste umeri, se aruncă la picioarele unchilor noștri necunoscuți, care ședeau înaintea noastră, înalți și spătoși, ca doi stejari. Erau doi uriași de același stat, părând să aibă între patruzeci și cincizeci de ani, unul mai voinic decât celălalt.

Pe capetele rase ca-n palmă, purtau turbane. Bărbile și mustățile pleoștite le streșinau gurile. Ochii lor mari scăpărau priviri pătrunzătoare, de neîndurat, dar limpezi și cinstite.

Mâinile păroase semănau cu niște labe de urs. Erau ca niște draci negri, învăluiți în ghebele lor, care-i ascundeau de la gât până sub genunchi.

Ei rămaseră câtva timp nemișcați, privindu-ne: pe mine, care înlemnisem în picioare, crezându-mă în fața unor arătări din basme; pe Chira, prosternată la picioarele lor. Apoi își scoaseră măntiile, și abia atunci văzui că erau îmbrăcați turcește: cu ilice, șalvari, brâie roșii. Ceea ce mă înfricoșă însă peste măsură a fost când îi văzui înarmați până-n dinți, ca pe niște adevărați haiduci: cu flinte scurte în țeavă, atârnate de umeri, pistoale și junghere vârâte în cingătoare.

În clipa aceasta, firea pătimașă a Chirei izbucni cu repeziciunea unui fulger. Cu o singură rugăminte făcută acestor voinici, ea zdrobi o familie, căzând ea însăși victimă patimei răzbunătoare.

Cel mai vârstnic dintre cei doi inși o ridică de jos pe Chira și o privi în ochi, ținând-o cu mâinile de umeri. O strâmbătură a clăii de păr care-i ascundea gura mă făcu să bănuiesc că dedesubt trebuia să fie un zâmbet. Un surâs mai hotărât se arătă în privirile lui. Apoi, întrebă pe românește, cu un glas tăios și gros:

— Fetițo! ia spune-mi, care din astea trei limbi o știi mai bine: turcește, grecește ori românește?

— Românește, cruce de voinic! răspunse ea dârză, țintindu-l cu o îndrăzneală de necrezut. — Și cum îți zice ție?

— Chira.

— Ei bine, Chiralina! Uite, eu te sărut ca un unchi, dar ferice de omul care ți-o putea mușca cireșele gurii ca ibovnic!

El o îmbrățișă și o împinse către fratele său. Apoi se-ntoarse spre mine:

— Și tu, Dragomir voinice, ce te uiți atât de speriat? mă întrebă el, îmbrățișându-mă. Iar după ce-și așeză pușca peste ghebă, adăugă:

— Oare ți-e teamă de bărbile noastre?

Se rostogoli în iarbă și mă trase lângă el.

Nu crâcneam o iotă. El stărui:

— Ia spune, Dragomire, poate ți-e frică?

— Da, abia șoptii eu.

— Și de ce ți-e frică?

— De armele voastre, că prea aveți multe.

El izbucni în hohote:

— Ha, ha, ha!... Dragomir flăcăule! Să știi că niciodată nu ești prea înarmat, când te-ai stricat cu Dumnezeu și cu dreptatea făpturilor lui. Dar ce înțelegi tu din astea, țâncule?

În clipa asta, Chira căzu în genunchi, își împreună mâinile ca pentru rugăciune și strigă:

— Eu pricep asta!

— Și cam ce pricepi tu, Chiră Chiralină, floare de grădină, tânără tulpină?

— Înțeleg că oamenii sunt răi și că tu îi pedepsești!

— Bravo Chiralină! strigă el, pocnind din degete. Dar, ce? Nu cumva inimioara ta nutrește vreo răzbunare?

— O sfântă și dreaptă răzbunare! Și vorbind așa, ea ridică greaua flintă, o sărută și strigă: S-o descarci, chiar astă-seară, în pieptul tatii! Și fratele tău să judece pe frăține-meu cel mare! Făceți ce vă rog, pe toți sfinții, în numele mamei care ne-a părăsit! Răzbunați doi orfani și mă voi robi vouă! Mă veți lua cu voi!

Unchiul îi luă arma din mână, se întunecă la față și vorbi:

— Chiră... Dumnezeu a greșit, făcându-te femeie! Când îmi vorbeai de răzbunare, mă gândeam le vreo păruială pe care tu o doreai vreunui îndrăgostit ce te-ar fi sărutat fără voia ta. Dar tu grăiești lucruri la care noi ne gândeam mai dinainte... așa că verși ulei peste foc... Spune-mi, fiica iadului, adăugă el după un răstimp de gândire, n-ai să mori de groază astă-seară, când vei vedea capul tatălui tău sfărâmat în bucăți?

Cu ochii peste măsură de mari, aprinsă la față, Chira răspunse:

— Am să-mi înmoi mâinile în sângele lui și-am să mă spăl cu el pe față!

Unchiul încruntă din sprâncene și rămase cu privirile țintite pe discul de pară al apusului, ca și cum ar fi ascultat la cavalul unui cioban care plânge în depărtare. Apoi începu să vorbească grecește cu fratele său, scâlciind vorbele, pentru a le face și mai de neînțeles.

