Memorabilul Focului Mare întâmplat în București

Vai ce vedere! ce groazăvie!Ce biciu de pară, urgii cerești!

Ce jale mare! ce sărăcie

Căzu odată pe Bucureșci!

Martie-n doăzeci și trei zile,

Paștile sfinte când se serba,

Când tinerimea, copii, copile,

Sta-n haine nouă ce se schimba,

Când fiecare după-nviere

C-ăn a sa casă era culcat

De obosire, de priveghere,

Gusta odihnă ne îmbrăcat

Când negustorii pe slugi lăsase

Cu părinți, neamuri, a se vedea,

Că la zi mare se-mprăștiase,

La bolte nimeni nu mai gândea

Când bătu-n turle unsprece ceasuri

S-a-nceput toaca a răsuna

De prânzul zilei mulțime glasuri

La sfânta slujba cema, -ndemna

Când mergea unii spre-nchinăciune

Și alții înca dormea-n somn greu,

Foc izbucnește cu viiciune,

Înalță flăcări ca curcubeu

Și cum austrul se-ntărâtase

Cu groază vie îl întindea,

În depărtare peste zeci case

Asvârlea flăcări și aprindea

Sfântul Dimitre nu s-aprinsese

În preajma-i focul încă ardea

Și Bărăția o cuprinsese,

Ca un balaur o mistuia

D-aci la Vergu se văzu-n pripă

Prin tot ocolul grozav aprins.

D-aci Lucacii ca într-o clipă

Și Udricanii ardea ne stins

Apoi se ntinse ca o fâșie

Până la Delea spre răsărit,

Ș-alta fâșie cu vrăjmășie

Spre miază noapte mergea cumplit.

Biserici sfinte făcute bine,

Palate, hanuri, de rând ardea,

Lipscani, bolte de mărfuri pline

Focului pradă toate cădea

Sfântul Gheorghe, han ca cetate,

Cu-mprejurare de zid înalt,

Bolți doă rânduri înfrum-sețate

Încat ca dânsul nu era alt.

Al cărui clopot d-asupra nopții

Cu acel foarte uriaș glas

Din prejur focul și-n oraș morții

Era vestite-n clipa de ceas

Acuma pentru din urmă oară

Iși scoase glasul la acest foc,

Că alui pară în turn cum zboară,

Îl și patrunde aci pe loc.

Ș-așa cela ce vestea focul

În cea din urmă de foc s-a ars,

Ce vestea morții, viind sorocul,

Că toate, moarte și ea a tras.

Iată dar, morții toate-s supuse!

Nimic nu-i vecinic p-acest pământ!

Eri monumente vedeam stând puse

Ș-azi nicăirea de tot nu sunt.

Sfântul Gheorghe, acest han mare

Era mai bine să nu fi fost,

Decât s-ajungă la fie-care

Nădejdi deșarte de adăpost.

Că-n el se stinse negustorime

De sumă mare avut arzând,

Aci-și pierdură starea mulțime

Și scăpătară-ntr-un ceas pe rând.

Toți brașovenii, bogasierii,

Și postăvarii s-au fript, s-au ars,

Și mai cu seamă sunt librierii

Pagubi simțite care au tras.

Fiind că târgul spre-asigurare

De foc, într-nsul tot iși bagă,

Și-n răzmirițe pentru scăpare,

În el să intre toți alerga.

Precum s-acuma văzând că focul

Turbat începe a se roti,

Apuc, car marfa și umplu locul,

Gândind că-ntr-nsul o vor scuti.

Dar, vai! zădarnic se osteniră!

Le fu nadejdea făr-de folos!

Căci aici toate se mistuiră

Și fir de ață nimeni n-a scos.

Ce poate zidul, ce poate omul!

După cuvântul proorocesc

Când o cetate n-o păzi Domnul,

Deșert l-e truda câți o păzesc.

Așa și-n alte biserici, hanuri,

Scoțând din case câți au cărat,

Tot cu aceleași de scăpări planuri,

Nimic asemeni nu s-au scăpat.

Lucaciul falnic, mahala mare,

Clădiri frumoase pe al său drum,

Și-o biserică din cele rare,

Făcută nouă abia acum.

A cării turle prea înălțate

Ș-acoperite num-a fier blond,

Cu osebire -nfrumusețate,

Ca niște cupe formate-n rond,

Ca o făclie de sus din turle

Prin zalojele cum lua foc,

Podoabe scumpe, averi și scule,

S-a topit toate aici pe loc.

