Să mă spele de insulte nu mă-ncerc să fac apel

La un veac ce nu cuprinde decât patimă în el

Și în care tot nerodul are dreptul să vorbească

Ca dovadă-ntemeiată de prostia cea obștească.

Cât e țara noastră toată văd mulțimi fără simțiri,

Creieri stinși de întuneric, inimi roase de-njosiri. 

Dar când patru generații peste moartea mea vor trece,

Când voi fi de-un veac aproape oase și cenușă rece,

Va suna și pentru mine al dreptății ceas deplin,

Ș-al meu nume, printre veacuri, înălțându-se senin,

Va-nfiera ca o stigmată neghiobia dușmănească,

Cât vor fi în lume inimi și o limbă românească.