I. Moș Anghel

În seara aceea de început de april, cătunul Baldovinești, din apropierea Brăilei, sărbătorea întâia zi a Paștelui. Prin toate ogrăzile, țăranii aprindeau glugi de stuf uscat: de peste tot răsunau focuri de pușcă – închinăciuni creștin–ortodoxe aduse de sătenii noștri pomenirii Aceluia care fu cel mai bun dintre oameni.

În căsuța lui moș Dumitru – mezin între doi frați și două surori – veniseră de la orașul vecin mama Joița și fiul ei unic Adrian, ca să petreacă împreună sfintele sărbători.

Mama lui Adrian era întâia născută în familie, rămăsese văduvă încă de pe când își purta pruncul în brațe, și acum, când acesta împlinea optsprezece ani, tot văduvă se afla, trăind din munca brațelor sale.

Nu prea era loc de găzduit în fostul cămin părintesc, căci fratele Dumitru, deși tânăr, era înconjurat de o numeroasă familie. Buna soră se mulțumea însă și cu un colț al încăperii, în vreme ce Adrian – bucuros să–și revadă leagănul copilăriei – se ducea să se culce cu unchiul său în fânul din podul grajdului, să–i asculte poveștile ca altădată și să–i istorisească fapte de pe la oraș.

De altfel, chiar și fără musafiri, unchiul Dumitru tot prin pod, pe câmpuri și prin bălți își petrecea nopțile de vară, ceea ce făcea pe Adrian uneori să se mire:

– Matale te culci în pod, iar nevasta, cu copiii; ce viață e asta?!

– De, băiete, sunt nevoit... Altmintrelea, cum să–ți spun: copchiii să–mbulzesc prea repede!

– Iaca vorbă! și când te dai jos din pod?

– Mă duc la baltă, să tai stuf!...

– Și când te–ntorci de la tăiat stuf?!...

– Mă urc în pod!...

– Atunci de unde vin „copchiii"?!...

– Dumnezeu îi trimete.

Deși oameni săraci, se mai aflau la masa lor și alte câteva neamuri din sat. Cina strămoșească – un borș de miel, cu miel fript, cu cozonaci și ouă roșii – fu veselă, plină de glume; la sfârșit, moș Dumitru ieși afară ca să dea și el foc glugii și să sloboadă focurile de pușcă tradiționale.

Toată laia de copii, ba chiar și cei mari, îl urmară. Noaptea era înstelată. Dumitru trase cu urechea la zgomotul îndepărtat al trenului care se ducea spre Galați, și zise:

– Trece „ixpresu" de opt...

Apoi dădu foc stufului. Numaidecât, flăcări fumegânde se înălțară drept către cer, în mijlocul țipetelor asurzitoare ale copiilor, cari dănțuiau împrejurul glugii ca niște drăcușori cu fețe roșii. Zarva fu și mai mare când Dumitru descarcă cele două țevi cu fultuială oarbă ale puștii sale de vânătoare, zicând, cu credință creștină, după fiecare foc:

– Christos a–nviat!

În clipa asta, mama Joița își luă fiul de braț, îl trase mai la o parte și–i zise pe un ton poruncitor și cam sugrumat:

– Dă fuga la părintele Ștefan, vărul nostru, și roagă–l din parte–mi să vie aici pe curând. Apoi, întinde–o până la moș–tu Anghel și adu–l cu tine!...

Adrian tresări ca și cum i s–ar fi cerut să ia un șarpe în mână:

– Ce spui mamă!... Cum să–l aduc pe moș Anghel, când știi bine că el e supărat pe toată lumea și nu vrea să mai vadă om în ochi?!…

– Tocmai pentru asta trebuie să vie aici. Spune–i că–l chem eu, sora lui mai mare. Aleargă iute!...

Adrian se supuse, luă un băț, strigă pe Sultan, dulăul, și dispăru în noapte fără ca cineva să–l fi văzut.

În această familie de dezmoșteniți, fratele Anghel era al doilea născut. O crâncenă soartă se abătuse peste capul lui și făcuse, dintr–un om voios și bun creștin, un învrăjbit și un păgân.

Copii de țărani iobagi pe pământul boieresc, cei doi frați și cele două surori se pomeniseră, la moartea tatălui lor, stăpâni doar pe grinzile căsuței părintești, pe arborii din grădină și pe butucii de viță. Țarina nu era a lor. Și asta–i hotărî să se răspândească pe alte meleaguri, afară de Dumitru, mezinul, care rămase să poarte de grijă mamei văduve. Surorile plecară să trăiască cu doi greci înstăriți, care își râdeau de căsătoria legitimă. Iar micuțul Anghel, în vârstă de–abia de nouă ani, se duse la Brăila și intră băiat de prăvălie la un crâșmar. El avea un adânc dezgust pentru munca cu palmele pe ogorul altuia.

Timp de zece ani, „Agheluță“ stătu neclintit la același stăpân, om de ispravă, care–l răsplăti cu mărinimie pentru slujbele aduse. Apoi, reîntors în satul lui, se îndrăgosti cu patimă de cea mai săracă fată din cătun, cu care se căsători pe loc. Fiind scurt de vedere, fu reformat de ostășie, cumpără o bucată de pământ și deschise crâșmă pe drumul mare dintre Brăila și Galați, la ieșirea din sat.

Întreprinderea îi fu norocoasă, mai ales că vremurile de belșug cari urmară războiului cu turcii îi ajutară mult. După zece ani de crâșmărit, izbuti să agonisească o avere care îi îngădui să cumpere o altă bucată de pământ, între sat și crâșmă, sădi arbori altoiți și vie renumită, clădi acareturi mândre, cu grajd și pătule, aduse vaci de rasă, păsări, oi, porci și toate cele trebuincioase unei gospodării de om chiabur. În curând, „curtea lui Angheluță" avea să fie pizmuită nu numai de către iobagii cătunului, ci și de însuși moșierul domeniului. Alexandru Vulioti, care deseori, oprindu–și brișca dinaintea cârciumii lui moș Anghel, îi spunea acestuia cu vădită pică:

– Tu, măi Angheluță, te iei la întrecere cu mine! la te uită: vaci tărcate, cai cerchezești, ba până și bibilici bune de nimic, până și porumbei rotari, cum numai la curtea mea se văd! Ce–i cu tine, mă?...

– Ce să fie, „boierule": nimic nu–i de furat în tot ce vezi! răspundea gospodarul cu semeție.

