IV. LA BARBIZON ]

Ș-acum toate gândurile lui, ca scăpate din lanțuri, se îndreaptă spre Paris. E liber, e aproape bogat — Kogălniceanu îl cunoscuse la Agapia, rămăsese și el uimit de darul acestui tânăr zugrav și-i înscrisese o bursă în bugetul Moldovei — 

nimic nu-l mai poate opri . Vine în București, lasă familiei o bună parte din bani. Își regulează toate cu acel spirit de ordine care a fost una din puterile de căpetenie ale fecundei lui vieți, și — în sfârșit! — pleacă. Fără tovarăș — bătrânul Isaia, simțind că i s-apropie ceasul, se retrăsese la Sfântul Munte — pleacă din Galați cu vaporul pe Dunăre. E o dulce dimineață de toamnă. Satele de pe mal, cu smeritele lor bordeie acoperite cu stuf, cumpenele de fântână, șirurile de care pe drumurile cenușii, turmele de pe șesuri, pădurile rumenite, toate mândrele priveliști ale țării lui parcă-l strigă din urmă, parcă spun duios ochilor lui însetați de lumină și încărcați de visuri: „Ochilor, ochilor, să nu ne uitați”... Nu, nu, n-au să vă uite! 

Parisul. Ce era orașul acesta pentru tinerii noștri de peatunci! Pentru Grigorescu, Parisul e o școală. Aici se poate învăța. Aici vechii dascăli spun taine mari celui chemat să le audă și să se pătrundă de puterea lor. Pânzele de la Luxemburg, minunile de la Luvru, atelierele pictorilor, astea-s Parisul lui. Toate celelalte ademeniri ale fermecătorului oraș îi rămân necunoscute. Și e de douăzeci și trei de ani. Lucrează câteva luni în atelierul lui Cornu. Un concurs la Belearte; se prezintă și el între cei mulți chemați. Subiectul — cu ce haz ne scanda pictorul acest juvaier al academismului în floare pe vremea aceea! — „O luptă antică între doi păstori, la stânga, în primul plan, un stejar bătrân, la dreapta, o apă curgătoare, în fund, munții”... Reușește printre cei zece care, după opt zile, trebuiau să treacă, în loji separate, proba hotărâtoare — „Le concours de l'arbre”. Pleacă să facă studii de copaci la Fontainebleau; și vasta pădure seculară îl prinde și-l ține în lumea ei de mistere... trei ani. Aici sufletul tânărului zugrav de icoane primește marele botez al artei, aici, în mijlocul pădurii sfinte, care a fost școala și templul celor dintâi peizagiști și celor mai glorioși pictori ai Franței. Pe vremea aceea de curată și profundă adorare a Frumosului, se vedeau închinătorii artei pornind de mânecate, din satul Barbizon, cu sarcina la spinare, răznindu-se, fiecare pe cărăruia lui, pe subt uriașele bolți de umbră, spre locul lui de întâlnire cu natura, în căutarea clipei eterne. Și drumeții aceia simpli, în bluză albastră de lucrător, se numeau: Troyon, Diaz, Rousseau, Corot, Millet, Daubigny, Courbet... Seara numai se întâlneau la o pipă și la un pahar de bere, își aveau colțul lor, masa lor știută, acolo schimbau impresii, discutau arta, aruncând uneori în tunete de glas, cu gesturi largi, gânduri proaspete, repezi, aprinse — adevărate revelații — scăpărări de acelea ce nu se găsesc prin cărți. Tânărul cu ochii scânteietori, necunoscutul ce se așeza cu respect, aproape cu teamă, într-un colțișor, la măsuța cea mai dosită, era Grigorescu. După admirația cu care se uita la înțelepții aceia, după evlavia cu care asculta fiecare vorbă, lesne s-ar fi putut vedea în străinul acela tăcut, pururea dus pe gânduri, cel mai harnic, cel mai însetat de a învăța ucenic al lor. 