În preajmă, caii ronțăiau iarba, strănutând, blânzi ca doi miei, pe când cele două tăbii se întunecau în noaptea care începuse să ne învăluie.

Tăceam... Răcoarea nopții înfioră pe Chira. Vorbind mereu în șoapte, unchiul ne înveli în cele două ghebe. Rămaserăm așa până se făcu întuneric beznă. Atunci, cei doi bărbați se ridicară. Cel mai vârstnic vorbi surorii mele:

— Ei bine, Chiră Chiralină, șarpe ce-nvenină, pui de curviștină: fie cum ai spus! Dorința ta mi-a înfierbântat sângele. Vom încerca, chiar astă-noapte... Dar pentru asta, tu și frate-tău ne veți sluji drept nadă.

Chira îngenunchie și-i sărută mâna. Făcui la fel, luând mâna celuilalt, care mă întrebă:

— Și tu, Dragomire, ceri răzbunarea?

— Îi urăsc, și pe tata, și pe frate-meu! răspunsei.

Cel mai bătrân sări pe cal și ridică pe Chira, așezând-o dinaintea lui, de-a curmezișul, pe când mezinul mă așeză la spatele lui, legându-mă cu o curea de el. Ieșirăm la pas din lan, dar pe drumul neted cel dintâi își împintenă bidiviul, care o tuli ca vântul, urmat la vreo douăzeci de pași mai îndărăt de al nostru.

Am gonit așa, cam cât ai fuma o țigară. Ajunși la marginea târgului, cârmirăm la stânga pe-un drumeag care ducea drept la Dunăre. Timp de câteva minute goana vijelioasă a cailor mă făcu să cred că nu un cal mă purta în spinare, ci însuși dracul. Sub blânda cernere a lunii, care arginta calea, pletele Chirei, ieșite de sub ghebă, fluturau în vânt ca un fuior desfăcut.

Curând după asta, începurăm să scoborâm un povârniș, iar când fluviul apăru în întregime, ca o panglică strălucitoare, caii își încetiniră goana, apoi se opriră deodată în preajma unui crâng de sălcii. Ne găseam la locul numit Catarg, cam la vreun ceas de drum cu piciorul departe de port și de casa noastră. Fără să descalece, cei doi oameni se apropiară și schimbară câteva cuvinte pe care nu le-am putut înțelege, apoi, cel mai vârstnic, vârî două degete în gură și fluieră o dată lung, puternic, iar după o clipă încă de două ori mai scurt.

Pe dată, dintre salcii apăru un turc bătrân, cu barbă albă, care se apropie, târșindu-și târligii și făcu o temenea, cu brațele încrucișate pe piept.

— Bună seara, Ibrahim! îi răspunseră unchii mei, pe turcește.

El luă caii de căpestre și noi îl urmarăm. Nu departe, de cealaltă latură a salciilor, era un bordei, năruit de revărsările apelor. Bătrânul era pescar de raci și bostănar. Cea de a treia meserie, cred că i-o ghiciți lesne. El legă caii sub un șopron de stuf și intră în coliba lui, urmat de unchiul cel mai bătrân, care, apoi, ieși singur, luă pe Chira în brațe și plecă grăbit. Fratele lui făcu la fel cu mine. Și, ducându-ne ca pe niște prunci, cei doi bărbați se îndreptară spre port, de-a lungul țărmului. Picioarele li se afundau în clisa moale. Vreascuri trosneau sub pașii lor.

Ajuns sub povârnișul locuinței noastre, începurăm să urcăm. Casa era cufundată în beznă. Băgarăm de seamă că fereastra cu geamul spart fusese astupată cu scânduri bătute în cuie. Unchii își încordară auzul, apoi desprinseră scândurile cu lovituri de pat de pușcă și intrarăm în casă.

Cel mai în vârstă ne spuse:

— Noi o să ieșim în ogradă și-o să ne ascundem în pivniță. Vom rămâne acolo, atât cât va fi nevoie, chiar până mâine dimineață. Închideți fereastra, aprindeți șase sau opt lumânări, mâncați ceva și culcați-vă îmbrăcați pe divan... Auziți? pe divan și fără să stingeți lumina! Dacă ei vin și încep să vă cerceteze, răspundeți-le ce voiți: n-au să vă plictisească mult timp. Dar să lăsați desfăcute perdelele ferestrelor care dau spre curte! Asta-i foarte însemnat și să nu uitați să stați pe divan!

Cu aceste cuvinte, săriră pe fereastră.

Ah, ce noapte plină de chinuri! Daca-ar fi să trăiesc o mie de ani, și în ceasul morții tot mi-aș aduce aminte de clipele de groază.

Uram de moarte pe hainul meu tată, ca și pe blestemata făptură care-i semăna, și doream din tot sufletul să-i ia dracul pe amândoi! Ei, dar să vrei moartea cuiva e o chestie de ură, câtă vreme să iei parte la execuția lui, trebuie să ai... ce trebuie să ai? Nu mai știu nimic... Voiam să zic că trebuie să fii crud, dar sunt încredințat că Chira nu era crudă.