Dar dacă norocul îi fu mare în treburi bănoase, nefericirea îi păștea în căsnicie. Nevasta lui era o femeie trândavă, chiondorâșă, greoaie în tot ce făcea, murdară până la dezgust și cu totul nevrednică a conduce o astfel de gospodărie. Nepăsarea ei mergea până la a lăsa toate nevoile curții pe seama unui argat trudit, iar dânsa, lungită pe o țoală la umbra unui nuc, dormea ceasuri întregi, cu gura căscată și plină de muște, în vreme ce pruncul se tăvălea în scutece scârnave și țărână, bocind prin preajmă–i. Vaci nemulse, vite neadăpate zbierau de sete și de neorânduială. Casa, ograda, vraiște; intra, ieșea cine voia.

Anghel sângera văzând cum i se prăpădește munca. Țintuit la cârciumă, singur se lupta cu valurile de cărăuși; ziua și noaptea în picioare, el găsea cu greu clipa de răgaz când să dea o fugă până la „curte". Adrian își aminti cum, într–o zi de vară, îl văzuse pe unchiul său spărgând toate geamurile casei din cauza scârnăviei de muscă, atât de gros depusă, că împiedica lumina de a pătrunde în odăi. Femeia dormea dusă și nu se deșteptă tot timpul cât ținu sfărâmatul geamurilor. Anghel trecu pe lângă dânsa, o privi cum sforăia, îi scuipă în obraz și plecă. Ea își continuă somnul.

Crezând să facă din ea cu răul ceea ce n–a putut face cu binele, o bătu adesea. Nevrednica se tâmpi și mai tare. Atunci, în neputință de a ține piept la două întreprinderi, bietul om se văzu nevoit să vândă toate dobitoacele, părăsi avutul în voia soartei și nu mai dădu pe la femeia lui decât o dată pe lună. Iar ca să înlăture de sub ochii copiilor săi priveliștea unei astfel de mame, el îi ridica pe măsură ce împlineau vârsta de cinci ani și–i depunea la o rubedenie a sa de la Galați, unde se ducea de mai multe ori pe an, ca să urmărească de aproape creșterea ce li se da.

Cu chipul acesta, el rupse ultima legătură ce–l mai ținea de nevastă–sa. Căsnicia din dragoste, năzuințele omului cu stare, gospodăria care trebuia să fie cea mai înfloritoare din partea locului căzură toate în ruină: „curtea lui Angheluță" deveni un mare grajd omenesc. În locul frumoasei crâșmărese, cu poalele–n brâu, zorind după treburi – așa cum visase Anghel s–o vadă pe femeia sa – o umbră mototolită zăcea acum pe un colț de prispă ori se strecura cu pași tărăgănați de–a lungul pereților stropiți cu noroi și prin curtea pustie.

La început, neobositul soț mai speră să–și readucă nevasta în simțiri, înșelând–o pe față. N–o făcea din înclinare firească, ci, așa, ca să–și răzbune dragostea batjocorită și poate, cine știe, să–și „trezească" femeia, pe care tot o mai iubea. Dânsa ascultă spusele, văzu cu ochii și nu făcu nici un caz. Somnul îi era mai scump. Ba nu–și mai dădu nici osteneala de a se spăla pe obraz și adormea mâncând.

Dar răutatea omenească atotpizmuitoare nu fu mulțumită numai cu durerea casnică a omului înstărit: nenorocirile soțului nu–i fură îndeajuns. Și într–o noapte, cunoscând lipsa de pază, dădură foc orășeneștilor acareturi.

Din odaia crâșmei, Anghel privi printre obloane flăcările cari mistuiau frumoasa–i locuință cu acoperiș de tablă galvanizată și rămase surd la strigătele celor ce–l chemau în ajutorul propriului său avut. Își zicea, înghițind amarul: „Numai dacă ar arde și ea!"

Ea nu arse; și continuă să doarmă la umbra celor scăpate de la pârjol de către vecini, până în ziua când, înjunghiată de o aprigă răceală. Creatorul – care o trimisese pe pământ ca să arate bărbaților câte rele se pot ascunde din–dosul unor frumuseți femeiești –o chemă la el, ca să înspăimânte cu dânsa pe ticăloșii din Purgatoriu.

Moartea ei neașteptată, oricum, nu lăsă rece pe nefericitul Anghel. Adrian fusese adesea martor al înduioșărilor lui la amintirea celei plecate din lume tot așa de muțește după cum trăise.

Nepoțelul iubit și alintat venea din când în când să citească unchiului minunății de prin cărți: să–i explice „sistemul planetar„, „facerea lumii“, „ce e cerul" –învățături de care bravul cârciumar era veșnic setos.

Și de câte ori, pe frumoase nopți cu lună, colindând amândoi printre ruine, n–a văzut Adrian pe moș Anghel scoțând batista și ștergându–și lacrimile!

Pustiu înfiorător... Sub acoperișurile prăbușite: grinzi arse, lemnărie ciopârțită, sfărâmături de mobile putrezeau claie peste grămadă în băltoacele formate de ploi prin camere. Pe alocurea, nu se mai vedeau decât bucăți de zidărie. Grajdul cel mare, rămas neatins de foc, părea că se tânguie după acele mândre vite, cari prea fuseseră pizmuite de oameni pentru ca să fi putut dăinui. Cucuta, căprișorul, dracila creșteau înalte cât un stat de om în frumoasa curte de altădată.

–Vezi, Adriene? îi spunea bietul om, cu glasul sugrumat de durere, vezi tu țintirimul ăsta? El se datorește pe jumătate oamenilor, iar cealaltă jumătate, soartei. Dacă aș fi moștenit acareturile astea de la părinți, aș fi îndrituit pe cojani să mi le prăpădească, deși ei nu se duc să dea foc conacelor boierești. Dar casa asta era ieșită din sudoarea frunții mele, după douăzeci de ani de trudă. Și nu era un lux, ci tocmai cât trebuie unui om să trăiască omenește, el și familia lui, iar nu ca dobitoacele. Nu mi se poate nici imputa de a fi fost avar: flămândul găsea oricând la mine cu ce–și potoli foamea; și când veneau sfintele sărbători, gândul meu era totdeauna la văduva fără sprijin și împovărată de copii; la Paști, îi duceam ouă, cozonac, ciozvârta de miel; la Crăciun, bucata de slănină și halca de porc. Nu făceam pomană, ci numai datoria mea; Dumnezeu mă ajutase, ajutam și eu din ce aveam de prisos și fără să mă mândresc. Nici n–aveam dreptul, căci văzusem pe alții întrecându–mă în bine: erau aceia cari își împărțeau bucata de pâine cu flămândul întâlnit pe drum.

