VIII Ploaie, în păduri depărtate.

În gară la Târgu-Frumos, prietinul meu Poetul găsi în sfârşit prilej să apostrofeze pe tovarăşii noştri de vânătoare:

— Mai întâi, zise el, nu înţeleg de ce-am pornit de la casele noastre pe asemenea vreme. Plouă de la miezul nopţii; ş-o ploaie de noiemvrie ca aceasta, displetită şi jalnică, nu-i nădejde să contenească degrabă. Dar să admitem c-am avut cu toţii dorinţa şi bănuiala că-n zori de ziuă cerul are să se însenineze. Nu s-a înseninat. Şi fapt mai grav: a plouat la fel şi ieri, ş-alaltăieri.

Pe lângă asta, ştim din experienţa bătrânilor că ploile de toamnă sunt fragmente de veşnicie. Atuncea ce căutăm noi la Târgu-Frumos? Ştiu că pot să răspund eu singur. Ne ducem la pădure la Brăeşti. Ne-am oprit în gară la Târgu-Frumos pe ploaie; avem să intrăm în Târgu-Frumos pe ploaie, ca să căutăm căruţe să ne ducă la Brăeşti. Pe noroi şi pe ploaie se poate să ajungem cândva la pădure. Dar cine ne sileşte să ne părăsim pe asemenea vreme tihna şi liniştea noastră? Am ucis pe cineva? Mi-am trădat patria? Îmi taie cineva capul dacă nu mă duc astăzi, pe ploaie, în pădure la Brăeşti? Eu nu-nţeleg nimica. Trebuie să ne-ntoarcem acasă!

Astfel vorbi prietinul meu şi toată lumea îi dădu dreptate. Eram în jurul lui, pe peronul gării, douăzeci şi două de puşti, cum obişnuieşte a spune cuconu’ Nicu, maistrul de vânătoare. Ş-aceste puşti priviră cu ochi fumurii şi deznădăjduiţi zările şi văzură pretutindeni cenuşa ploilor de toamnă. Are dreptate prietinul nostru Poetul. Numai nişte nebuni se pot hotărî, s-o apuce aşa, pe drumuri desfundate şi subt cernerea sură, înspre Brăeşti.

— Ai dreptate, răspundem. Dac-am fi nişte oameni înţelepţi, am aştepta cel întâi tren care trece spre Iaşi şi ne-am întoarce spre casele noastre…

— Noi însă nu suntem oameni înţelepţi; noi suntem vânători, replică cel mai în vârstă şi mai vânător dintre noi. Deci trebuie să ne resemnăm, să căutăm căruţe şi să ne ducem la Brăeşti.

— Însă nu ne sileşte nimeni, observă Poetul.

— Se-nţelege că nu ne sileşte nimeni, strigă cuconu’ Nicu Fantazie, maistrul nostru de vânătoare; însă eu cred că îndată ce ajungem la pădure, ploaia stă. Se poate să înceteze chiar şi mai’ nainte, – poate să înceteze orişicând, pentru că nu-i cu contract, pe zece ani. La urma urmei, chiar dacă azi plouă până în sară, mâni desigur n-are să ploaie. Ce Dumnezeu! Din două zile, măcar una trebuie să fie frumoasă. Aşa încât, trebuie să mergem.

— Logica dumitale, cucoane Nicule, e teribilă, răspunse Poetul c-o ironie rece ca şi ploaia de toamnă. Te rog însă să-ţi aduci aminte că şi eu o am pe a mea. Din experienţele anilor trecuţi, din observaţii serioase pe care le-am făcut de când mergem cu dumneata în expediţii, din nişte celebre aventuri ale noastre la sitari, eu trag concluzia că ploaia asta e a dumitale. Dumneata eşti cel cu ghinionul. De-aceea nu ne-au venit nici căruţele la gară şi trebuie să le căutăm noi singuri prin mahalalele târgului. Sunt sigur deci că ploaia n-are să înceteze. Are să curgă apă din cer şi la noapte, şi mâni. Cu toate acestea trebuie să mergem, pentru că nu suntem nebuni, ci vânători!

Cuconu’ Nicu râse cu amărăciune, ca totdeauna când era vorba de ghinionul lui, şi-şi aprinse o ţigară. După aceea încheie cu seninătate:

— Nu se poate, trebuie să steie când ajungem la pădure. Să mă văd eu, cucoane, în pădure la Brăeşti! De-asemenea ploaie nici nu-mi pasă. Am făcut eu acolo vânători şi pe vreme mai urâtă. Şi ce vânat am puşcat! Dac-ar trăi răposatul doctor Botezatu – ce vânător era acela! – apoi v-ar spune ce mistreţi şi ce lupi am făcut noi în pădure la Brăeşti. Doar se ştie că tocmai pe vreme rea cade vânatul cel mult. Ei, dar atuncea erau alte timpuri şi alţi oameni.