Atunci? Cât e de trist să fii om și să înțelegi viața mai puțin chiar decât lighioanele. De ce e cu putință ca mila să stea alături de ură? Și pentru ce iubim? Și pentru ce ucidem? Pentru ce ne frământăm simțăminte care dăunează altora și chiar nouă înșine?

După ce am rămas singuri și lumânările fură aprinse, prima mea grijă a fost să caut în ochii Chirei. O regăsii la fel de neîmblânzită în setea ei de sânge. Era în culmea fericirii, ca șu cum ar fi fost vorba de o sărbătoare. Se îmbrăcă într-o rochie decoltată și se sulemeni, de parcă și-ar fi așteptat musafirii, îngânând neîncetat un cântec.

Pe umărul obrazului stâng avea o vânătaie de mărimea unei nuci.

— Sărută-mă aici tare! îmi spuse ea. În astă-seară, o descărcătură de pușcă o va face să dispară!

— Chiro, o întrebai, sărutându-i rana, n-ar fi mai bine să chemăm pe unchii noștri... și să plecăm cu ei?

— Nu! strigă ea. Mai întâi trebuie ca ucigașul mamei să-și ia răsplata! Pe urmă... vom pleca.

— Dar asta trebuie să fie cumplit de văzut!

— E neînchipuit de frumos! urlă ea, deschizându-și brațele și strângându-mă la piept.

Clipele treceau grele, copleșitoare, ca sub stăpânirea unor visuri rele. Mă hrăneam cu nădejdea că tata și frate-meu nu vor veni în noaptea asta și nici în cele ce vor urma și că unchii, plictisiți, vor părăsi gândul răzbunării.

Dar menirea ursitelor e mai tare ca dorința noastră și cine știe dacă voința Chirei nu era chiar voința lor?

Ea alergă de la oglindă la ferestre, privindu-se și ascultând în noapte, își săruta cosița, se juca cu vălul ei, apoi se aruncă pe pernele divanului, râzând ca ieșită din minți. Deodată căzu pe gânduri, se ridică, trecu într-o odaie de alături și reveni cu un mic pumnal.

— Vezi tu asta? îmi spuse în șoaptă. Dacă dai de gol pe unchii noștri, am să mi-l vâr în inimă. Și tu vei rămâne singur! Ți-o jur pe mama!

Mă cutremurai. Gândul ăsta nu-mi venise încă. Mă rugai:

— Pune-l la loc, Chiro! La rândul meu, îți jur și eu pe mama, că n-am să scap o vorbă.

Cu toate acestea, ea ascunse pumnalul în sân.

De-abia avu timpul să-l ascundă, că țâțânele porții scrâșniră ca într-o plângere dureroasă, care răsună în sufletul meu ca un urlet de agonie. Chira se cutremură, ochii îi scânteiară și se azvârli pe divan, la dreapta mea, șoptindu-mi la ureche.

— Să nu te uiți spre ferestrele curții, deloc, deloc!...

Cheia scârțâi în broască. Înmărmurit, pironit lângă Chira, văzui pe tata apărând, urmat de fiu-său, cu fruntea încrețită și pumnii strânși.

Nu avu timpul decât să ne întrebe, arătând fereastra sfărâmată dinspre vale:

— Cine a stricat asta? Unde-i maica voastră?

Două detunături, slobozite aproape deodată, țăndăriră geamurile, cutremurară casa și umplură odaia cu un fum gros, care mirosea a cârpă arsă și a praf de pușcă. Lipit de pieptul Chirei, în clipa aceea grozavă nu putui să văd altceva decât pe fratele meu prăvălindu-se pe spate și pe tata azvârlindu-se pe fereastra dinspre port. Închisei ochii, aproape înăbușit, dar îi deschisei pe dată ca să văd, la pământ, pe fratele meu cu capul în bucăți, ca un pepene sfărâmat de zid, și pe cei doi unchi, aplecați peste fereastra prin care scăpase tata, descărcând patru focuri de pistol pe urma lui.

Chira îmi dădu drumul și sări în mijlocul odăii, strigând:

— Nu l-ați nimerit! L-ați scăpat! Doar urechea stângă i-ați rupt-o! Drept orice răspuns, ei stinseră lumânările, și mezinul ieși în ogradă, în vreme ce bătrânul ne împinse spre intrare. Ne așeză pe un divan, în întuneric, și ne spuse:

— Vă sărut, Chiralino și Dragomire, poate pentru cea din urmă dată. Tatăl vostru e al treilea om care-mi scapă, și — dacă e să-mi cred ursita — moartea mea e dat să-mi vină din mâna celui de-al treilea dușman care îmi va fi scăpat din bătaia puștii pe lună plină. Negreșit, am să-mi apăr pielea pe cât voi putea, dar... ce ți-e scris, în frunte ți-e pus! Și-acum ascultați-mă: stăpânul hanului, de unde mama voastră lua mâncare, va veni în curând să vă ia. La el veți avea două odăi și tot ce vă trebuiește. Mâine o să vină aici să vă ia lucrurile voastre. În casa asta să nu mai călcați niciodată.

— Dar nu ne luați cu voi? întrebă Chira, cu glasul tremurând.