Putea–va oare cineva să mă învinovățească de a fi despuiat pe mușteriii mei ca să mă îmbogățesc? Nici atât. Dacă câștigul mi–a fost mare, a fost din cauză că mă duceam la podgorii să aduc vinul și rachiul, când curgeau ca niște râuri în ani de belșug. Pe cărăușul care intra iarna în prăvălie, cu mustața plină de chiciură, eu nu–l priveam ca pe un mușteriu, ci ca pe un frate trudit. Îi strângeam mâinile înmărmurite și–i făceam loc lângă sobă. Pentru a–i adăposti vitele, am ridicat o perdea cum nu se mai afla la cinci poștii împrejur; iar pentru brațul de fân ce li–l aruncam dinainte, nu primeam să fiu plătit. Vinurile și rachiurile mele erau dintre cele mai bune și pot să jur pe lumina ochilor că nu le–am „botezat" niciodată, așa cum se obișnuiește peste tot. Și când vedeam că omul și–a băut tainul și că, luat de patimă, voia să treacă măsura, să–și bea mintea și să–și uite de treburi, eu îi vărsam un pahar de la mine și–l sfătuiam să–și vază de drum. Adesea, eram nevoit să i–l arăt. Astfel eram ca un fel de slujitor al lui, căci stăteam în picioare ca să–l aștept din zori și până în miez de noapte. Ba nu pregetam să mă scol din pat și să deschid cui bătea în ușă, chiar după închidere, uitând că aș fi putut să mă pomenesc în fața unui răufăcător.

Dar pilda binelui nu servește la mare lucru – și dacă pământul nu e locuit numai de nemernici, mâna unui singur ticălos, între o sută de drepți, ajunge ca să–l prăpădească. Mâna asta mă pândea și pe mine în întuneric, gata să mă izbească. Ea nu putea să–mi ierte belșugul. Ea nu suferea ca eu să fiu altceva decât o mână râioasă, asemuitoare ei, bună să ceară de pomană ori gata să lovească pe furiș. Și ea mă lovi. Îi fu ușor, nevasta dormea.

O, Adrian!... Aci, mâna ticălosului întâlni în ajutor, ca să pustiască, mâna mult mai ticăloasă a Soartei –și amândouă se uniră în îndeplinirea faptei grozave!...

Făcut–am un păcat îndrăgind pe cea mai frumoasă fată din sat? îndrăgește cineva pe cea mai urâtă? Nu știu. Ceea ce știu astăzi e că am fost orb în dragostea mea și că n–am căutat să văd dacă sub patul dragei mele era măturat, dacă dindosul urechilor ei nu era murdar și dacă picioarele îi erau spălate.

Adriene, în ziua când ți se va aprinde pieptul de focul sfânt care l–a ars pe–al meu, adu–ți aminte de cuvintele mele: și înainte de–a te arunca cu trupul și cu sufletul în brațele putreziciunii omenești, fă ce n–am făcut eu: uită–te sub patul mândrei tale, cată dindosul urechilor ei și vezi–i picioarele ascunse în ghetișoare frumoase. Iar dacă cumva uiți de vorbele mele, amintește–ți de cimitirul ce–l vezi aci! Umple–ți ochii cu grozăvia acestui prăpăd; privește buruienile astea sălbatice care cresc ca o blestemăție aruncată pustiului omenesc; grajdul ăsta care–și jelește vitele; zidurile astea afumate cari își strigă disperarea către cer; grămezile de tablă ruginită și scâlciată, cari străluceau pe vremuri ca o oglindă în soare, de pe un acoperiș ce se ridica mândru de dreptul omului de–a trăi în curățenie și înlesnire, nu ca sobolul temător de lumină.

Amintește–ți! Și dacă sângele tău pătimaș vrea să te târască la genunchii celei mai frumoase fete din partea locului, opune–te, cheamă în ajutorul tău aceste ruini și zi–ți așa: „Moș Anghel și–a zdrobit viața fiindcă a iubit orbește pe cea mai frumoasă fată din satul lui, fără ca mai întâi să–i fi căutat sub pat, nici dindărătul urechilor, nici la degetele picioarelor..." Și înlătură de la tine mâna soartei nemiloase!...

După moartea femeii sale, Anghel continuă timp de câțiva ani să lase în părăsire o locuință nestrăjuită. Își propusese să–i redea strălucirea cuvenită, doar în ziua când copiii vor fi în stare s–o stăpânească. Ridicându–i tot ce avea mai de preț și îngrămădindu–l în jurul dughenei, el începu să ducă o viață de pustnic, de un pustnic care lua obiceiul de–a gusta cam prea des din rachiul ce–l vindea mușteriilor.

Om voinic, înalt, bine făcut, mers mândru, barbă frumoasă, creață și căruntă ca și părul, unchiu Anghel impunea tuturora. Vederea–i scurtă, care–l făcea să–nainteze cu pieptul în pieptul celui ce intra pe ușă, pentru ca să–și dea seama cu cine avea de–a face, impresiona și mai mult. El era om bun, dar nu prea suferea să fie sâcâit, cum nu suferă mai toți aceia cari „ajung" prin puterile lor. Conștient de ale sale, Anghel le înzeci ca să–și atingă scopul, care era, spunea el, „să prefacă ruinele într–un palat", în ziua când copiii vor fi demni de el. Astfel, cu toate nenorocirile, trecea drept un om avut.

Dar adevărata lui avuție, fericirea și nădejdea lui, erau cei trei copii pe cari îi creștea la Galați: un băiat de șaptesprezece ani și două fetițe de opt și zece ani. Flăcăul urma să–și ia bacalaureatul peste un an, apoi: „Voi vedea, zicea el într–o zi mamei lui Adrian; după ce va ieși din gimnaziu, se va duce să–și facă stagiul de un an în armată. Dacă are gustul armelor, aș vrea să fac din el un ofițer, un braț voinic și priceput pentru apărarea țării; dacă nu, își va alege meseria care–i va plăcea."

Din fetele sale nu voia să facă altceva decât „bune gospodine", să le înzestreze și să le mărite la oraș.

Omul își propune...

Într–o zi de iarnă viforoasă, pe când sta cu gândurile sale și privea la viscolul care mătura întinsa câmpie singuratică, patru oameni intrară în crâșmă, patru necunoscuți.

Așa cum îi era obiceiul, el dădu cu pieptul înainte ca să–i recunoască, dar inima i se strânse ca și coarnele melcului când sunt atinse: mutrele nu–i plac.