Iată care a fost școala, și iată cine au fost — fără știrea lor — cei mai buni dascăli de la care și-a învățat Grigorescu secretele artei lui. Ziua îi vorbea natura, seara îi vorbeau tălmacii ei. Și în sufletul lui pururea în friguri, noaptea, dospeau vedenii și vorbe, și tot alte înțelesuri, și tot alte puteri izvorau în el, împinse din adâncimile necunoscute ale unei vieți ce parcă nu mai era a lui, ce de bună seamă că nu era numai a lui. 

În zori, cel care pornea înaintea tuturor la lucru era Grigorescu. De multe ori pleca pentru mai multe zile. „Afurisit stăpân, cum îl încarcă pe bietul băiat!” îl căina într-o zi un pădurar bătrân, uitându-se cu milă după el, cum ducea în 

spate o sarcină prea mare pe seama unui trupșor micuț și delicat ca al lui. 

O mână de om era, însă vrednic și inimos, lucru mare, și iute la treabă, și toate le făcea cu acel farmec al puterii ascunse care dă precizia și eleganța mișcării. 

Trei ani — ce repede trec zilele când muncești! — trei ani n-a mai știut nimic din ce se petrece pe lume. Ca un pusnic a trăit acolo, ș-a lucrat, a luptat cu toată aprinderea, cu toată frenezia, cu toată setea de a birui a celor douăzeci și trei de ani. Au tăcut în el și dragostea de ai lui, și dorul de țară, și toate celelalte griji de viața lui, de sănătatea lui, de ce viitor îl așteaptă, toate au stat adormite, subt încordarea, sub frigurile acelor zile de muncă pasionată. Frigurile erau în sângele lui! De pe atunci trebuie să fie copia aceea puternică după tabloul de la Luvru al lui Prud'hon: La justice et la vengeance divines poursuivant le crime, pe care Grigorescu a trimis-o pinacotecei noastre, și care, pusă alături cu originalul, ar putea, cu foarte bună dreptate, să ridice întrebarea: „Unde-i mai multă emoțiune?” 

Dar vremea trece, și melancolia străinătății, a depărtării începe să aștearnă ca un fel de umbră de amurg pe lucrurile care-l înconjoară. 

De trei ani nu mai auzise o vorbă românească. În vara anului 1864 vine în țară și — dintr-un sentiment de datorie, căci fusese bursierul statului — se pune la dispoziția Ministerului de Culte. Ministrul îi spune: 

— N-avem nevoie de d-ta.
— Atunci?
— Atunci, nimic. Să-ți vezi de treabă. Și și-a văzut de treabă. Și-a luat pe pânză câte o fărâmă de suflet, de pământ și de cer, podoabe din podoabele patriei care n-avea încă un locșor pentru el, și s-a întors iar la școala și la maiștrii lui de la Barbizon. 

Natura-i frumoasă pretutindeni. O lume nouă la fiecare pas. Și Grigorescu se simțea din ce în ce mai atras, mai învăluit în misterul acestor frumuseți. Era un suflet în ele. Dincolo de forma, de coloarea și de structura lor era un suflet. Îl presimțise el, așa vag de tot, în unele zile de hoinăreală pe muncelele Agapiei. Acum însă îl simțea. Îl simțea cu neliniște, aproape cu frică. Da, era acolo, în tăcerea pământului, în norul ce luneca încet pe albastrul cerului, îndărătul frunzei care tremură, în vibrarea aerului, sub scoarța copacilor și sub mușchiul stâncilor, pretutindeni șoptind lucruri adânci și neînțelese, de pretutindeni chemându-l, privindu-l mereu, mereu vorbindu-i prin semne, prin jocul petelor de umbră și de lumină, ca o ființă de departe, din alte văzduhuri. Și el se lupta să priceapă. O luptă strașnică era viața lui. Fiecare dimineață îi aducea o speranță nouă, și fiecare seară o nouă disperare. Veșnic nemulțumit de lucrul lui, răzând de câte zece ori o pânză, plecând și întorcându-se de câte zece ori în același colțișor de natură, care mereu tot altceva-i spunea din marele mister, și el mereu întrebând, simțind că, dincolo de liniile și de colorile care se văd, mai e ceva care nu se vede, și care totuși trebuie să se vadă. Trebuie. Că aceasta și este chemarea unui artist pe lume — să te facă să vezi în vecii vecilor ceea ce natura nu arată decât o dată, la fulgerarea unei clipe, o singură dată, în toată necuprinsa și spăimântătoarea veșnicie a vremii. 