— Nu, n-am dreptul ăsta... Viața noastră e grea și voi sunteți crescuți în puf.

— Apoi, atunci, tata are să ne omoare...

— N-are să vă omoare. De altfel, n-are să treacă mult și avem să-l călcăm iarăși, și atunci nu are să ne mai scape; într-un fel sau altul, el va pieri, căci noi suntem doi, iar el e unul singur. Așadar, trăiți după cum vă e voia, și faceți ca și cum nu ne-ați fi cunoscut vreodată; ne vom revedea numai după ce-o pieri câinele. Dacă, din când în când, veți dori să ne aflați de sănătate, dați-vă pe lângă hangiu și șoptiți-i numele meu: Cosma. El vă va spune ce-o ști. Dar mai multe va ști să vă spună despre noi Ibrahim, pescarul de raci de la Catagați, pe care, de-l auzi strigând pe sub ferestrele voastre: „Raci! racii vii, raci!“ să vă scoborâți și să-l urmați până afară din cetate. Să știți că el va aduce totdeauna câte o veste din partea noastră. În sfârșit, dacă dregătoriile vă vor cerceta despre cele ce s-au petrecut în noaptea asta, spuneți tot ce-ați văzut, dar să nu spuneți ce gândiți și... să nu gândiți nimic!

Tăcu... În curte răsunară niște pași: hangiul intră. Amândoi unchii ne-au sărutat și au dispărut. Curând apoi plecarăm și noi.

Hanul se afla la vreo cincizeci de pași depărtare de casa noastră și era, de asemenea, așezat pe același dâmb. Dar câtă deosebire între podoaba odăilor noastre și cele ce ni se dădură aici, cu toate că fuseseră alese printre cele mai bune.

Am plâns în hohote. Din fericire, camerele dădeau înspre Dunăre și comunicau între ele.

Înaintea flăcării fumegânde a unei singure lumânări, printre mobilele acelea sărăcăcioase, scoarțele urâte și roase, Chira se azvârli îmbrăcată în pat, văzu zădărnicia răzbunării ei și plânse mai amarnic decât mine.

Înspăimântat de a mă ști singur în odaia mea, cu privirile împânzite de spaimă, luai o pătură și mă culcai pe divanul surorii mele. Adormii în curând, zdrobit de cele trei zile de zbucium, lăsând lumânările aprinse și pe Chira în lacrimi.

Cu toate astea, a doua zi de dimineață, când cele dintâi raze ale soarelui năvăliră în odaie, aceasta îmi păru mai frumoasă și am fost chiar mulțumit. Dar gândul că pot da ochi cu tata mă îngrozea. Deșteptai pe Chira, care dormea, și i-am propus să fugim. Ea gândea la fel. Ședea pe marginea patului, ca prostită, cu ochii roșii, cu fața umflată de plâns. Am crezut că o năpădeau părerile de rău și o întrebai dacă de-asta era tristă:

— Nu, îmi răspunse ea, sunt amărâtă că tata a scăpat! Dacă ar fi cu fiu-său, am fi acum în casa noastră. Sărăcia de-aici mă îngrozește!

Ea își roti ochii disprețuitori prin odaie. Ieșirăm. Înaintea ușii, în răcoarea dimineții, hangiul fuma din narghilea. El se ridică și ne făcu o temenea:

— Aș putea să știu ce vă face să ieșiți atât de dimineață? ne întrebă el, foarte cuviincios, pe turcește.

— Abu-Hassan, mi-e teamă de poliție și de tata, răspunse Chira în aceeași limbă.

— Atâta vreme cât veți sta liniștiți în casa mea, eu răspund de viața dumneavoastră, domnișoară. Și trăgând cu ochii îndărătul lui, adăugă în șoaptă: Doar pentru asta sunteți aici!

Niciodată n-am știut ce era cu omul acesta, nici legăturile pe care le avea cu familia mamei mele. Știu însă că, în adevăr, nimeni n-a venit să ne tulbure cât am stat la el și nici tata nu s-a mai arătat. Totuși, cum noi ne temeam să nu fim surprinși în ziua aceea de tata, am ieșit din han, și atunci începu pentru noi viața cea mai frumoasă și tristă, care ținu o lună încheiată, bogată în lumină și hoinăreli.

Felul acesta de-a trăi ne uimi ca ceva cu totul nou, o voluptate necunoscută. Era o altă viață: două păsăruici care scăpaseră din cușcă și-și încercau puterea aripilor, avântându-se însetate spre soare!

Hanul avea o ieșire dosnică, foarte murdară, dar cât se poate de potrivită pentru noi, căci ea ne îngăduia să plecăm și să venim fără să fim văzuți. Era o portiță care dădea pe o scară tăiată chiar în mal, spre port. Scara aceasta scobora pe sub ferestrele noastre. Când ne mai obișnuirăm cu noua noastră stare, spuneam râzând că aici era mai bine chiar decât acasă, unde povârnișul de sub ferestrele mamei n-avea nici urmă de scară.