„Dacă oamenii aceștia sunt cumsecade, nu mai cred inimii mele!" își zise, strângând în buzunarul cojoacei revolverul, care nu–i lipsea niciodată.

– Bună ziua, Angheluță!... făcură cei intrați; e cald la tine!...

– Bun venit, călători! Ger, hai?

Dar adăugă în gând: „Dracu m–a luat! Astea–s glasuri de sugrumători!..."

– Ni–e foame, Anghelache, și–am vrea să bem... Se știe că vinul tău topește gheața!...

– S–o fi zicând... Eu știu însă că este o gheață pe care nici un vin nu poate s–o topească.

– Ha, ha!... Ești șugubăț, Angheluș!... Și care–i gheața asta?

– Ei bine, trebuie s–o cunoașteți: i se spune „inimă de câine", dar e greșit, căci se nedreptățesc bietele animale astea, care sunt niște adevărați prieteni, răspunse cârșmarul, arătând lângă dânsul doi câini ciobănești care nu–l slăbeau de–un pas. – Ei... ai gânduri negre! Nu–i lumea așa de rea...

– Se poate... Dar când cineva e, ca mine, crâșmar la drumu mare, vede câte alea și doarme noaptea cu un ochi deschis.

Această fățișă încunoștiințare făcu pe clienții noștri să simtă cu cine aveau a face. Fură serviți: pâine, slănină, vin.

– N–ai vrea să ne scoți olecuță de vin proaspăt, Angheluș?... Întrebă unul care făcea pe pisica blândă.

Unchiul rânji în sinea lui: „Aha! Mă poftiți la capcană!..." Răspunse:

– Acuși scosei un urcior de cinci oca!... Dacă cunoașteți la vin, o să–l simțiți pe limbă că–i proaspăt.

Asta le încurcă socotelile. Dar ei nu erau degeaba hoți. Ceva mai târziu, unul ieși afară pentru o „treabă mică„. Anghel înțelese că acesta era semnalul de atac: banditul se ducea să facă de strajă. Îngălbeni și se ținu gata. Un moment, îi veni în gând să scoată arma și să strige: „Sus mâinile!“. Își zise însă că poate să fie prada unei închipuiri înșelătoare.

Câteva clipe în urmă, părerea sa de rău fu amarnică.

Cei trei mușchetari vorbeau, în dorul lelei, de lucruri care n–aveau nici cap, nici coadă. Ei cerură chibrituri. Unchiul își zise: „Haiti! Acu–i acu!..

Dârz la inimă și la pas, cu mâna dreaptă pe armă în fundul buzunarului, el se apropie și le întinse, cu stânga, cutia de chibrituri. Cel mai țeapăn dintre tâlhari dădu s–o ia, domol, tot vorbind în lături, dar când fu s–o atingă dintr–o săritură înșfăcă pumnul crâșmarului ca într–o menghină; și dacă în aceeași clipă nemernicul căzu trăsnit de glontele plecat din buzunarul victimei sale, ceilalți nu mai dădură timp lui Anghel să scoată arma: îi sfărâmară pe loc țeasta, cu reteveiurile, în vreme ce dulăii le sfâșiau groaznic pulpele picioarelor. Amândoi fură culcați la pământ, unde zăcea și stăpânul lor, într–un lac de sânge. După care ispravă hoții luară în grabă banii ce se aflau în tejghea și fugiră lăsând în urmă–le mărturia netăgăduită a tălhăriei lor: tovarășul greu rănit.

Moș Anghel scăpă atunci de la o moarte sigură datorită numai neputinței ucigașilor de–a lua cu dânșii pe soțul doborât de glonte. Ei fuseseră așa de rău mușcați de câini, încât de–abia își mai putură târî picioarele.

La vrun ceas după crimă, câțiva cărăuși trecură pe la cârciumă, ridicară din sângele lor pe victimă și pe bandit, ambii încă în viață, și–i transportară la Brăila, unde fură tămăduiți amândoi.

După cincizeci de zile de spital, unchiul ieși slăbit, dar nu pierduse decât sângele. Șase luni mai târziu avea să piardă ceva ce–i era mai scump decât viața: pierdu pe cele două fetițe, înecate în Dunăre, împreună cu altă lume, pe când se plimbau în bărci, care, surprinse de valuri, se răsturnară.

Aici el văzu de aproape mâna neagră a soartei nemiloase.

Dar omul acesta era menit să cunoască toată grozăvia cuvântului românesc: Să nu dea Dumnezeu omului, atâta cât poate să ducă pe umeri! Și câte nenorociri nu poate un om să ducă pe umerii lui!

Întors de la biserică, unde dăduse o liturghie spre odihna sufletelor celor două copile rămase fără mormânt, moș Anghel se zăvorî în crâșmă și, timp de câteva ceasuri, se plimbă cu mâinile în buzunare. Apoi deschise larg ușa, se opri în prag și scuipă drept înainte, ca în obrazul cuiva, zicând:

– Na! Soartă ticăloasă... Tu mă–ncovoi, dar eu mă–ndrept și te scuip în față: na!

Și scuipă încă o dată.

Îi rămăsese flăcăul, ultima flacără care să–i lumineze noaptea creierului său, răpus de durere și de rachiu.

Soarta suflă și în această flacără și o stinse...

Unsprezece luni după angajarea fiului său într–un regiment de cavalerie și a doua zi după primirea unei scrisori în care tânărul îi spunea că dorește să rămâie în armată, cel mai nenorocit dintre oameni închidea prăvălia – fericit de vestea primită, tot fericit! – și încăleca pe Roibu ca să se ducă în târg să tocmească meșteri pentru reconstruirea caselor arse.

Nu făcu însă două sute de pași, când un poștar călare îl opri în drum și–i înmână o telegramă. Inima nu–i spuse nimic. Desfăcu hârtia liniștit, și citi: „Fiul dumitale. Alexandru Anghel, a căzut de pe cal într–o șarjă de cavalerie și a murit pe când...

Foaia îi scăpă din mâini; un răget de tigru îi ieși din piept; se înălță în scări și se rostogoli la pământ ca un stâlp ce se prăbușește.

Astfel, moș Anghel își bău paharul până la drojdie.

S–ar crede că această culme a nenorocirii ar fi trebuit să–i aducă și sfârșitul. Da' de unde! Ceea ce putea să–i vie ca o ușurare, adică moartea, nu veni; și nimeni n–a știut de ce omul ăsta nu și–a pus capăt zilelor.

Nu s–a omorât. Dar se ucidea zilnic, înghițind fără întrerupere păhăruțe din rachiul lui cel mai tare.

