Imbolnavirea lui Eminescu

Despre boala lui Eminescu s-au scris multe, au fost publicate fel de fel de adeverinte medicale, a caror temeinicie nu mi se cuvine s-o pun la indoiala, dar s-au spus si multe pe care nu pot sa le cred. Sunt indeosebi oameni care se socotesc incredintati ca Eminescu n-a fost niciodata pe deplin sanatos. Adevarul este ca el nu era om asa-zis normal, intru toate deopotriva cu orisicare Stan sau Bran. Fiind sufleteste mai presus de cei mai multi dintre contemporanii lui, el avea deosebitul sau fel de a vedea lucrurile si pozitiunea omului in lumea aceasta. Ceea ce altora li se parea lucru de mare insemnatate pentru dansul era ceva de nebagat in sama. El nesocotea indeosebi propriile sale interese materiale si era mereu preocupat de ale altora. Nepasator in ceea ce priveste nevoile cu care avea sa se lupte, el lua parte la bucuriile si la durerile altora, exagerandu-le chiar pe aceste cateodata. E deci lucru firesc ca foarte multi dintre oamenii normali sau asa-zisi „cuminti” il socoteau „ticnit”, „intr-o ureche”, daca nu chiar nebun. Judecat insa dupa adevaratul sau fel de a fi, el a fost in toate imprejurarile cel mai cuminte om. El a putut sa savarseasca fapte care nu se potrivesc cu felul de a vedea al altora, dar nu intra niciodata in conflict cu sine insusi. Un singur exemplu din foarte multe.

Dansul ii daduse dnei Kremnitz lectiuni de limba romana. Dupa un timp oarecare, doamna Kremnitz i-a dat 200 de lei drept onorar pentru osteneala lui. Eminescu a izbucnit intr-un ras nervos.

-Nu mi-as fi inchipuit - grai dansul in cele din urma - ca o doamna atat de inteligenta ca d-ta nu e in stare sa-si deie sama ca ma jigneste cand crede ca eu in vederea unui castig material imi dau osteneala de a o invata romaneste pentru ca sa poata citi scrierile noastre, intre altele si pe ale mele. Drept dovada de sinceritate, nu ai sa te superi pe mine daca rump in bucatele mici aceste hartii.

Aceasta este fara-ndoiala o fapta pe care nici un om „normal” nu era in stare sa o savarseasca, si asemene fapte Eminescu a savarsit in viata sa multe.

Cu totul altul e felul de a fi al faptelor pe care Eminescu le-a savarsit cand boala sufleteasca a inceput a i se da pe fata.

Pe cat stiu eu, nu din acte medicale, nici din adeverinte oficiale, ci din spusele prietenului meu M. Eminescu, el a avut doi frati mai mari si o sora mai mare, dna Drogli, care s-au sfarsit cam in felul lui, si nu o data el era nelinistit de gandul acesta.

Cand cu dezvelirea monumentului ridicat lui Stefan cel Mare la Iasi, Eminescu a scris poezia de la Nistru pan' la Tisa ( Doina), pe care avea de gand s-o citeasca la serbarea dezvelirii.

S-a si dus la Iasi, dar nu numai ca n-a citit poezia, dar nici n-a luat parte la serbare.

Intors acasa, el era posomorat.

-Nu mi-am citit la dezvelirea monumentului poezia - mi-a zis el - fiindca nu ma simteam bine si eram chinuit de temerea ca nu cumva sa zic ori sa fac ceva nepotrivit cu imprejurarile, incat lumea sa rada de mine.

Era cu desavarsire schimbat.

Nu-mi aduc, precum am spus, aminte ca sa-l fi vazut vreodata suparat, nici mai ales ca noi amandoi sa ne fi suparat unul pe altul. Ceea ce pe oameni de obicei ii jigneste pentru dansul erau nimicuri de nebagat in seama. Acum era oarecum pervertit, se supara pentru toate nimicurile si era mereu preocupat ca nu cumva sa fie luat drept un smintit. Indeosebi cu mine se certa pentru cele mai mici deosebiri de vederi.

Era spre sfarsitul anului scolar si eu aveam atat la Azilul „Elena Doamna”, cat si la Scoala normala a Societatii examene, incat alergam mereu de ici pana colo. El se simtea adanc jignit ca nu stau de vorba cu dansul.

Primise de la tatal sau o scrisoare, in care ii spunea ca fratele sau, acela care fusese la Sibiu si mai tarziu la Timisoara, s-a intors acasa, unde s-a imbolnavit. Staruie sa vie si sa-l ieie de „pe cap”, caci i s-a facut lehamite. A ramas sa se duca, sa-l ridice si sa-l duca la Sanatoriul Sutu. Pentru aceasta era nevoie de bani. Pe cat imi aduc aminte, in urma staruintelor dlui dr. T. Nica, a si gasit, nu stiu cum, 2.000 de lei, la Botosani n-a plecat insa, caci s-a imbolnavit si nu se stie ce s-a ales de cei 2.000 de lei.

Cand s-a intamplat aceasta, eu nu ma aflam la Bucuresti, plecasem la Viena, ca sa consult medicii in ceea ce priveste o boala suparatoare de care sufeream.

