Share on Twitter Share on Facebook

De cînd ploaia cu cîrnații

Demult, în vremea uitată,

O muiere cînd dregea,

De bărbatul ajutată,

Cele de lipsă-n argea,

Săpînd ei din întîmplare

La iepe să facă loc,

Au dat peste o căldăre

Plină cu gălbinet foc.

O scot d-acolo îndată,

În casă sup pat o duc;

Fiind și o groapă gată,

Aici iară o astrunc,

Zicînd barbatul muierii:

– Să taci, nevastă, cît poți,

Că de vor afla boierii,

Ni-i ia îndată pe toți.

Ea fiind ca într-o parte,

Fără de creieri în cap,

Că tot așa seci au parte,

Alți mai cu minte nu sap,

Să tacă mijloc nu fuse,

Taina inima-i rodea,

Ș-apucînd, sori-sei spuse

Că ea o tăcea gîndea.

Soru-sa și ea îndată

La bărbatul său a spus,

Și el, fără judecată,

De frate-său n-au ascuns.

Frăte-său la altul iară

Să o spuie au putut

Și așa mai toți aflară

Și tot satul au știut.

Deci cel ce găsește banii,

Trăgînd c-urechea prin sat,

Văzînd că știu și dușmanii

De ceea ce s-a-ntîmplat,

Pricepu că vestea asta

De la altul n-a ieșit,

Ci chiar proasta lui nevastă

Ar fi spus-o negreșit.

Și atuncea cum fusese

La un bîlci cu alți bărbați

Și cu sine adusese

În traistă niște cîrnați,

Vine în grabă acasă,

Să face speriat nespus,

Strigă nevastă să iasă,

Îi arată un nor sus,

Zicînd: — Luai la tîrg veste

De la oameni învățați

Că norul ce vine este

Plin de ploaie cu cîrnați,

Și cum că vin le e teamă

Niște păsări după el,

Cu aripile d-aramă

Și cu ciocul de oțel,

Și dau toți cu socoteală

Că de mulțime ce sînt,

Viind într-a lor iuțeală,

Vor face rău pre pămînt.

Nevasta-ncepu să zică :

– Ce spui ? așa să trăiești!

Aoleo ! eu mor de frică,

Tu, frate, să mă păzești.

El necăjit îi răspunde :

– Ce să păzesc mai întîi?

Tu mai bine te ascunde

Și eu singur să rămîi.

– Unde ? unde, frățioare?

Zicea țiindu-l de brîu.

El zicea să se pogoare

Aci-ntr-o groapă cu grîu.

Aceasta ea o și face.

Puind o scară curînd,

Intră-nlăuntru și tace,

Speriată, tot tremurînd.

Bărbatul său c-o prăjină

Gura gropii-ncrucișind,

Aruncă o rogojină,

Peste ea mei presărînd.

Găini, curcani năvăliră

La meiul cel răsipit,

Ciocămră, bocăniră,

Pînă cînd s-a isprăvit,

Făcînd pe biata muiere

Să crează că au plouat.

Începu el să și zbere,

Ca cînd ceva l-a mușcat,

Ș-alergînd cu grabă mare,

Scoase căldarea pe loc

Ș-îngropînd-o-n depărtare,

Lipi pămîntul la loc.

Deci după ce trecu norul,

Mergînd, groapa a deșchis

Și în mînă cu toporul

Către nevasta a zis ;

— Ai, acuma ieși afară,

Că eu făcui ce făcui,

Mă luptai pînă zbuiară

Și apucai ce putui.

Ea, ieșind îngălbinită,

L-a-ntrebat că l-a mușcat?

El i-a zis: — Fii odihnită,

Cu securea am scăpat.

Îl mai întrebă ea iară :

— Dar vrun cîrnat ai răpit ?

El i-a răspuns: — Dară, dară,

Vro cinci am căpătuit.

– Unde-s, neică? mai sînt încă?

Veselă îl întreba.

Dar ce-o să-i faci? să mănîncă?

Să frig vreunul, au ba ?

– Frige, frige, zise, puică,

Sînt buni ca orce cîrnați,

D-am avea să bem și țuică,

Ar fi și mai minunați.

Mai scoase el din desagă

Și o lipie pe loc,

Zicînd: — Șezi, nevastă dragă,

Să mîncăm pe lîngă foc.

Ea mîncînd întrebă: — Neică!

Dar și lipii a plouat?

El îi zise: — Ba nu, leică,

Altă potcă s-a-ntîmplat,

Ispravnicii azi bătură

Pe zapciu pentr-o belea

Tot cu lipii peste gură

Și înapoi le-azvîrlea.

Eu văzînd că toți luară

Care-n mîmă le cădea,

Abia și într-a mea gheară

Asta o putui vedea.

După ce făcu el asta

Bazagonie atunci

Și își fermecă nevasta,

Cun momim și noi pe prunci

Trecu vreo cîtăva vreme

Și la zapciu fu chemat.