După asemenea discuţie plină de înţelepciune şi bazată pe fapte, ne-am trecut la spinare puştile, am apucat în mână bagajele ş-am pornit prin glod şi apărie, să căutăm căruţe care să ne ducă în pădure la Brăeşti. Prietinul meu Poetul era absolut sigur că ploaia n-are să steie nici când om intra în pădure; era sigur şi de alte mizerii şi catastrofe pe care aveam a le îndura din pricina ghinionului lui cuconu’ Nicu, cu toate acestea intră şi el în convoi.

— Expediţia asta e scrisă în catastiful fatalităţii, se mângâia el râzând.

— Dumneata glumeşti, însă aceasta e singurul adevăr…, îl completă cu seriozitate cel mai în vârstăşi mai vânător dintre noi.

Aşa, pe ploaie măruntă şi domoală de toamnă, am găsit nişte căruţe lipoveneşti, în nişte ogrăzi în care şi oameni şi cai frământau un glod negru până la glezne. Pe ploaie măruntă şi strălucitoare am ieşit din târgul umilit şi pustiu, ş-am apucat spre Brăeşti pe un drum şoseluit şi trăgănat, grămădiţi unii în alţii, cu capetele plecate şi cu aţe de apă şiroindu-ne din streşinile pălăriilor.

Caravana era destul de veselă şi dispusă chiar să cânte. În căruţa noastră plină de paie jilave, prietinul meu Poetul fredona producţii proprii, pline de agerime şi de artă, pe care însă nu le pot asculta decât urechile unor vânători care merg pe ploaie la Brăeşti. Cuconu’ Nicu îşi aplecase spre el urechea cu care aude mai puţin rău, şi asculta c-un surâs al anilor celor de demult.

Cu toate cântecele prietinului nostru, cerul nu se îmblânzi. Ba, fără logică şi dreptate şi-n chipul cel mai absurd, drumul pietruit se sfârşi, şi căruţele apucară prin nişte rătăcăni desfundate. Lipovenii cu bărbile plouate coborâră alăturea cu căluţii lor roibi. Învârteau pe deasupra capetelor câte-o puhă de cânepă şi răcneau într-o limbă străină, cufundându-se din când în când prin ştioalne cu ciubotele lor enorme. Din când în când puneau umărul la leuci şi iar răcneau cu disperare. Şi caii, încordându-se în ştreanguri, se opinteau năprasnic. Din vreme în vreme ne opream: caii răsuflau pripit, cu boturile la genunchi; iar lipovanul, în cercheşca-i creaţă şi cu cizme de glod, ne privea zâmbind.

— Prin asemenea locuri, ne zise el c-un fel de mândrie, nu mai poate răzbate nimeni de pe la dumneavoastră la o vreme ca asta. Aftamobil, droşcă, – asta aici nu merge! sfârşi el cu dispreţ, îndemnând caii şi punând iar umărul la leucă.

Prin asemenea noroaie, ciomârle şi mlaştini, care nu s-au schimbat de pe vremea lui Boerebista, am ajuns la pădurile cele mari de la Brăeşti. La focuri uriaşe, într-o poiană largă de fagi bătrâni, aşteptau pădurarii, hăitaşii şi căruţele. Şi-ndată, mutând calabalâcul şi scoţând puştile din tocuri, ne-am pregătit să ne facem datoria.

Cuconu’ Nicu, maistrul de vânătoare, încercă să ne convingă că cernerea s-a domolit într-atâta încât aproape nu se mai simte, ca şi cum nici n-ar mai ploua. De-aşa ceva se lăsă convins, c-un zâmbet ironic, şi prietinul nostru Poetul. Şi pădurarii, adunându-se la porunci, se hotărî planul de război, la care luarăm parte cu toţii, muşcând cu gravitate din bucăţi de friptură rece, ca şi strămoşii noştri din epoci preistorice. Nu era vreme multă de aşteptat, căci s-apropia amiaza. Se deschiseră sacii şi se împărţiră pânile ude la gonaşi. Şi după ce traserăm sorţii dintr-o cuşmă de oaie, ne înşirarăm pe poteci lungi şi întortochiate, călcând moale pe strat de frunze lucii.

Codrul cu prăpăstiile şi singurătăţile lui cafenii rămase stăpân peste noi. Ca-ntotdeauna simţii în mine inima bătând c-un ritm deosebit. Şi, din locul meu hotărât de soartă, îmi aţintii urechea spre liniştea care ne închisese de pretutindeni. Bura de ploaie nu mai avea sunet, părea mai mult o fumegare a râpelor. Fagii cei mari şi lianele desişurilor luceau în ziua sură, într-o neclintire impresionantă.