Două-spre-zece biserici toate ¹

Acest balaur a inghițit,

Nimic din gura-i n-a putut scoate,

Până și clopot a mistuit.

Că focul care se înălțase

Și se suise până la nor,

Plecându-l vântul, tot de mari case

Își izbea vârful într-al său zbor.

Și ca fosforu-n iuțeală mare

Pân-să vezi casa de s-a aprins,

Ca praf de pușcă din scăpătare,

Pe clipa para o au și lins.

Răzbea prin pivniți adânci, bolțite,

Cu spirt și vinuri, buți aprinzând,

Ardea cu fierberi înclocotite,

Mulțime case și înotând.

Unt-de-lemn, seuri, rezerve strânse,

Product tot felul în magazii pus

Belșugul focul pe loc frânse,

Scumpete, lipsa-n toate-au adus.

Aceste -nsuma tot deodată

Cum s-aprinsese înflăcărat,

Vedeai o pară ne precurmată

Curgând ca râul cel turburat.

Tot orizontul se înnegrise

De fumuri multe ce izbucnea,

Zbura în zare mărfuri aprinse,

Hârtii, materii pe sus pornea.

Și-n nori ca zmeii șerpuia roate,

Văzduhul parcă vedeai arzând,

Și prefăcute cenușe toate,

Venea ca ploaia pe jos picând.

Nu e în stare condeiu să scrie,

Nu poate gura a le rosti

Ș-întocma toate să le descrie,

Vrând către altul a povesti.

În două ceasuri ard mii de case,

Toate cenușe se prefac, cad,

Tot Bucureștiul se-nflăcărase,

Cazuse parcă întreg în iad.

Fugea cocoane fără putere,

Cu prunci în brațe, amar plângând,

Lasă scumpeturi, scule, avere,

Viața să-și scape numai vrând.

Cuprinși d-odată, fără de veste,

D-acele flăcări ce se-nalța,

Desculți de fugă barbați, neveste,

Neavând păs nici a se-nalța.

Căci focul grabnic nu le da vreme

Nici să-și îmbrace ai lor copii,

Câți intră-n case făr-a se teme.

Aici îndata au ars de vii.

Astfel de jale d-a fost vr-odată

Nu să gasește scrisă în cărți

Mulți nu putură să fugă îndată,

Iau cuprins focul din patru parți.

N-avea pe unde din foc să iasă

Aici îndată îi cotropea,

Priveai cu jale din altă casă,

De milă, pieptul ți se rupea.

Vedeai pe omul că arde, piere,

Și de viu focul îl îngropa,

Și n-avea nimeni vre-o putere

Să intre-n flăcări de a-l scăpa.

Pe poduri, uliți, înota focul,

Pe om din fugă îl aprindea,

Cenușă, fumul de prin tot locul

Îi orbea ochii, nu mai vedea.

Era greu foarte a sta-npotrivă

Grozavei furii acestui foc,

C-acea furtună ne milostivă

Suflă puternic, nu stă pe loc.

Scânteia mică, ca o sageată,

Pe pomul verde cum o lipea,

Copac gros, mare cădea îndata,

Pe clipa-n două jos îl rupea.

Mistuia totul, pătrundea fierul,

Țărâna, pietre, zidiri topia,

Pornise parcă urgie Cerul

Să arză totul și foc stropia.

Acum vrea parcă Dumnezeirea

Cu foc pământul a-l curăți,

Și cu venirea-i pe omenirea

Cea nesupusă a-mpărăți.

Acuma parcă era să fie

Județul lumii, precum e scris,

Al cărui ceasul nimeni nu-l știe

Precum chiar Domnul rostind a zis.

Uimită lumea uită de toate,

În desnădejde tot alerga,

Uită că Cerul într-un ceas poate

Să-și verse mila de-l va ruga.

Înalta Doamnă cea prea duioasă,

Mergând îndată, a pus pe cler,

Rugând d-odata evlavioasă

Să îmblanzească pe sfântul Cer.

Și pe când clerul citea litanii

Și pentru milă pre Sfânt ruga,

Atunci poporul facea metănii

Și-nălțând ochii spre Cer striga:

Vai, nouă, Doamne! vai nouă, sfinte!

Revarsă-ți mila, nu te-ndura!

Aceste ș-alte de rugi cuvinte

Cu lacrămi crunte toți murmura.

