Cât ne iubeam, și cum credeam odată

Că-i un amor ce nu se va mai stânge,

Că tot ce-n gândul nostru se răsfrânge

E-o lume veșnică ș-adevărată!

De multe ori, dorința de-a te strânge

La piept, mai caldă, mai pasionată,

Îmi deștepta o grijă-ntunecată:

Când voi muri... și tu-ncepeai a plânge...

Poveste-i azi, și nici măcar nu-i tristă,

Căci totul s-a sfârșit pe nesimțite;

Nici urmă din ce-a fost nu mai există.

Vezi tu, ce de iluzii risipite!

Un semn, o fluturare de batistă.

Și ca un val uitarea ne înghite.