II. VIAȚA PICTORULUI

Viața lui Grigorescu o povestesc operele lui. O viață simplă, tăcută, ordonată, puternică, închinată toată artei lui. În afară de artă nimic nu exista pentru el. Acolo și-a pus adânca lui iubire de natură, de podoabele și de tainele ei, minunate pretutindeni, dar mai ales în țara și în făptura neamului lui; acolo iubirea de bine, de adevăr și de frumos — „treimea cea de o ființă și nedespărțită” a credinții lui, a singurei lui religii. 

O copilărie de sfânt. S-ar părea uneori că soarta, în înțelegere cu natura, de la început alege, înseamnă și ia subt ocrotirea ei pe cei care au de spus vreo veste din cer pământului nostru. 

Nicolae Grigorescu s-a născut în satul Pitaru din județul Dâmbovița în ziua de 15 mai 1838, într-o casă fără noroc, plină de griji, unde sosirea acestui al șaselea copil de bună 

pictorul s-a dărâmat acum. Se cunoaște însă locul pe care era așezat, în satul Strâmbeanu, pe marginea apei Suța, care se varsă mai departe în Răstoacă. Și azi localitatea aceea poartă numele de Pitaru. Oficial, însă, comuna a încetat de a se mai numi astfel de pe la 1860, timp când Filip Lenș și-a măritat o fată a sa după un Costache Văcărescu, dându-i moșia de zestre. S-a numit de atunci Văcăreștii-de-Răstoacă, după numele noului proprietar zestraș și după numele apei care trece prin apropiere, și aceasta spre deosebire de altă comună, Văcărești, așezată lângă Târgoviște, locul de naștere și proprietate a marilor Văcărești. 

seamă că n-o fi fost vro bucurie . O nouă gură de hrănit — iată ce însemna pentru bieții părinți și acest nou-venit, care putea foarte bine să nu mai vie! Văzute de aici, privite postfactum, lucrurile acelea toate au pentru noi ceva din îndeplinirea unei scripturi. Și anii de secetă care au trecut pustiitori peste bucățica de pământ în care oamenii aceia își puneau munca și speranțele lor, din ce în ce mai ostenite, și tristețea acelei case fără noroc, și spuza de copii mici, și moartea neașteptată a celui ce era sprijinul și lumina atâtor vieți, toate parcă au trebuit să fie și să se întâmple așa cum s-au întâmplat, pentru ca să avem, în felul cum l-am avut, pe marele nostru Grigorescu. 

Gândul nostru se îndreaptă cu recunoștință spre ființa divină care a fost mama pictorului. 

E toamnă pe sfârșite, o ploaie măruntă și rece, un amurg trist, fără cer, din anul 1843. Într-o căruță de țară, încărcată ca de băjenie, o vedem slabă, istovită de plâns, cu șapte copilași palizi, zgribuliți în juru-i, dintre care cel mai mare n-are încă doisprezece ani; după un drum de două zile, sosește, cu chiu, cu vai, la București. În urmă — din atâta viață irosită pe meleagurile acelea, unde neam de neamul ei n-avea să se mai întoarcă — nu mai rămânea decât un nume, crestat pe-o cruce de lemn, în cimitirul satului: „Ion Grigorescu”. Înainte... se făcea parcă și mai pustiu, și mai întuneric. Trăia în București, în mahalaua Cărămidarilor, o mătușă a ei, văduvă
— femeie vrednică, bună, curată, știind să-și ție casa pahar și zilele cinstite numai cu munca mâinilor ei. La portița acelei căsuțe albe cu vechi coperiș de șindrilă au poposit cele opt vieți rămase fără nici un căpătâi. Constantin și Elena, care poartă jos semnătura Ghiță Grigorescu și leatul 1853. Cei din sat pretind că ea se datorește lui Ghiță Grigorescu, unchiul marelui pictor, care era și el zugrav de biserici.” 

— Tu ești, Ruxando? Și două brațe se deschid, cu drag, să-i cuprindă pe toți. Ce încăpătoare sunt casele săracilor! Copiii parcă s-au trezit acolo de când lumea. Cu veselia, cu strigătele, cu jocurile lor au pus numaidecât stăpânire pe casă, pe curte, pe uliță. Numai Nicu sta totdeauna retras. Gălăgia celorlalți îl speria. Mișcările lor violente îl fâceau să se depărteze, înfricoșat ca de o primejdie. Era un copil tăcut, timid, străin pe pământ. El se uita la oameni și la lucruri cu o privire întrebătoare, neliniștită, pururea minunată, ca și cum atunci s-ar fi deschis pentru întâia oară marii lui ochi fulgerători. Poate că și unde-l vedea așa plăpând îl iubea mama lui mai mult decât pe ceilalți. Într-o zi, când i-au adus mort pe unul din copii, călcat de o trăsură, și cum fața bietului copilaș, plină de praf și de sânge, nu se mai cunoștea, cel dintâi strigăt al ei a fost: „Unde-i Nicu?... Cine știe ce presimțire, ce tainică vedere în viitor striga astfel din întunericul acelei spaime, din adâncimile acelei dureri? 