El iar fără a se teme

Îndată s-a-nfățișat,

Căruia-ncepu să-i zică

Cu un ton foarte răstit :

– Cum tu de n-ai nici o frică

Să ții ceea ce-ai găsit?

Nu știi că de stăpînire

Avem strașnice porunci

Pentru așa tăinuire

Ca să pedepsim cu munci?

De aceea nu ascunde,

Ci scoate tot la maidan,

C-apoi de nu, vei răspunde

În cazne pîn' la un ban.

Iar el de aste cuvinte

Fără a se-nfricoșa,

Cu coraj stînd înainte,

Urmează a zice-așa :

– Boierule! mie năpaste,

Poți să-mi faci orice urît,

Eu pentru vorbele aste

Cu greșală sînt pîrit

Că de găseam vro comoară,

Era altfel să mă port,

Iar eu nu am nici de moară,

Umblu de foame mai mort,

Cine m-a văzut în viață

Vrodată să găsesc bani?

Să vie să stea de față,

Să văz, care-mi sînt dușmani?

Pîra cere și dovadă,

Oameni buni de crezămînt,

Că așa pot o grămadă

Să vorbească numa-n vînt.

Atuncea zapciul pune

Pe pîrîșul la mijloc

Și către el zise : -Spune,

Cum l-ai văzut ș-în ce loc?

– Eu nu-l văzui, el răspunse,

Ci numai am auzit.

Vecinul lon îmi spuse

Cum că el l-ar fi zărit.

El dar să vie în pripă

La slujitori porunci,

Pe care numa-ntr-o clipă

Îl aduseră aci.

I s-a făcut întrebare,

Și el iară a răspuns

Că l-a văzut i să pare

Alde nea Stan pe ascuns.

Viind Stan, spuse pe altul,

Altul p-altul arătă,

Pînă cînd strînse tot satul,

Și pe toți îi cercetă.

În sfîrșit dar vorba asta

Din om în om s-a-nfundat,

Și află că chiar nevasia

Sori-sii au arătat.

Deci pe ea dac-o aduse,

Afară pe toți a dat,

Și la-ntrebare o puse

Cu un mijloc delicat,

Zicînd: — Eu aflai prea bine

De banii ce i-ați săpat,

Dar voi ca și de la tine

Să auz cuvînt curat.

Bărbatul tău o căldare

Arată c-ar fi găsit

Și alții fac arătare

Că două sînt negreșit.

Tu dar spune adevărul

Și nimica mi feri,

C-apoi te trîntesc ca mărul,

De nu vei descoperi.

Nevasta, de spaimă mare,

Cu gînd a se apăra,

Începu cu tremurare

Înaintea-i a jura

Cum că numai o căldare

Au fost scoa ei din pămînt

De mai mult ea știre n-are

Și sa nu dea crezămît,

Zapciul îi zise: -Bine,

și el tot așa mi-a spus,

Eu mă-ncredtnțez pe tine.

Dar acum unde i-ați pus?

– La noi supt pat, ea răspunse.

Și zapciul trimețînd,

Peste tot locul străpunse,

Cu sapele căutînd.

Și negăsind, chemă iară,

Pe bărbatul ei aci,

Zicînd: -Te voi pune-n fiara

Și așa te voi munci;

Nevasta ta dreptu-mi spuse

Și tu tot tăgăduiești?

Omul zicînd îi răspunse:

– Coconule, să trăiești,

Muierea mea e nebună

Și rău cu ea te-nțelegi,

Că măcar o vorbă bună

Vrodată ei nu-i alegi.

Ea noaptea orce visează

Ziua spune c-a văzut,

Și face pe am să crează

La ce nu e de crezut.

Fiind ea aci afară,

Fără să aibă habar,

De față-n grab-o chemară

Ca să o întrebe iar.

Dragă ! i-a zis, nu te teme,

Tu nu încapi în nevoi,

Numai spune în ce vreme

Ați găsit acești bani voi?

Ea gîndindu-se în sine

Îi dete răspuns zicînd:

Nu țiu minte așa bine

Ca pe ce vreme și cînd...

Cînd cu norii... și cîrnații,

Parcă era... da, da, da,

De cînd ploaia cu cîrnații

Mai-nainte cu ceva.

Se umflă de rîs îndată

Zapciul cînd auzi

Ș-ncepu-n palme să bată

Întrebînd: — Cînd? cînd? mai zi.

Ea poftori vorba iară

Cu un chip nerod și prost,

Alt fără să i să pară,

Zicea cum c-așa a fost.

– Neroado! zapciul zise,

Gîndești că sînt fermecat?

Ce-mi spui tu mie de vise,

Cîrnați cînd zici c-au plouat?

Zise ea: -Cînd te bătură

Ispravnicii cu lipii

Pentr-o vină peste gură

Și le-arunca la oopii.

În sfîrșit el rîzînd iară

Și prostia-i ocărînd,

O dete pe loc afară

Că e nebună crezînd.

Nu știu aceasta poveste

Adevărată de este,

Dar în vremile aceste

Nu găsești așa neveste.