Dimineața, după ce gustam câte ceva, o luam razna și nu ne întorceam decât la amiază. Mâncarea ne-o aducea chiar în odaie. După-amiezile, iarăși le petreceam afară. Cum secerișul se sfârșise, Chira găsea o plăcere nespusă să adune spice de grâu și să le dăruiască bietelor spicuitoare ce se îngheboșau prin miriști. Uneori ne alungam prin pârloagele unde pășteau mii de oi, a căror masă se mișca fără încetare, lăsând în urma ei pământul acoperit cu bălegar și smocuri de lână agățate pe scaieți. Babe treceau de la scai la scai, culegând lâna lăsată de ele. Făcurăm și noi la fel, dăruindu-le rodul ostenelilor noastre.

Odată, împinserăm hoinăreala până la cele două tăbii, unde ne părăsise mama, și de-abia atunci descoperirăm că, în seara plecării cu unchii noștri, uitasem acolo legătura cu de-ale mâncării, pe care-o luaserăm de acasă. Câinii fără căpătâi o sfâșiaseră și mâncaseră tot ce conținuse. Din ea nu mai rămăseseră decât zdrențe.

Ne năpădiră lacrimile. Amintirea dezastrului nostru ne apăru sub o lumină cu atât mai tristă cu cât noi eram pe cale să-l uităm, și clipele acestea de copilărească durere se împleteau fără nici o zăbavă cu ceasurile de negrăită fericire care ne umpleau sufletele.

Crescuți în „puf“, după cum spusese unchiul Cosma, flori de seră, noi nu cunoșteam decât desfătările de sub acoperișul mamei: jocuri, cântece, răsfățări și belșugul hranei. O, erau frumoase acele zile! Dar acum noi descopeream că mai există și un „afară„, iar acest „afară„, bogat în lumină, îmbălsămat de miresme sălbatice, avea un farmec nebănuit.

Până atunci nu știusem ce înseamnă să alergi după un fluture, să mângâi o lăcustă verde, să prinzi un bărzăun, să asculți viersul cântătoarelor în largul lor necuprins, greierul nevăzut în pâcla înserărilor învrăstându-și țârâitul cu îndepărtatul caval al ciobanului, să vezi albine ieșind de-a-ndăratelea dintr-o floare, habar n-aveam de înfiorarea pe care o încearcă inima atunci când trupul ți-e mângâiat de alintările molcome ale vânturilor de vară, care hoinăresc pe întinsul lanurilor.

Am cunoscut toate acestea; și gustul dulciurilor casei a fost uitat. Uitate, de asemenea, înfrigurarea danțurilor, fumul de narghilele și mireasma aromatelor. Uitat a fost până și chipul desfigurat al mamei și setea noastră de răzbunare! Fața Chirei se arămi în scurt timp, și nicicând o fată mai frumoasă n-a cutreierat câmpiile cu ochii înrourați de dragoste, cu părul fluturând în vânt ca o flamură, cu fusta indiscret ridicată, cu sânii oferiți Zeului Soare!

În vremea asta, în mahala se înrădăcină un zvon: se zicea că, neîndoios, cei ce uciseseră pe frate-meu și tăiaseră urechea tatii nu putură să fie decât ibovnicii mamei. Ba, lucrurile merseră până acolo, încât erau arătați, pe nume, ca ucigași, doi dintre musafirii, care, printr-o ciudată întâmplare, se îmbarcaseră pentru Stambul în chiar noaptea crimei. Înțeleserăm atunci că tata nu crâcnise o vorbă despre taina crimei și nu dăduse nici o jalbă.

Liniștiți, oarecum, de nepăsarea în care ne învăluia, ne reluarăm hoinărelile cu mai mare avânt, dar deodată Chira păru că începe să se plictisească. Vezi dumneata, drăguții de musafiri începuseră a da târcoale în preajma noii noastre locuințe și a face serenade sub ferestrele dinspre port, pe unde trecătorii erau foarte rari. Cățărați ca niște draci pe treptele scării care se năruia mereu, ei deveneau din ce în ce mai numeroși. Și era nespus de hazliu să vezi roiul acela de oameni, caraghios înșiruiți pe povârnișul malului, behăind, amestecând melodiile instrumentelor lor într-o cacofonie înspăimântătoare, înjurându-se ca niște derbedei de bâlciuri și câteodată rostogolindu-se la vale ca niște saci cu lut.

Ne înveselea nespus priveliștea gloatei acesteia de nebuni, care laolaltă cerșeau câte-o „întâlnire“; Abu-Hassan le făcu chiar cinstea unor ciubăre cu apă rece, ca să-i mai răcorească, dar dragostea-i mai puternică decât apa și ei nu se dădură bătuți, ci continuară să ne... distreze.

Ca să-i turbeze și mai tare, Chira își reluă gătelile și cochetăriile ei, așa că în chipul acesta eu îmi urmai singur hoinărelile de dimineață. O făceam bucuros, dar nu mă mai îndepărtam ca altă dată. Dunărea mă mai atrăgea cu o putere covârșitoare. Aveam unsprezece ani trecuți, și nu cunoșteam încă bărcile acelea ale căror vâslași cântă cu duioșie, furați de unda apei.