Multe lucruri bune, prinse din fugă, trebuie să fi șters Grigorescu, pentru că lui, dintr-un punct sau altul de vedere, nu-i mai plăceau. Dar din câte a păstrat, ce de minuni, de care, odată ș-odată, se va vorbi cu acea definitivă admirație universală pe care operele eterne au toată răbdarea s-o aștepte! 

Ochi visători, frumoși ochi nevinovați, care au plâns fără să știe de ce, sufletele sfioase, neînțelese, care se ascund îndărătul feței cum se ascund unele gânduri îndărătul cuvintelor. 

Curate dimineți de vară, în a căror limpede lumină toate par gătite ca de sărbătoare. 

Robuști jitari, aspri la căutătură, care, înainte de a porni în țarină, își cercetează arma, ce n-are altă menire decât doar aceea de a spune și ea o vorbă... inofensivă, atunci când glasul gros și mustățile lor fioroase nu vor fi de ajuns pentru a vârî groaza în delicvenți; 

Interioruri de pădure, cu încremenirea aceea ca de vrajă, cu aerul acela de sfințenie al singurătății grandioase și al lucrurilor eterne, cu răcoarea umedă a stâncilor acoperite de mușchi și cu nu știu ce amestec de basme, de duhuri ascunse, de tăcere care așteaptă ceva; 

Apusuri de soare, cu întunecări de codru în fund, sub dogoreala din ce în ce mai scăzută a cerului, cu tăpșane ce se revarsă în umbră de sub poalele codrului, cu păstori ce șiaduc oile la strungă și cu pregătirea aceea de odihnă, cu învăluirea aceea dulce, în taina înserării, a tuturor formelor, ce parcă-s de abur și se topesc; 

Fagi bătrâni, uriași, cu pete ca de păcură pe trunchiul vânătînchis, ce se înalță dintre stânci drept și puternic, despletindu-se în sus într-o pădure de ramuri; 

Și văi larg deschise, luminoase, vesele, ce parcă te îmbie să te tăvălești pe pajiștea moale, stropită cu flori, încălzită de soare; 

Și pale albe de nori pe ceruri albastre, și dealuri fumurii, departe, în adâncimea zărilor; 

Și crânguri ruginite de toamnă, cu frunze spulberate de vânt; 

Frumuseți proaspete, nemaivăzute parcă, minuni de forme și de colori, cu nu știu ce delicateță de vis în frăgezimea și armonia lor, și totuși foarte adevărate, una câte una s-au dez

velit ca din neguri sub puterea privirii creatoare; și, astfel pregătite pentru taina vieții de veci, trecând prin sufletul mare și curat al artistului, mari și curate au înviat pe pânzele lui... 

Dar Grigorescu, nici vorbă, nu-i mulțumit. Cum să fii mulțumit când vezi cum îți scapă printre degete, și se pierde, pentru toți și pentru totdeauna, cea mai bună parte din comoara pe care tu ai descoperit-o!... O vezi — e la dispoziția ta — și n-o poți lua... 

Caută încă, mereu caută, pururea neliniștit, sorbind puteri nouă din înseși izvoarele nemulțumirii lui. Prietenii, admiratorii lui de-abia îi pot smulge câteva bucăți pentru o expoziție a tinerilor pictori de la Fontainebleau, în toamna anului 1866. Împăratul Napoleon III, vizitând expoziția, cumpără din lucrările lui Grigorescu o creangă de măr înflorit și un studiu (un cap de femeie). A doua zi toate bucățile lui erau vândute. Lumea se-ntreba: Cine-i?... Cel care a aflat mai târziu noutatea asta, și cel care a uitat-o mai curând a fost Grigorescu. 

În vara anului 1867 iar îl încinge dorul de țară.
— De ce nu rămâi la noi?... Ascultă, rămâi la noi. Ai să fii înțeles aici, și iubit, și sărbătorit de toți... 

El clătina din cap, visător:
— De-ați ști voi ce frumoasă-i țara mea!... 

Share on Twitter Share on Facebook