Pe lângă un copaci mare

    Un dovleac, din întâmplare

Primăvara răsărise

    Și pe dânsul să suise,

Care într-atât crescuse,

    Încât vârfu-i întrecuse,

În lung și-n lat să-ntinsese,

    Ramurile-i cuprinsese,

Și pretutindeni umpluse

    De dovleci care făcuse.

Deci cu această iestime

    Văzându-se la înălțime,

Începu să se mândrească

    Și zicând să se fălească:

— „Vezi, eu numa-ntr-o vară

    Cât crescui și tot cresc iară,

Și tu copaci din vechime,

    În sumă de ani mulțime,

D-ai fi crescut voinicește,

    Precum și vrejul meu crește,

Mai, mai ajungeai la stele,

    După părelele mele.”

Iar copaciul cel cu minte

    I-a răspuns aste cuvinte:

— „Ei! te lauzi tu acuma,

    Că încă n-ai văzut bruma,

Dar când va da și zăpadă,

    Atuncea ești jos grămadă!”

 

   Văzându-te la înălțime,

Gândește la viitoare

    Și la cele-ntâmplătoare.

Nu te înălța cu firea

    Pân' nu cerci nenorocirea.