În amorţirea aceasta tresări semnalul de corn pe linia puştilor şi alt corn răspunse de la hăitaşi, urmat îndată de hăuliri şi răcnete stranii. În căldura umedă a hainelor, rămăsei ca-ntr-un fel de somn al aşteptării, neclintit şi cu puşca aplecată. Aşteptarea aceasta plină de înfiorare şi de viziuni, de atâtea ori încercată, loveşte totdeauna în inimă ca ceva nou. Ochiul aţintit mare străbate desişuri încâlcite, fuge pe cărări imaginare. Aşteptam vânatul dintr-un loc anumit, cel mai nimerit ca să-l pot fulgera. Aşteptam o nălucă cu ochi spărioşi: era când un lup cenuşiu, când un mistreţ întunecos, cu coama zbârlită, când fulgerarea roşcată a unei vulpi… Un sunet uşor pe frunza moartă mă deşteaptă. În coada ochiului meu stâng a apărut, prin pâcla uşoară, o fiară naltă, cu coarne ţapoşe. Braţul tresare şi inima zvâcneşte. Printr-o mişcare abia simţită întorc faţa. Rămâne la zece paşi de mine un simplu iepure, ridicat în două labe, ascultând c-o atitudine comică zvoana din urmă-i. În bătaia aceasta aşteptam însă vânat mare. Îl las să treacă. Şi el face ţupăind câteva salturi; trece apoi foarte aproape de mine, neliniştit şi de coloarea tufarilor, şi se coboară, în dosul meu, înspre desişuri de sângeri, care-l iau subt ocrotirea lor. A dispărut dintr-o dată. Înaintea mea pădurea rămâne iar un colţ de umbră a aşteptărilor şi surprizelor, înspre larma depărtării.

Cel dintâi foc de puşcă. Fără voie număr: unu. Şi-ndată aud şi pe cel de al doilea. Trebuie să fi ieşit lupii sau mistreţii. La care puşcă va fi mânând întâmplarea pe dihăniile acestea mari, – pe care toţi ochii aţintiţi le aşteaptă?

— O vulpe atentă stă neclintită între doi fagi tineri, destul de aproape, într-un punct pe care eu nu îl hotărâsem. Când a apărut, nesimţită? Inima se mişcă iar grăbit, cu bătăi pe care le aud distinct.

— Când a dispărut, s-a rupt farmecul; ridic puşca ş-o prind din fuga-i piezişă spre spinărişul de-aproape. Detunătura n-o aud. Văd prin fumul de pulbere zvârcolirile dihăniei. A căzut. Oftez şi reîncarc arma. Rămân iarăşi neclintit, în dosul fagului, – aud alte pocnituri pe linie, însă nu le mai ţin socoteala.

Când ne coborâm în locul de adunare, găsim cerc strâns şi des de hăitaşi şi puşcaşi ş-auzim triumfător glasul lui cuconu’ Nicu. Au căzut trei lupi. În locul cel obişnuit, la gârla de devale, au ieşit şi porcii. Au venit năprasnici şi pufnind cum li-i obiceiul, dar în cel din urmă s-a putut trage. A fost lovit, – şi-a întors fuga în lungul liniei ş-a mai primit şi alte împuşcături. S-a dus, dar lasă pe frunze urmă de sânge. S-a luat după el Bazil cu doi pădurari, să-l caute. Nu se poate să nu-l găsească, în vre-o râpă…

— Am văzut şi eu stropitura de sânge, cucoane Nicule, complectează Chihaia. Lasă sânge cu floarea portocalie: e pălit la plămâni şi-l găseşte cuconu’ Bazil, de asta să n-aveţi nici-o grijă… Cuconu’ Nicu Fantazie priveşte cu mândrie la noi şi mai ales la prietinul meu Poetul.

— Deocamdată, replică liniştit prietinul meu, văd că mistreţul s-a dus. Pe lângă asta, ploaia iar începe să se întăreascăşi să se îndesească!

— Când v-aud vorbind aşa, strigă cu disperare cuconu’ Nicu, îmi vine să mă sui pe o mârţoagă de-a lipovenilor şi să mă duc în lume…!

Cu toate acestea, izbânda acelei zile i se părea vădită şi cu toţii, şi puşcaşi şi gonaşi, admirau la picioarele lui vulpile şi lupii culcaţi unul lângă altul, pe frunzele de coloarea blănilor lor. Dar prietinul meu Poetul ştia că nu trebuie să dezarmeze. Ploaia sporea tot mai neliniştitor şi bătaia a doua s-a făcut în condiţii deosebit de grele. Cu toată bărbăţia şi strigătele lui, cuconu’ Nicu a trebuit să se plece văzduhului – şi ne-am adunat sumbri la focurile cele mari, în poiana din margine. Cum ajunserăm aici, ploaia se domoli iar; şi vâlvătăile uriaşe zvârleau sclipiri vesele şi fum între fagii rari şi străvechi.

