SPIŢERIA BUNICEI.

        VINE MĂRIUCA CU broboada strâmbă ş-un sughiţ în piept.

        — Coniţă, ţaţa trage să moară.

        „Ţaţa”-i bucătăreasa; nevasta lui Buţirchi.

        Bunicul se ridică în picioare, gata să se clatine şi să cadă din nou în fotoliu.

        Bunica nici nu se clinteşte.

        — De unde-i vine? întreabă bunica.

        — I-o chicat vătămături.

        — De unde-i vine? repetă bunica, tăios.

        — Şi vaiţi di inimî, – zice Măriuca, apăsându-şi mult mâinile pe burtă.

        — O mâncat mult curechi? întreabă bunica.

        — Zâci că numai o gustat, zâci ţaţa, da’ nie ni-o rămas o nica tătî.

        — Adă un pahar cu apă, – porunceşte bunica.

        Vine Măriuca cu paharul – zdupa-zdupa – de parc-ar aduce cofele de la fântână.

        Între timp, bunica a descuiat dulăpaşul de lemn auriu, cu medalion pictat, de lângă fereastră.

        Nepotul vine încetişor la spatele bunicii care umblă în dulap.

        Trei rafturi pline de sticle, sticluţe, şipuri, flacoane, flaconaşe, ploscuţe, albastre, verzi, trandafirii; cutii, cutiuţe, pachete, pacheţele, gavanoşele…

        Mare lucru nu-i de văzut. Dar mirosul dulăpaşului e tulburător. Ca şi mâinile bunicei, miroasă a turte de migdale cu apă de flori, şi încă a ceva. A ce? Nepotul caută, caută, – parcă prin amintiri…

        Bunica a găsit pacheţelul cu sare-amară.

        — Hop şi tu ca musca la arat, – zice ca, dând cu ochii de nepot.

        — Ce e în dulap, bunică?

        — Spiţeria mea. Am de toate, – ameninţă ea; şi pentru tine.

        „Ţaţa” a înviat cu sare-amară.

        Odată şi Măriuca s-a văetat că moare, chemând-o pe mămuca. Bunica iar a umblat la spiţerie, şi iar nepotul a fost ca musca la arat. N-a mai murit nici Măriuca.

        Altădată nepotul s-a plâns că-l supără un coş.

        — Hai la spiţerie, bubosule. Îţi iesă păcatele. Închide ochii să te dreg. I-a pus bunica ceva, cu vârful unui dop de sticlă; o pecete rece, din ce în ce mai rece. Şi coşul s-a uscat.

        — Cum se cheamă, bunică, doctoria matale?

        Bunica nu i-a răspuns îndată. S-a uitat la nepot cu încruntare şi adâncire, vrând parcă să se încredinţeze dacă-i vrednic de un astfel de secret. Apoi a spus scurt:

        — Afion.

        Nepotul nu ştie dacă „Afion” e numele unei doctorii, sau o glumă de-a bunicei. Dar a păstrat cuvântul care-i va aduce aminte ca o vorbă magică, după ani şi ani, de mirosul acela de turte de migdale cu apă de flori, poate şi de bomboane englezeşti, şi de mai ce? şi de mai ce? al spiţeriei bunicei, – miros pe care niciodată nu-l va regăsi printre parfumurile pământului.