De-acolo, din căsuța aceea primitoare a mătușii Maria, porneau cele dintâi amintiri ale pictorului: 

„Cu acul ne-a crescut biata mama. Și o dată n-am auzit-o plângându-se ori blestemând, ori spunând vreo vorbă rea. S-a trudit, sărăcuța de ea, s-a învățat singură să citească și să scrie, ca să ne poată învăța și pe noi puțină carte. Că ce școli erau pe vremea aia?... De dimineață până în noapte muncea și ne îngrijea s-avem de toate. Surorile începeau să coasă și ele. Un frate mai mare intrase ucenic la un unchi al mamei, zugrav de biserici... Se vede că era în neamul nostru, că mult îmi mai plăceau și mie icoanele când eram mic. Pentru mine, sfinții erau vii: stam cu sfială înaintea lor, și eram încredințat că și ei se uită la mine, mă așteptam să-i aud vorbind, să-i văd mișcându-se, ridicând mâna să mă binecuvânteze. La zece ani am intrat și eu la un iconar. Da' era un om sucit, Dumnezeu să-l ierte, și rar auzeai o vorbă cumsecade din gura lui. Mă punea să mătur, să-i legăn copilul, și când vroiam să mă uit și eu cum zugrăvește, mă lua la goană. Numai câteodată, când îi frecam colorile, se mai îmbuna și mă lăsa pe lângă el — atunci eram în culmea fericirii; îmi vorbea blând, îmi arăta cum se fac sfinții, îi sorbeam vorbele și mă uitam la el ca la un dumnezeu. După doi ani m-am întors acasă, ș-am început să fac singur iconițe. Era vară. Duminica mă duceam la obor. Îmi așterneam hăinuța jos, îmi întindeam marfa pe ea și-mi așteptam mușterii, ca orice negustor. Treceau femei sărace, oameni de la țară, mă întrebau cine le-a zugrăvit, le spuneam că eu... și cumpărau, bieții oameni, ziceau că-s icoane cu noroc, de la copil nevinovat. Doamne, cu ce bucurie am venit eu acasă după cea dintâi afacere a mea! Făcusem vreo zece sorcoveți, și când i-am pus mamei în mână, s-a uitat la bani, apoi la mine, și m-a întrebat îngrijată de unde-s — că eu lucrasem pe ascuns icoanele. Când i-am spus, m-a sărutat, a dat să zică ceva, și s-a întors repede cu fața spre fereastră, că-i venea să plângă. Aceea a fost, poate, cea mai fericită zi din viața mea. Eram mare -aduceam parale în casă, bucurie la ai mei, cu munca mâinilor mele... Cine mai era ca mine!” 

Din umbra aceasta, din cuibușorul acesta ascuns în fundul unei mahalale din marginea Bucureștilor s-a ridicat marele Grigorescu... Singur s-a ridicat. Era un copil delicat, sfios, care se uita în juru-i cu ochii pururea proaspeți ai nevinovăției, ai acelei naivități divine care a fost farmecul puterii lui și care niciodată nu l-a părăsit. Și așa fraged și puțintel cum era, ardea de neastâmpăr, de setea de a zbura, de a pleca în 

lume, de a lupta, de a ispiti necunoscutul, vraja și primejdiile depărtărilor, tăcut și încrezător în el, ca prâslea cel năzdrăvan din basme. Cine știe dacă nu au într-adevăr presimțirea chemării lor pe lume copiii aceștia predestinați, în sufletul cărora, ca floarea în mugur, se pregătește să înflorească sufletul unui popor! Altfel, cum să înțelegi siguranța cu care se duc năzdrăvanii aceștia drept la ținta lor, cu toate și peste toate greutățile ce li se pun în cale? 