Pe vremea aceea, portul nu avea chei și puteai înainta în apă zece și chiar douăzeci de pași, până ca ea să-ți ajungă la piept. Ca să te urci în vreo luntre, trebuia să treci pe punți mici de lemn. Vasele cu pânze, ancorate la adânc, își frecau pântecele de pontoanele care sprijineau un capăt al podului celui mare, durat din bârne și dulapi. Un furnicar de hamali turci, armeni și români, cu saci în spate, se duceau și veneau în goană pe punțile acestea care se-ncovoiau sub greutatea lor.

La început privii de departe la mișuneala aceasta, pe urmă mă amestecai printre plodurile celor patru ori cinci seminții care locuiau orașul și prinsei gustul jocurilor. Îmi plăcea mai ales să-i văd bălăcindu-se în apă, goi ca niște drăcușori oacheși. Râvneam chiar să mă scald laolaltă cu ei, dar mi-era teamă când îi vedeam bătându-se în apă și ținându-se — unul pe altul — cu capul la fund, gata să se înăbușe.

Într-o zi scoaseră la mal pe un mic lipovean, bălan ca și mine, care aproape se înecase și nu mai răsufla.

Din ziua aceea îi părăsii și începui să contemplez barcagii tolăniți în luntrele lor, care trândăveau la soare, fumând și mormăind frânturi de cântece. Odată, mă rugai chiar de unul din ei, pe turcește, să mă plimbe puțin pe apă. El îmi răspunse că pentru ca să te poți plimba cu luntrea, trebuie să plătești câteva parale. De unde eram să știu eu ce-i aceea să ai parale la tine și să... plătești. Barcagiul mă făcu „prost“ și-mi tălmăci că el își câștigă pâinea purtând oamenii pe apă. Și pe când îmi vorbea, privea îndărătul meu, făcea cu ochiul, apoi, căutând la hainele mele noi, exclamă:

— Ah! copiii ăsta de bani gata! Habar n-au măcar că trebuie să ai parale pentru ca să poți trăi!

Atunci mă întorsei și dădui cu ochii de un turc bătrân, frumos și cu haine strălucitoare, care se ținea la o oarecare depărtare, sprijinit într-un baston noduros de corn și care asculta convorbirea noastră.

Îmi făcu semn cu degetul și îmi spuse:

— Tu ești turc? Vorbești foarte bine turcește.

— Nu, sunt român!

Mă cercetă îndelung, cu blândețe și bunăcredință, dar nu i-am răspuns la toate întrebările. Cu toate acestea, mi-era drag... Vai! pentru ce n-am putut să-mi dau seama de nenorocirea care mă pândea?

Înaintea mea ședea ființa îngrozitoare care mi-a sfărâmat viața mea și pe cea a Chirei: Nazim-Efendi, proprietar de corăbii și furnizor de marfă pentru haremuri, ca atâția alții de pe vremea aceea.

Monstrul s-a purtat cu mine, cum nu se poate mai bine: serios, liniștit, cuviincios. Despărțindu-se și îndreptându-se spre luntrea lui tapisată, îmi spuse cu un aer nepăsător:

— Dacă din întâmplare îți vine poftă să te plimbi pe apă, singur sau cu sora ta, vă dau cu plăcere barca mea!

Își strigă luntrașul, un arab, îi dădu poruncă și plecă pe fluviu. Eram cât se poate de bucuros de această bunăvoință și-mi părea chiar rău că nu mă folosisem pe loc de ea. Mi-era teamă că n-am să-l mai întâlnesc și că am scăpat chilipirul.

Fugii cât mă ținură picioarele spre han și urcai treptele malului, trimițând sărutări Chirei care ședea la fereastră.

— Nu ești deloc drăguț, îmi spuse ea. Tu te duci la joacele tale și pe mine mă lași singură, aici, să mă plictisesc!

— Mâine ai să te distrezi ca o prințesă, în luntrea unui bei! izbucnii eu, sărutând-o. Și, pe nerăsuflate, îi povestii minunea pe care o descoperisem.

Ah, pentru ce n-a fost măcar ea mai înțeleaptă, mai cunoscătoare decât mine în răutățile omenești?! Chira sorbi cu un nesaț vorbele mele și se zăpăci într-atât, încât — în dorința ei de a se plimba mai repede pe Dunăre într-o luxoasă luntre cu pânze — nu putu închide ochii toată noaptea.

A doua zi dimineața își pierdu vremea cu găteala ei și a mea. Către amiază ne scoborârăm pe țărmul apei. Arabul era acolo cu barca lui, dar bătrânul lipsea. Chira îl întrebă, îndrăzneață:

— Ai primit poruncă să ne plimbi?

— Da! răspunse acesta, ridicându-se în picioare. Pe când o urmam, auzii un vâslaș în urma mea, spunând vorbele acestea, de care mi-am adus aminte în nefericirea mea de mai târziu:

— Ce mai vânat!

I le spusei Chirei și-o întrebai de rostul lor.

— Niște proști! făcu ea.

Sufla pe Dunăre o adiere de vis. Pentru întâia dată ne bucuram de plăcerile unei asemenea legănări.

