Cîinile pe gerul tare,

Cînd ningea zăpada mare,

Să-ncovrigase cu totul,

Vîrîndu-și sub coadă botul,

Ș-într-a lui tremurătură,

Clănțănindu-i dinții-n gură

Zicea : „O, cît e de bine vara!

Că doarme omul afară

Și de nici un frig nu-i pasă,

Fuge de purici din casă.

Dar acum casă-i e dragă,

Aleargă-ntr-însa să bagă,

Și pe mine-n vînt mă scoate,

Să-i păzesc din curte toate.

Dar vezi cap sec și la mine!

C-astă-vara fuse bine,

Și era destule oase

Prin curte de mine roase.

N-am strîns sa le fac grămadă,

Ci au rămas sup zăpadă.

Numai cu ce-mi da din masă

Puteam să-mi zidesc o casă,

Că după cum mi să pare

Nu trebuie așa mare,

Uite-mi capul, uite-mi coada,

Mai să-mpreună cu noada.

Dar lasă, d-acu nainte

Patima mă-nvață minte,

Cum va sosi vara-ndată,

Precum a mai fost odată,

S-apuc să strîng oase goale,
Tot ciolane de rasoale.

Și cînd le roz, să-mi zic mie:

Mă! vezi, fă iconomie,

Nu roade peste măsură,

Mai oprește de la gură

Și îți fă și tu o casă,

Știi că la iarnă îți pasă.

Apoi după ce-mi voi face,

Vie gerul cît îi place.”

Așa cîinele sirmanul

Făcîndu-și, cum am zis, planul,

Dacă sosi primăvara,

După aceea și vara,

Începe oase s-adune,

Merge, la un loc le pune,

Nu le roade așa tare,

Le ține supt pază mare,

P-alți cîini să le ia nu lasă,

Ca-i trebui să-și facă casă.

După ce-a strîns puțintele,

S-a întins pe lîngă ele,

Ș-începu să se privească

Ca s-apuce să zidească.

Dar uitîndu-se-n lungime,

La toat-a lui întregime,

Și nădușindu-l căldura,

Zise: „U! a! căscînd gura,

Und-așa oase mulțime

După toat-a mea-ntregime?

Aș! o să-mi mai fac eu casă,

Să-ncep să zidesc, or lasă,

Că iarna trecută-mi pare

Nu era frig așa tare.

Cum va fi fost nu țiu minte,

Voi vedea d-acu nainte.”

Ș-aceasta zicînd în sine,

S-a pus să le roază bine.

Mulți cînd dau peste nevoie

Să frîng și să încovoie

Zicînd : „De azi înainte,

Asta mă învață minte.”

Apoi răul dacă trece

Ș-în ceva bine petrece,

La trecut nu mai gîndește,

D-următor nu să ferește.