Procesul de descompunere al acestui om, tată duios, bun cetățean și creștin cu evlavie, e cea mai fioroasă din tragediile pe care autorul acestor rânduri le cunoaște. Aci e descris numai începutul. Sfârșitul ei – tristețe care rupe inima – va fi povestit mai departe.

Feciorul său fiind mort, Anghel ceru ca înmormântarea să se facă în cătun. Ea fu urmată de toți locuitorii. Și când puștile traseră salvele, în momentul scoborârii coșciugului, toată adunarea, în lacrămi, se aruncă în genunchi. Plângeau ostașii, plângea și ofițerul care comanda onorurile militare. Un singur om nu plângea: tatăl.

În picioare, descoperit, cu pălăria în mână, el sta pe marginea groapei și privea coșciugul în fund.

În clipa asta, un cojan se rupse din mulțime, se aruncă la picioarele sale, îi înlănțui genunchii și strigă:

– Anghel!... Anghel!... iartă–mă: eu am dat foc casei tale! Fă–ți dreptate!... Da' iartă–mă–ntâi!...

Anghel întoarse capul și privi îndelung la omul care se tăvălea la picioarele sale, se frigărea ca pe cărbuni aprinși și răcnea:

– Iartă–mă!... Și omoară–mă!... Aruncă–mă în temniță!...

El rosti:

– Iertat să fii...

Și plecă... Nimeni nu îndrăzni să–l urmeze.

Ajuns acasă, desprinse din pereți icoana împodobită cu busuioc a Sfintei Fecioare ținând în brațe pe lisus, precum și portretele regelui, reginei și al prințului moștenitor; luă un hârleț, făcu o groapă în grădină, le așeză în fund și le acoperi cu pământ.

Apoi se zidi în cârciumă și se dădu cu trup și suflet rachiului.

Din ziua aceea și timp de un an nimeni nu știa dacă se afla cineva înăuntru, ori de nu cumva prăvălia era pustie. Locuitorii treceau parcă temători, se smereau în fața ferestrelor cu perdelele trase și își căutau de drum. Moș Anghel ieșea noaptea, însoțit de–un câine, și se ducea să rătăcească printre ruinele caselor arse. Ziua, împietrit cu coatele pe masă și cu bărbia sprijinită în pumni, bea păhăruț după păhăruț, fără să se–mbete, și printr–o crăpătură a obloanelor privea la dărâmăturile fostelor acareturi.

Când se împlini anul grozavului doliu, pustnicul redeschise crâșma, sau, mai curând, tot ținând–o închisă, dădea de băut unuia și nu dădea altuia, fără ca cineva să fi înțeles vreodată pe ce motiv se baza atât refuzul, cât și preferințele sale. Trecătorii îi respectau ciudățenia voinței, nenorocirile lui fiind cunoscute de toate satele megieșe. De altfel, el nu mai aducea nici un fel de băutură nouă, căci avea hruba plină de vinuri și de rachiuri.

Adrian și mama lui fuseseră singurele făpturi omenești cărora Anghel consimțise să le vorbească de două ori în cursul anului care urmă redeschiderii. Mereu așezat la fereastră, cu sticla și paharul dinainte, cu câinele lângă el, cu ușa zăvorâtă, unchiul privea neîncetat printre perdele. Adrian văzu un car oprindu–se și doi oameni venind să bată în obloane. Anghel stătu nemișcat, și cărăușii plecară. Un alt car trecu; fără să se dea jos, omul strigă din drum:

– Anghel!... Aș vrea să beau un pahar! Fu servit.

În seara aceea de Paști, ducându–se la unchiul său, după porunca mamei. Adrian se gândi la toate aceste nenorociri și–și zise: „Mama se înșală când și–nchipuie că am să reușesc să scot pe moș Anghel din vizuina lui!..."

Într–adevăr, însărcinarea nu prea era ușoară, căci nu era vorba numai de o vizită, ci de o împăcare. Cei doi frați, Anghel și Dumitru, se sfădiseră, cu opt ani în urmă, la moartea mamei lor, pe o ticăloasă chestie de moștenire. N–aveau de moștenit decât bulendre, dar Anghel, care era avut și gata oricând să ajute pe fratele său, o ținea morțiș cu împărțitul:

– Vreau să am un leu moștenire de la mama, ca să–mi cumpăr un șirag de mătănii, pe care să le spânzur la icoană și să știu că sunt de la mama!...

Dumitru pretindea, cu drept cuvânt, să rămâie stăpân pe ale casei, ca unul care îngrijise de bătrână până la moarte. Mama lui Adrian se opunea din răsputeri la împărțire. Sora cealaltă însă, deși înlesnită, și mai ales Anghel, își cereau fiecare partea. Și în focul certei, mezinul aruncă o sudalmă fratelui său. Acesta îl pălmui. Atunci Dumitru săvârși greșeala de–a izbi cu bățul în frunte pe Anghel, însângerându–l. Lovitul ieși din casa părintească, zicând celuilalt:

– N–am să mai intru aici, și nici tu la mine, până nu mi–i săruta în fața lumii talpa ciubotelor!...

De–atunci au rămas certați. Înainte ca Anghel să–și fi pierdut copiii. Dumitru se opusese cu încăpățânare la rugămințile sorei de a se duce să ceară iertare fratelui supărat; iar după aceste morți năprasnice, nimeni nu mai îndrăznise să–i tulbure sihăstria cu un fleac.

Acum, mama lui Adrian voia cu stăruință să–și împace frații. Chemând pe cel jignit, în loc să meargă cu toții la dânsul, ea se bizuia pe durerea lui, care trebuia să–i fi înmuiat mândria, precum și pe precăderea pe care, ca soră mai mare, o avusese întotdeauna în ochii fraților ei, mai ales în ochii aceluia care, deși bogat, ceruse împărțirea împiedicată de dânsa, femeie sărmană.

Erau ceasurile nouă seara când Adrian ajunse la crâșma unchiului. La fereastra dinspre miazăzi, care dă spre sat, se vedea lumină. Tânărul se cutremură, gândind la omul de din dosul acelor perdele trase. El se apropie de geam și lipi urechea. Nici un semn de viață, afară doar de lampa care arde. Sultan, nerăbdător, lătră. Câinele unchiului îi răspunse, dar perdeaua nu se mișcă. Adrian știa câ era zadarnic să bată, își sprijini fruntea de cercevea și zise, cu sfială:

– Unchiule! Eu sunt!... Adrian... am să–ți spun ceva.