Copil sărac, fără nici un sprijin, cu două clase primare, la vârsta de paisprezece ani Grigorescu își pune în gând să plece la Paris. Lucrează de zor la icoane, pe care acum le iscălește, într-un colțișor, cu litere ca de tipar: NICU. Începe să strângă ban cu ban din produsul micilor vânzări. Învață singur franțuzește. Își atrage, cu o icoană frumoasă, înalta luareaminte a domnului. Se prezintă la un concurs al Eforiei Școalelor, pentru o bursă de pictură în străinătate : i se recunoaște talentul; dar e respins, pentru că n-avea nu știu câte clase umanioare pe care le-a avut un altul... mai fericit. Rămâne, tăcut și răbdător, la iconițele lui. Se mângâie cu gândul că „toată piedica-i spre bine”, și plin de încredere în biruința de la urmă a dreptății, muncește, muncește înainte, cu din ce în ce mai multă însuflețire. Face un tablou istoric mare, Mihai scăpând stindardul, pe care-l pune în fereastra unui zugrav, unde, văzându-l aga de pe atunci, beizadea Mitică (Ghica), și minunându-se de frumusețea lui, îl ia și-l duce domnitorului Barbu Știrbei, care-l cumpără cu o sută de galbeni. Un șir de izbânzi: câteva icoane la Căldărușani, între care Izvorul tămăduirii, ce împodobește aghesmatarul din curtea mânăstirii, pun pe „meșterul Nicu” printre cei mai căutați zugravi de biserici. Se lămurea uneori în contractele zugravilor: „Iară chipurile de la catapeteasmă să fie de meșterul Nicu”. Lucrează aproape doi ani la mânăstirea Zamfira din Prahova. 

O duioasă amintire din vremea aceea: 

„Eram de cincisprezece ani când meșterul care zugrăvea biserica de la Zamfira m-a luat cu el să-i fac sfinții de la catapeasmă. Acolo am cunoscut o fetică tot așa cam de vârsta mea. Foarte frumoasă. Avea niște ochi mari albastri, și-n toată figura o expresie dulce, de-o cumințenie îngerească. Și, nu știu cum, că ne-am pomenit prieteni. Seara, când isprăveam de lucru, ne-ntâlneam în grădina bisericii. Era vară, liniște, frumos ca în vis. Și ne primblam alături, țiindu-ne de mână, și nu ne spuneam nimic. Da' eram așa de fericiți, cum numai la vârsta aceea poți fi. Când ne despărțeam, ne strângeam de mână, ne șopteam încetișor: „Noapte bună”, și ne dam întâlnire pe a doua zi, tot la ceasul și în locul acela... Ea era pentru mine tot ce făcuse Dumnezeu mai frumos pe lume. Și nici nu mai puteam gândi altceva. Odată, plecase zugravul la târg, și se vede că se-ncurcase la vrun chef, c-a lipsit două zile. Ajunsese cu lucrul la turla cea mare din mijlocul bisericii, unde mai rămăsese de făcut un serafim în creștetul bolții. Îmi isprăvesc eu ce-aveam de isprăvit și mă urc pe șchele, mă cocoțez pe un scaun, ca s-ajung, și cât oi fi lucrat eu acolo nu știu, da' când dau să mă depărtez puțin ca să văd ce făcusem, o dată aud, de la spatele meu, glasul jupânului: „Brabo, mă băiete, să trăiești! E cel mai frumos înger pe care l-ai făcut tu. Leită Mariuca popii, da' parcă-i și mai frumoasă aici.” Fără să vreau, făcusem chipul de care tot sufletul meu era plin...” 

Acolo cunoaște Grigorescu pe călugărul Isaia, un bătrân foarte deștept, și om purtat, care povestea frumos tot felul de minunății de prin țările pe unde umblase. Bănuia oare povestitorul ce suflet îl asculta? Plănuiesc să plece amândoi la Paris. Și încep să se pregăteasă. De astă dată se pare că nu mai e nici o piedică. Se duc mai întâi la M-rea Neamțului, locul de mătanie al călugărului Isaia. Acolo bătrânul se îmbolnăvi. Așteptându-i vindecarea, meșterul Nicu zugrăvea icoane. Și ce icoane făcea el acum!... Una din aceste minuni ajunge în mâinile stariții de la mânăstirea Agapia, maica Tavefta Ursachi, „o femeie care ar fi guvernat o țară”, cum spunea pictorul. De mult căuta maica Ursachi un zugrav pentru biserica cea mare a mânăstirii. Locurile erau frumoase, călugărul Isaia nu se mai îndrepta, și trei mii de galbeni erau pe atunci o avere. Tânărul zugrav își târgui din Iași ce-i trebuia, ridică șchelele și s-apucă de lucru. Parisul era din nou amânat. Norocul Agapiei!

Share on Twitter Share on Facebook