Din spusele altora stiu ca s-a dus la Baile Mitrasevschi, unde s-a incuiat intr-o cabina si-a dat drumul la apa, incat a fost nevoie sa se sparga usa. Acum a fost dus el la Sanatoriul Sutu, unde, dupa intoarcerea mea in tara, l-am vazut in mai multe randuri. Parea ca ma recunoaste, dar de vorbit, nu am putut sa vorbim. Se plimba in sus si-n jos prin gradina recitind cu mult avant fel de fel de poezii, mai ales parti din Iliada.

Se stie ca el a fost trimis apoi intr-un sanatoriu din Viena, unde si-a venit in fire si de unde a plecat insotit de amicul nostru Chibici-Ravneanu in Italia.

Cand s-a intors la Bucuresti, eu eram gata sa plec la Sibiu. Numai cateva saptamani am mai petrecut impreuna. Amicii nostri de la Sibiu staruiau sa vina si el cu mine, caci nicaieri nu putea sa se bucure de mai multa purtare de grija decat in mijlocul lor. El era insa cu desavarsire schimbat. Desi la Putna nimeni nu staruise mai mult decat dansul sa plec la Sibiu cand se va putea infiinta ziarul proiectat de noi, acuma era de parerea lui Alecsandri, care staruia sa nu plec, caci ardelenii nu sunt oameni cu care se poate scoate la capat ceea ce voiesc eu.

Acum cum el era acum a ramas in gandul celor multi, mai ales in al celor ce nu l-au cunoscut mai nainte de a se fi imbolnavit, om scarbit de lume, pentru care viata nu e vrednica sa fie traita.

Cei ce-l judecau dupa aparenta si mai ales cei ce se socoteau biciuiti de dansul si-au dat silinta sa-l prezinte lumii drept un fel de descreierat, pesimist, care le vede in negru si rgiseste pe orisicine care nu ii este pe plac.

Se pune indeosebi mult temei pe vorbele lui, „caci multe dureri sunt si putine placeri”.

Se cuvine sa nu inchei acest sir de reamintiri fara ca sa spun cum am inteles noi aceste cuvinte.

Nu mai incape nici o indoiala ca pentru omul sanatos si cuminte in viata covarsesc placerile de a fi. Este mai ales placere satisfacerea orisicarei trebuinte firesti. Caragiale mergea chiar mai departe si repeta mereu ca, cu cat mai multe slabiciuni ai, cu atat mai multe multumiri poti sa-ti preocupi si cu atat mai mult iti pretuieste viata. Pe langa aceste multumiri rezultate din propriile trebuinte, noi, oamenii, mai putem sa avem parte si de multumiri mai senine, luand parte la placerile semenilor nostri. Cel mai nesecat izvor de fericire omeneasca este iubirea de oameni, in urma careia ne bucuram de bucuriile altora. Cand Eminescu zice ca multe dureri sunt si putine placeri, el vrea sa spuna ca, uitandu-se imprejurul sau, in mijlocul societatii in care si-a petrecut viata, multe dureri simte si de tot putine placeri.

El nu s-a plans niciodata de jignirile ce i s-au facut lui insusi, ci de faptele prin care contemporanii sai isi faceau unii altora nesuferita viata. Se vor implini in curand cincizeci de ani de cand el biciuia in coloanele ziarului Timpul relele apucaturi ale multora din contemporanii sai, care se minteau, se amageau, se inselau, se nedreptateau, se asupreau, se despuiau, se calomniau si se chinuiau in fel de fel de chipuri unii pe altii. El si gasea mangaierea in trecutul plin de fapte frumoase si in viitorul neamului romanesc, pe care il vedea plin de lumina.

Cand le scriam aceste, am cetit din intamplare in Universul, numarul de la 13 ianuarie 1922, pagina intai, coloana a cincea, urmatoarele:

„In aceasta mocirla morala si materiala nu mai putem trai. Sunt trei ani, ca sa nu mai vorbim de epoca tulbure a neutralitatii si a razboiului nostru, de cand fiecare din noi in fiecare moment vede o ticalosie, o nedreptate, o turpitudine, de cand o semnaleaza celor chemati s-o impiedice sau s-o indrepteze si nimeni nu face nimic. Unde mergem, la dezastru.”

Niciodata Eminescu n-a mers atat de departe. El constata faptele neiertate, biciuia relele porniri, dar se marginea la patura asa-zisa „ superpusa” si ramanea in sufletul sau senin, caci era incredintat sa fie din mijlocul maselor mari ale poporului, pe care le socotea sanatoase, fie de la romanii din tarile invecinate va porni o reactiune sanatoasa, care va indruma viata nationala romaneasca spre avanturile visate de dansul.

Imbolnavindu-se, Eminescu a pierdut credinta in o apropiata inflorire nationala. Acum era satul de viata, pesimist in adevaratul inteleles al cuvantului, ceea ce nu a fost pana in ziua cand a scris poezia De la Nistru pan' la Tisa.

Nu numai dupa intoarcerea lui din Italia, ci si mai nainte de a fi izbucnit boala lui, el mi se plangea ca nu mai are nici un rost in lumea aceasta, ca este ingrozitor gandul de a fi o sarcina pentru putinii oameni care-l iubesc.