Pânzele se umflau puțin sub bătaia ușoară a vântului. Totuși țărmul se depărta și deodată începurăm să săltăm pe valurile din larg. Pe Chira o cuprinse frica.

— Nu mai vâsli spre mijlocul gârlei! Întoarce la mal!

Arabul cârmi. Revenirăm la mal. Pe muche, casa părintească apăru într-o tristă pustietate, iar în apropierea ei se vedea hanul cu ferestrele deschise de la odăile noastre. Luntrea le depăși încet, precum și furnicarul portului, nenumăratele corăbii, șlepuri și pontoane. Când ajunserăm la capătul celălalt al cetății, șalupa se îndreptă spre o punte singuratică și acostă. Pe mal, turcul ne aștepta în picioare. El făcu câțiva pași, salută pe Chira cu o lungă închinăciune și-o ajută să sară pe țărm. Aceasta o încântă. Bătrânul avea mlădiere în mișcări, o purtare elegantă cum noi nu văzuserăm încă la zăpăciții noștri de musafiri.

Ah! biata inimă omenească! Cu ce ușurință se avântă pe făgașurile bucuriei! Cât suntem de orbi! Nici azi nu înțeleg cum s-a făcut că n-am găsit suspectă prezența turcului la sosirea noastră, ca și lipsa lui chibzuită la plecarea din port.

Da data aceasta se purtă și mai cu dibăcie. Înaintea liniștei, cuviinței și părului său alb, Chira merse până acolo încât îl rugă să ne arate corabia lui. Atât aștepta și el, dar se vede că era prea sigur de prada lui și îi răspunse într-o turcească din cele mai alese:

— Nu imediat, încântătoare duduie! Corabia mea e ancorată de cealaltă parte a Dunării, pe brațul Măcinului, unde încarcă mărfuri, și cum mata nu ești învățată cu clătinarea valurilor, poți să te îmbolnăvești. Dar în curând îți voi satisface curiozitatea. Până atunci sunt foarte fericit că pot să-ți pun la îndemână luntrea mea, și aș fi cum nu se poate mai măgulit să vă văd folosindu-vă de ea.

După ce termină, ne salută cu un adânc salamalec, care făcu să-i onduleze veșmintele de mătase, își duse mâna la frunte, la buze și la inimă și se urcă în barcă.

Plăcerea aceasta nouă ne luă mințile. Uitarăm de mamă, tată, unchi, musafiri și chiar de Dumnezeu. Ne dădurăm cu trupul și sufletul în mrejele proteguitorului nostru. Trei zile de-a rândul ne plimbarăm pe valurile Dunării, încumetându-ne din ce în ce mai departe. Într-o zi, barca se îndepărtă atât de tare, încât, fără să băgăm de seamă, ne pomenirăm de cealaltă parte a fluviului. În sfârșit, curiozitatea noastră fu potolită — ne urcarăm pe corabie. Era mare și nouă. Mirosul de catran ne ațâță nările, iar din toate lămuririle pe care arabul ni le dădu despre rostul pânzelor, catargurilor, a puzderiei de funii n-am înțeles mai nimic.

Nazim Efendi ne primi în caftan și în papuci, în bogata lui cabină-salon, așezată lângă catargul din față.

Niciodată nu mai văzusem atâta bogăție de covoare orientale, de arămării, perne cusute în fir de aur, mușarabiehuri în miniatură și nesfârșite panoplii cu arme: archebuze, hangere, pistoale, iatagane, toate în filigrane cu încrustări de aur, argint și fildeș. Parfumuri cu mirosuri necunoscute ne îmbătau simțurile. Pe pereții acoperiți cu covoare se răsfățau, la locul de cinste, portretul sultanului Abdul-Medjid și însemnele Turciei, cadre cu versuri din Coran, într-o frumoasă scriere arabă și chipuri de odalisce, de o frumusețe uimitoare, care atraseră luarea aminte a Chirei.

— Cât sunt de frumoase! se miră ea.

— Și dumneata ești tot pe-atât de frumoasă, domnișoară! o linguși turcul.

Ni se dădură baclavale gustoase, cafea în filigene măiestre și nemaivăzute narghilele, cu tumbacul parfumat.

Gazda nostră a fost foarte măgulitoare, veselă și cum nu se poate mai bună. O cercetă discret pe Chira asupra părinților noștri și — fără să-i spună tot — ea îi dezvălui mai mult decât trebuia. Mai ales se grăbi să-i spună că-i plăcea să danseze, și Nazim Efendi, încântat de chipul cum își petrecuse ziua, se sculă și ne dădu drumul, adăugând:

— Dacă vă place dansul, aici puteți dansa oricând! După care am fost trecuți pe țărmul românesc.

Eram mândru și mulțumit de descoperirea mea. Nu bănuiam nimic. Chira era încă mai mulțumită decât mine, și mai puțin bănuitoare. Părăsisem toate obiceiurile noastre de mai înainte, toate înclinările. Viața ne-a fost absorbită cu totul de corabia blestemată. Luntrea ne ducea în fiecare zi într-acolo, și nu mai dădeam pe-acasă decât pentru a dormi și mânca. Mai mult: Chira nu-și mai găsea veșmintele destul de bogate, iar odăile noastre îi deveniră de nesuferit. Era nerăbdătoare ca unchiul Cosma s-o sfârșească odată cu tata, ca să poată intra în stăpânirea casei și a averii ei, să ajungă o cocoană elegantă și să primească și ea — nu musafiri, ci de-alde Nazim-Efendi! Sărăcuța!