— Trebuie să intrăm la gazde…, hotărî cuconu’ Nicu. Întâlnind însă privirile prietinului meu, adăogi îndată: Însă mai întâi s-aşteptăm să vie Bazil cu porcul…

— S-aşteptăm… încuviinţă cu linişte şi cu ironie Poetul.

— Iaca, vine şi cuconu’ Bazil! strigă unul din pădurari. Aduc şi porcul!

Prietinul meu îşi aprindea o ţigară şi păru că nu vede ce flacără joacă în ochii partenerului său.

— Bine, bine. Să vedem ce facem cu gazdele, mormăi el.

Tovarăşul nostru Bazil sosi asudat şi radios, plin de glod şi de hlei din cap până-n picioare, – însă tot vânjos, elastic şi nedomolit. Privindu-ne aprig şi vorbind năvalnic, ne povesti drumurile întortochiate prin râpe, pe costişe, pe pâraie, prin tăuri, – pe urma de sânge a mistreţului. L-au găsit în sfârşit în nişte spinării aproape de un izvor. L-au deşertat pe loc şi l-au încărcat pe-un drug de fag. Frumos şi voinic mistreţ, ş-a dovedit putere mare. Are colţii ascuţiţi şi tineri şi slim pe grumaz. Se pregătea de viaţă lungă în singurătăţile pădurii. Dar i s-a împlinit veleatul.

— Aista ne-a farmat nouă astă-vară ogoarele de păpuşoi…, ziceau oamenii privindu-i cu respect capul enorm şi fioros.

Ce facem acuma de gazde? Dumitrache pădurarul spune că aici aproape, la cuscrul primarului, nu se mai poate. Are casă largă şi-ncăpătoare, dar omu-i dus la o nuntă, în Brăeşti. Până-n sat, – departe, glod şi vreme rea. Cât Dumnezeu are să tot curgă de sus? Cei de făcut?

Prietinul meu Poetul îşi aprindea altă ţigară şi nu spunea nimica.

Amurgul venea răpede şi deodată mă simţii aşa de ud, aşa de trudit, aşa de departe de lumina şi de blândeţa unui adăpost, încât aruncai o privire în juru-mi, la tovarăşi, ca şi cum mă deşteptam dintr-o vedenie ş-atunci observam pentru întâia oarăşi cu adevărat realităţile. Ce facem într-adevăr în noaptea de toamnă, subt cerul posomorât şi cernând ape?

— Liniştiţi-vă, vorbi cu blândeţă cel mai în vârstă dintre noi. Asta ni s-a mai întâmplat şi altădată, căci nu e nimic nou subt soare, ori subt ploaie. Doi pădurari experimentaţi dezbrăcară lupii de blănuri. După această rânduială, încărcăm mistreţul în căruţa ce ne-a mai rămas. Şi, pentru că prin glod şi hlei, cu greutate, caii nu pot răzbi singuri, avem să le-ajutăm noi, împingând de pe delături şi din urmă. După ce avem să măcinăm glodurile şi hleiul vre-un ceas de vreme, călăuzindu-ne prin întuneric după răcnetele pădurarului, avem s-ajungem la căsuţa lui, în poiana cealaltă. Acolo omul are nevastă şi copii, – ş-un viţel ori un mânz fraged de curând venit pe lume. Abia încap câţi sunt subt acoperişul de şindrilă şi-ntre păreţii scunzi de bârne. Cu toate acestea, vă încredinţez că avem să încăpem şi noi şi avem să dormim tare bine pe câte-un braţ de fân, strânşi unul în altul ca să ne fie cald, ca nişte adevăraţi tovarăşi şi fraţi. Pot să vă mai spun că cu toţii vom fi lucrat ca să statornicim în timpul fugar o amintire plăcută.

Am făcut într-adevăr aşa cum a hotărât cel mai în vârstă dintre noi, iar cuconu’ Nicu şi prietinul meu Poetul s-au liniştit ş-au împins la căruţă. Şi, cufundându-ne în întuneric, după glasul fioros al Pădurarului, nu mai aveam nici haine, nici nume. Plăteam o datorie întunecoasă cătră veacuri trecute. În drumul nostru absurd, cătră acelaşi sfârşit, nu râvneam decât clipa popasului. Totuşi amintirea aceasta n-a fost scrisă fără plăcere în analele noastre.

Share on Twitter Share on Facebook