O clipă de așteptare, apoi perdeaua se dădu la o parte; mâna pustnicului făcu semn băiatului să treacă la ușa crâșmei. Moș Anghel veni cu lampa să deschidă. Adrian intră, urmat de Sultan.

De la prima aruncătură de ochi înlăuntrul slab luminat al prăvăliei, inima i se strânse și mai tare. Tristețe a lucrurilor părăsite de mâna minunată a omului, ce puternic e graiul tău!... Nu mai erau pahare și sticle pe tejghea; nici pâine pe masa mare, nici slănină spânzurată de tavan ca niște bucăți de scândură groasă; nici covrigi înșirați pe vergea... Pulbere, uitare, părăsire, pace ucigătoare...

În mijlocul acestui nou țintirim, moș Anghel, cu gheba pe umeri, tot înalt, dar gârbovit, vai, încovoiat, omul care mergea pe vremuri cu pieptul înainte și cu capul sus, ca un leu, moș Anghel își privea nepotul cu aer liniștit. Adrian îi apucă cu ambele mâini mâna sa liberă și i–o sărută, gata să plângă. Fără să scoată o vorbă, unchiul îl duse în odaie.

Aci, aceeași părăsire. Pereții, goi și îngălbeniți, nu mai răspândeau plăcutul miros de văruială proaspătă. Patul, un adevărat culcuș de cerșetor, murdar și răvășit, părea că se răzvrătește el însuși împotriva unui trup greu de nenorociri. Soba rânjea prin toate crăpăturile–i negre de fum. Tavanul cu corzile lui afumate și pline de case de păianjen; ai fi zis o potcovărie. Două scaune hodorogite, masa, o pușcă cu două țevi, spânzurată în cui de cureaua ei, precum și alte câteva hârburi, era tot ce se putea vedea. Pe masă: clondirul cu rachiu și paharul. Biblia, un catastif cu plaivazul legat de sfoară, o pâine începută și un cuțit.

Adrian izbucni în plâns.

Moș Anghel, așezat pe scaun, îl trase lângă dânsul și–l sărută, pentru prima oară de la nenorocirea care puse vârf celorlalte. Cu glas bărbătesc, dar dogit, lipsit de sunetu–i de altădată, el îi zise, părintește:

– Sunt mulțumit că te văd, Adriene... dar, ia spune–mi, de ce plângi?...

– Unchiule... e cu putință!... Să mănânci pâine goală... În sfânta zi de Paște, când până și câinii gustă azi din cozonac!... Ce blestem!...

Adrian își șterse lacrimile și, privind pe unchiul său în față, îl văzu surâzând cu bunătate, bunătatea neîndurată a omului ucis de suferință. Capul începea să pleșuvească, obrajii erau palizi, barba și părul albiseră cu totul; iar hainele și cămașa: murdare și fără nasturi.

Răspunse nepotului cu un grai și mai stins:

– Dacă numai de atâta lucru plângi, liniștește–te și spune–mi de ce–ai venit la mine?

– Am venit să te–ntreb dacă mai dușmănești pe moș Dumitru...

– Nu mai dușmănesc pe nimeni...

– Ai vrea să–i ierți greșeala?...

– Nu mai am de iertat nimic și nimănui...

Anghel răspundea cu lipsa de însemnătate cu care ar fi zis: „Pâinea e pe masă„, ori: „Afară e întuneric“.

– Ei bine, adăugă Adrian, cam cu șovăială, mama mă trimite să te rog să vii astă–seară până la noi.

– Mama ta te trimite... repetă moș Anghel, clătinând din cap. Mama ta e o sfântă, Adriene...

Apoi, după un moment de cugetare, adăugă:

– Da' tu ce zici?... Să viu?

– Mă mai întrebi, unchiule?... Eu o vreau din tot sufletul!

– Și ceilalți o vor?

– Bineînțeles; toată lumea o dorește...

– Dacă e așa, iaca: o vreau și eu, ca voi toți...

Ce amarnic „o vreau și eu" fu rostit de buzele sale cari surâdeau neiertător!... Ce înfrângere a oricărei voinți!... Adrian se înspăimântă.

Ieșiră împreună, însoțiți de câinii lor.

*

Părintele Ștefan, pe care Adrian îl înștiințase în treacăt, era un bătrân de optzeci de ani. El nu mai slujea la biserica din Cazasu, se retrăsese în căscioara lui de la Baldovinești și aducea mari foloase consătenilor săi, ținându–le loc de judecător și de sfătuitor înțelept. Vederea i se cam slăbise; dar picioarele nu se dădeau bătute nici când o lua la sănătoasa lângă un om tânăr. Cum locuia în vecinătatea lui moș Dumitru, își luă toiagul și merse să bată la ușa acestuia.

La ivirea feței sale apostolice, încununată de barbă și plete gălbui–fumurii, toată adunarea se ridică în picioare și–i sărută dreapta, pe care o punea de cincizeci de ani sub buzele păcătoșilor.

– Hristos a–nviat, feții mei!... zise el, cu glasu–i obișnuit de biserică.

– Adevărat a–nviat!... i se răspunse.

Mama lui Adrian, din capul mesei, îl pofti să ia loc pe scaunul ei, pe care preotul îl și ocupă fără multe mofturi, ca un drept al său; iar ea rămase în picioare, se lipi cu spatele de perete și încrucișă brațele la piept.

Cei de față, oarecum nedumeriți de această vizită neprevăzută, întoarseră cu toții privirile spre sora mai mare, cătând o lămurire. Dânsa, slabă, dreaptă, cu obrajii întinși, își plimbă ochii, cu bunătate, pe deasupra adunării și cuvântă:

– Te–am chemat, părinte Ștefane, cu gând să–ți cer ajutorul matale ca să–mpăcăm astă–seară pe frații mei Dumitru și Anghel... – sper să vie și acesta numaidecât. După cum știi, iată opt ani de când nu–și mai dau mâna, se ocolesc și lasă să treacă cele mai sfinte sărbători fără să guste pâinea și vinul laolaltă. Ți se rupe inima. Nu vreau să trec în ochii nimănui drept o femeie fără pată. Am și eu păcatele mele, între care ăl mai mare e c–am dat naștere unui copil care n–are tată, după ce am trăit zece ani cu un om, fără să fi avut binecuvântarea bisericească... Dar cel mai trist dintre păcate cred că e dușmănia, orice dușmănie între oameni, și cu atât mai amarnic între doi frați...

– Eu nu mai dușmănesc pe fratele Anghel... Întrerupse Dumitru, posomorât.