O săptămână încheiată băturăm cabina turcului, jucarăm și petrecurăm. Deveniserăm prieteni și nu ne mai rușinam de nimic. Chira se jura că „omul ăsta era un adevărat tată!“. El scotea de prin lăzi veșminte neînchipuit de frumoase de odaliscă și le plimba pe dinaintea ochilor noștri uluiți. Într-o zi chiar o făcu pe Chira să se îmbrace cu unul. Ea părea o adevărată odaliscă, în totul asemuitoare celor din rame! Pentru a nu mă face gelos, mă îmbrăcă și pe mine ca pe-un turc: cu fes, șalvari și un pistol la cingătoarea brodată. Împopoțonați astfel, nu eram departe să ne rugăm să ridice ancora și să întindă pânzele.

Asta a și făcut-o de altfel, dar pentru a ne robi și mai bine, ne dezbrăcă, își închise straiele în sipete și ne retrimise și în seara aceea acasă, cu bale la gură.

A doua zi dimineață — cea din urmă zi a noastră pe pământul românesc — Chira plângea amar: tata trăia încă și unchiul Cosma nu se gândea să-i pună capăt zilelor. Dar dacă el întârzia să făptuiască acest gest dezrobitor, era totuși cineva care fusese răpus.

Foarte de cu vreme auzirăm un glas răgușit strigând sub ferestrele noastre:

— Raci, raci vii! În sfârșit! Sosea poate vestea cea bună! Pescarul venea la timp!

Scoborârăm în goană. Încovoiat sub povara anilor și, fără îndoială, sub aceea a păcatelor lui, bătrânul Ibrahim dădea târcoale pe sub ferestrele noastre, cercetându-le tâlhărește. Îl urmarăm spre Catagaț și acolo, departe de port, ne șopti în taină:

— Vai de voi! Cosma a fost împușcat de oamenii tatălui vostru, puși la pândă. Fratele său e rănit, dar a izbutit să scape călare.

Ah, câte lacrimi n-am vărsat atunci! Sprijinitorul nostru ucis? Ursita se îndeplinise! Ce ne facem de-acum? Nemaitemându-se de nimic, eram siguri că tata avea să vină să ne ridice.

Ne pătrunse o teamă ca de moarte. Mai bine să ne aruncăm în Dunăre, decât să ne întoarcem la han! Tocmai bine, luntrea ne aștepta la țărm și, ajunși pe corabie, ne azvârlirăm în brațele lui Nazim Efendi, ca și cum am fi fost copiii lui.

Cu obrajii scăldați în lacrimi, Chira îi povesti tot adevărul, tot, cum și dezastrul din urmă, strigând deznădăjduită:

— Mai curând ne înecăm, decât să ne întoarcem acasă!

— De ce deznădăjduiți așa, copii? ne întrerupse tâlharul. După bunicul vostru, voi sunteți turci. Ei bine, am să vă iau cu mine la Stambul, unde, neîndoios, a plecat și mama voastră să-și îngrijească ochiul cel stricat. Acolo vom da de ea și veți trăi fericiți!

După aceasta ne sărută.

— Când plecați? îl întrebă Chira.

— Peste câteva ceasuri de cum o apune soarele!

În culmea fericirii, deși ne scufundam în mormânt, îi căzurăm la picioare și-i îmbrățișarăm genunchii. El era mântuitorul nostru! Iar seara, în zgomotul asurzitor care răzbătea dinspre punte, ghemuiți în cabina în care fumam ciubucuri amestecate cu opium, cu mințile halucinate într-o pâclă de inconștiență și fericire, vasul începu să se legene în așa fel, încât crezurăm că ne ridicăm spre ceruri.

Nu ne-am îndreptat nici spre cer, nici spre Stambul ca să ne întâlnim cu mama. Fusesem răpiți, răpiți cu învoirea noastră, și eram duși să fim vânduți ca orice marfă.

Altădată vă voi povesti peripețiile rătăcirilor mele în căutarea Chirei, care — pe dată ce ajunserăm la Constantinopol — a fost închisă într-un harem. Eu trebui să mă încovoi plăcerilor respectabilului meu binefăcător, și am fost pervertit pentru totdeauna. Și pentru totdeauna o pierdui pe scumpa mea surioară, cu toate că, fugind după doi ani de zălogire, am căutat-o timp de doisprezece ani de-a rândul, vânzând salep.

Paisprezece ani mai târziu, întorcându-mă în România, am aflat că, la puțină vreme după fuga noastră, unchiu-meu, care scăpase de la moarte, a dat foc într-o noapte la amândouă casele: și la a mamei și la a tatei, de frică să nu-i mai scape călăul nostru.

Și, într-adevăr, de data aceasta nu i-a scăpat, căci tata a pierit în flăcări.