Prințul călare cruciși tot locul

Într-o suflare inconjura

Aci da planuri să stingă focul,

Apoi îndata-ntr-alt loc era.

Dreapta și stanga pompieri, miliții,

Să curme focul, tot dobora,

Cu instrumente cârma poliții,

D-o parte ș-alta sta, apăra.

Și prin comanda cea înțeleaptă

Ce o da Prințul către pompieri,

Feriră stânga și partea dreaptă

D-acele flăcari cu mari puteri.

Ș-a lasat focul să se împingă

Încotro vântul îi poruncea,

Și ca pârjolul făr-să se stingă,

Mergea-nainte cum îi plăcea.

Astfel se duse potop de pară,

Ca un balaur mâncând semeț,

Până-n câmpie, la vii afară

Ș-aici se stinse, neavând nutreț.

Speriata lume se amețise,

Nu știa unde să facă pas,

Bărbați, neveste, se răspândise,

Copii pierduse în acel ceas.

De unul, altul neavând știre

De-s cu viață sau au ars

Umbla pe drumuri toți în uimire

Copii și mume țipa cu glas.

Goi, fără haine, cum se-ntâmplase

Din somn îndată atunci sculați,

Cei mai mulți încă nici nu mancase,

Umbla de foame ca leșinați.

C-astfel de iute mergea pârjolul,

Cât fugea numai de mâini cu prunci,

Nici bani, nici haină, nu dă pas zorul

Să se întoarcă să ia atunci.

Fugea la margini, la câmp afară,

Fiește-care-ncotro vedea,

Că de vânt mare, de foc și pară

Să scape vr-unul numai gândea.

Sosind și seara cea răcoroasă

De frig ca varga toți tremura

Cădea pe calea ce pulberoasă

Mai vrând truda a-și ușura.

Mulți bolnăviră, mulți și muriră,

De frig, de groază, de-nspăimântări,

Mulți multa vreme-n firi nu-și veniră,

Umbla-n uimire de întristări.

Câți se crescuse în bogăție

Și ne avere n-au pătimit

Acum să crează la sărăcie

Îi duce soarta cum n-au gândit.

Îți era jale privind persoane

Ce mai-nainte galant purta,

Acuma zdrențe lua cucoane

Punea asupra-și, nu se uita.

Cei ce odată avea din masă,

Să dea și altori mulți a manca,

Flămânzi acuma și fără casă,

N-au capul unde a și-l pleca.

În loc de jimble, galante mese,

Acuma vrea pâine și n-o gasea,

Că pregatirea de Pasti arsese

Și bani, moneda, la mulți lipsea.

Aceasta jertfă, această jale,

Privind-o Prințul c-ochi umilliți,

O sumă mare din ale sale

Sloboade pentru nenorociți.

Ș-asa se-ndeamnă întreaga lume

Cu indurare a se porni

Și ajutoare din țară sume

Și din parți alte mii a veni:

Deci, ca un tata pornește, -mparte

La sărăcimea ce suspina,

Și la streinul a făcut parte,

Ca și pe fiul a-l îmbuna.

Și cu aceasta milostivire

Din mii de fete lacrămi a șters,

A căror rugă de mulțumire

Ca o tămâie la Cer a mers.

Trăiasca Prințul Iorgu Bibescu,

Mii de familii din guri rostea,

Trimită-i viața de sus Cerescu

Pe tronul țării mulți ani să stea. 

* * *

Acest foc mare de-nspăimântare,

De care tremur orcând gândind

Fie de obște în neuitare

Ăst memorabil al său citind;

Și cu veghere fiește-care

În curte-n casă și or ce loc

De tot d-auna cu pază mare

Să-și facă treabă umblând cu foc

Să dea poruncă la slugi în case,

Cum și la însuși ai săi copii,

Nici lumânarea să nu o lase

În orce parte, ca pe câmpii.

Să aibă-n grije pe toata luna,

Sau mai des coșul a-l mătura,

Și de pericol de tot d-auna

Proprietatea-și asigura.

Cei ce prin cuhnii gătesc mâncare

Ș-umbla cu unturi ceva prăjind,

S-aibă porunca de paza mare,

Să nu s-aprinză, ne îngrijind;

Când iar țigar-aprinde neștine,

Să n-o azvârle cum o fuma,

Ci s-o stingă cum să cuvine.

Vre-un pericol a nu urma.

D-aste puține aicea scrise,

Pentru acei ce-aud și-ascult.

Or de mii vorbe și sute zise,

Or numai d-una ințeleg mult.