– Sunt bucuros s–o aud, Dumitre... făcu preotul, numai atât că nu te–ai prea grăbit să ne–o spui mai curând...

– Vezi că el a fost nedrept cu mine...

– Da; el a fost nedrept cu tine, încuviință slujitorul dreptății, dar tu ai fost nelegiuit cu dânsul: l–ai lovit și ai însângerat pe fratele tău mai mare. Ai uitat sfânta credință a părinților noștri, care spunea că „acela care va lovi pe fratele său mai mare îl va purta în cârcă pe lumea ailaltă" –, ba chiar le și vedeau umbrele în luna plină.

Dumitru tăcu. Soră–sa continuă:

– E adevărat: Anghel a fost nedrept atunci. El n–a ținut seama de faptul că Dumitru a purtat de grijă bătrânei noastre mame, în vreme ce noi am apucat fiecare încotro ne–a mânat ursita. Dar Anghel, ca om cu avere, voia să–l ajute pe frate–său mai mic să–și refacă un cămin; și aci stă vina lui Dumitru; el era mândru, nu voia să datorească nimic celui înstărit. Bănuiesc chiar că–l dușmănea de pe–atunci. Astfel, cearta și bătaia mocneau în sufletul lui ca jarul sub cenușă – și s–au bătut. Acuma, sărmanul Anghel și–a răscumpărat toate păcatele: nefericirea l–a despuiat de tot ce avem mai omenesc în noi, și azi el nu se mai numără printre cei vii decât cu bietu–i trup, care de–abia se mai târăște. Din parte–mi, aș fi vrut mai curând să–l văd mort, căci ce face el acum e mai rău decât moartea. El bea, dar băutura îl bea pe dânsul: i se dă ei cu sufletul.

N–am mai fost pe la dânsul de la Crăciun, și nici el nu mai dă pe la nimeni. Odată i–am spus că dacă nu se lasă de rachiu, mai de dorit ar fi să moară. El mi–a răspuns: „Am și murit..." Dar eu tot nădăjduiesc că l–om putea smulge băuturii. Mai ales sfinția sa părintele Ștefan ar avea poate o înrâurire hotărâtoare asupra lui. Dacă vine astă–seară la noi, ne–om duce să–l vedem mai des. De asta îl rog pe fratele Dumitru să–i ceară iertare, cu umilință...

În clipa asta ușa se deschise largă și, în cadrul ei, apăru deodată moș Anghel cu Adrian dinapoia lui. El voia să se ție drept și credea că surâde. Cu veșmintele dezmățate, cu gheba mototolită pe umeri, ciubote pline de noroaie d–anțărț și căciula–n mână, l–ai fi luat drept un bătrân cerșetor.

El salută ca pe alte vremuri:

– Bună seara, cinstită adunare!...

Ivirea lui fără de veste în halul acesta disperat mișcă pe toată lumea. Dumitru și sora sa izbucniră în lacrimi. Cel dintâi căzu la picioarele nenorocitului frate și–i sărută cizmele. Cealaltă îi plângea pe mâini, care miroseau a rachiu.

– Sărmane frate!... sărmane frățior!... cum ai ajuns!...

Moș Anghel, netulburat de nimic, ridică pe fratele său și–l îmbrățișă, precum și pe soră–sa. Se duse de sărută mâna preotului, o strânse pe–a celor de–o seamă cu dânsul și–o lăsă pe–a sa să–i fie sărutată de cei tineri. Apoi se așeză la locul ce i se făcu la celălalt capăt al mesei, în fața părintelui Ștefan.

În tăcerea ce urmă, singure se auzeau sughițurile înăbușite ale fratelui și sorei, care continuau să plângă.

Anghel își șterse surâsul binevoitor, de îndată ce luă loc la masă. Privirea i se încruntă. Zise:

– De ce plângeți?... Ce îndreptați cu lacrămile?...

Liniștea veni, dar nimeni nu îndrăznea să vorbească. Bătrânul preot țintea cu ochi pătrunzători pe nefericitul său văr, aproape tot atât de îmbătrânit ca și dânsul. El îi zise, cu glas hotărât, plin de bunătate:

– Anghel, mă socot în dreptul meu să–ți aduc aminte c–ai intrat aci, în sfânta zi de Paști, fără să rostești salutul oricărui bun creștin ortodox.

Mustratul, vădit neștiutor, întrebă nedumerit, ca și cum venea de pe alte tărâmuri:

– Ce salut, părinte?

Preotul îi înțelese starea de necunoștință și lămuri cu răbdare:

– Ei bine, vorba noastră cuvioasă: „Hristos a înviat!".

Anghel plecă fruntea, atinse cu degetul o fărâmitură de pâine ce se afla dinaintea lui, pe masă, apoi, căutând drept la preot, răspunse:

– Eu nu cred că Hristos a înviat!... Morții nu înviază.

– Anghel!... ești un nelegiuit! Hristos nu–i un „mort", ci Fiul lui Dumnezeu, și Dumnezeu el însuși!... exclamă omul bisericii, mereu stăpân pe sine, dar cu vocea cam tremurătoare.

– Nu știu nimic... făcu Anghel, nepăsător.

– Zicând aceasta, scoase dintr–un buzunar al ghebei o sticlă cu rachiu, din alt buzunar un păhărel, îl umplu pe–ndelete, în văzul tuturora, și puse sticla la loc. Din pahar sorbi o dușculiță, pe care o plimbă prin gură înainte de–a o înghiți, apoi așeză păhărelul pe masă, cu băgare de seamă ca și cum s–ar fi temut să nu–l vadă răsturnându–se.

Cei de față se priviră înmărmuriți. Mama lui Adrian făcu mâna streașină deasupra ochilor și plânse în tăcere. Anghel, neclintit, nu înțelese nimic din groaza pricinuită, își preumblă ochii cu liniște pe deasupra mesenilor, ca și cum ar fi săvârșit fapta cea mai firească. Și, într–adevăr, pentru el, firească devenise, tot săvârșind–o de–o sută de ori pe zi, de trei ani încoace, singur în odaia lui, în afară de putința oricărei mustrări.

– Sărmane Anghelache!... compătimi preotul. Te plâng... ai încetat nu numai de a fi creștin, dar chiar și de–a fi om!

Drept orice răspuns, Anghel își reluă păhărelul, îl duse domol la buze și trase o nouă înghițitură. Pe urmă, cu un aer plictisit, zise, ca pentru sineși, parcă i–ar fi scăpat un geamăt ușor:

– Eu nu știu de ce m–ați făcut să viu aici...

Atunci, soră–sa, care sta în dreapta lui, își șterse lacrimile, îi luă o mână și–i zise ca unui copil:

– Dragă frățioare... Te–am chemat fiindcă dorim să te readucem în sânul nostru, să te iubim și să te facem să ne iubești. Nu–ți mai place viața?!... Nu–ți mai place nimic?!...

– Dacă–mi place, ori dacă nu–mi place, e totuna... Și tot nimic... Dar de ce te ostenești cu mine, soro?

– Cum așa, Anghelache? Sunt sora ta mai mare, și nenorocirile tale sunt și ale mele...

– Asta nu–i adevărat! Ai suferit și mai suferi nefericirile matale, dar nu pe ale mele.

– Ce fel vorbești tu, frate?... Suferim, da, prin legăturile sângelui nostru.

– Nu sunt nici un fel de legături: dacă–mi retez un picior, sângele meu curge, nu al matale.

– Oricum... chinurile sufletești le simțim îndeobște.

– Nimic, nimic... Să fie o vorbă în vânt ce–oi spune acuma: dacă ți–ai pierde mâine băiatul, eu aș suferi, dar matale–ai muri!...

Soră–sa tăcu, trist încredințată de dreptatea vorbelor lui; iar el gustă iarăși din rachiu.

Preotul reîmprospătă cunoscuta pildă biblică:

– Anghel, adu–ți aminte de Iov!... Nenorocirile lui au fost cel puțin tot atât de mari cât și ale tale, dar el a rămas neclintit în credința lui. Gândește–te că noi ăștia, păcătoșii, nu putem pătrunde cugetul Domnului. Cine știe dacă suferințele taie nu sunt tot atâtea încercări pe care ți le trimite Atotputernicul, ca să facă apoi din tine unul din aleșii săi?...

Anghel se sfredeli în scaun; ochii săi luciră. El voi, parcă, să răspundă, dar cuvântul i se opri în drum. Chemă pe Adrian, care sta într–un colț, și–l așeză la stânga sa, între dânsul și Dumitru, apoi zise cu ceva mai multă tărie:

– Vere Ștefane! Minciuni urâte trebuie să mai sălășluiască și în poveștile voastre bisericești. (El tutuia preotul.) Mintea mea nu–i în măsură să–ți răspundă cum se cuvine, dar iată aci pe nepotul nostru, el știe mai multe decât noi...

– Unchiule, întrerupse Adrian, n–aș vrea să fiu amestecat în neînțelegerile dumneavoastră; nu–s de vârstă, și convingerile mele ar putea să rănească pe părintele Ștefan.

Moș Anghel îi puse o mână pe umăr și–l încredință:

– Băiatul meu, n–ai să rănești pe nimeni. Suntem aci între noi, aproape în familie. Și, spre binele meu, ai să ne spui adevărul așa cum l–ai aflat din cărți. Nu mai trăiesc acum decât pentru adevăr. Dar de doi ani de când tot citesc, cum pot, în Biblie, nu fac decât să mă–ncurc și mai rău. Cum îți lămurești tu, Adriene, că atâta înțelepciune s–așterne în cartea asta, alături de tot felul de basme, de bunăoară, snoava asta cu Iov?

Adrian, turburat de căutătura ageră a preotului, răspunse:

–Lămurirea e că figurile biblice sunt în afară de adevărul istoric. Biblia e o carte cuvioasă, bună pentru credincioși. Ea îți cere să crezi, nu să cercetezi.

– Spune–mi, atunci, dacă ai putea tu să crezi într–un Dumnezeu care ucide năprasnic pe toți copiii unui tată, așa, de gust, ca să–l încerce?... Ar trebui să aibă o inimă de adevărat tâlhar!...

La cuvântul acesta, preotul se ridică, fript:

– Vă las!... zise el. Locul meu nu mai e într–o casă în care Dumnezeu e batjocorit!...

– Ăsta e tot ajutorul pe care poți tu să–l dai unui Iov ca mine? întrebă moș Anghel. Trei copii am avut, și pe toți trei i–am pierdut. Ce nelegiuire am săvârșit, oare, pentru ca Dumnezeul tău să mă pedepsească cu atâta cruzime?

– Nenorocitule!... Mila cerească te alesese ca să te treacă în rândul mucenicilor ei, care se bucură de viața veșnică!...

–Mila ta cerească ar fi făcut mai bine să mă lase să mă bucur de viața de om pe pământ, care–mi plăcea, și să nu facă din mine un bețiv fără familie și fără Dumnezeu.

–Nimeni nu–i vrednic să judece faptele Domnului!...

Zicând acestea, preotul blagoslovi și plecă.

– Anghel, îi zise soră–sa, după plecarea vărului lor, n–ai fost cuviincios cu părintele Ștefan; ai uitat că e preot.

– Dimpotrivă, soro, tocmai fiindcă e preot am ținut să–i spun că nu mai cred în snoave popești. A lor e vina, dacă astăzi eu nu mai am credință în Dumnezeu. De ce s–au apucat să ne dea un arhitect atotputernic și care se amestecă întruna în viața noastră?

Nimic nu e adevărat în povestea asta. Dar adevărul trebuie să fie undeva. Unde? Nu știu. Ce știu e că trăim, suferim și murim prostește, fără să știm nici de ce, nici cum. Mai știu că marea noastră greșeală e că alergăm prea tare după fericire, pe când viața rămâne nepăsătoare dorințelor noastre; dacă suntem fericiți, e din întâmplare; iar dacă suntem nenorociți, e tot din întâmplare. În marea asta plină de stânci, care e viața, barca noastră e dusă în voia vânturilor și, oricât am fi de iscusiți, nu putem ocoli mare lucru. Și e zadarnic să–nvinuim pe cineva, ori să ne punem nădejdea în ceva; ești sortit fericirii, ca și nefericirii, înainte de–a ieși din pântecul mamei tale. Fericit e cel ce simte cât mai puțin, ori deloc. Nimicul pe care–l cere, viața i–l dă. Și nenorocit e cel ce simte și vrea; el n–are niciodată îndeajuns.

Adrian își petrecu unchiul la vizuinea lui. Anghel se opri înaintea ușii și zise nepotului său în momentul despărțirii:

–Adriene!... Am să mor pe curând, căci mațele îmi sunt arse de rachiu. Privește–mă bine și adu–ți aminte, ori de câte ori vei voi să scuipi pe un bețiv, că eu, unchiul tău Anghel, om curat și iubitor de viață curată, am ajuns bețiv și am murit bețiv din vina nimănui.

Share on Twitter Share on Facebook