V. ÎN ȚARĂ

Își ia o parte din lucruri, lasă restul în seama unui prieten, și pleacă. Ciudat, ce schimbată-i pare lumea de când n-a mai ieșit din pădurea lui! 

Vine prin Galiția. Ce nerăbdător trebuie să fie de a-și revedea țara lui, de care nu-l mai desparte acum decât o zi de drum! Și iată că mulțimea de note interesante ce-l împresoară de pretutindeni, pitorescul acelei părăgini de lume, în fața căreia ochii lui neliniștiți se aprind ca de farmecul unei descoperiri, îl fac să-și întrerupă călătoria pentru câteva zile. Se oprește la Lemberg. Îl opresc străzile vechi, tăcute, triste, ca orice început de moarte, hanurile mari adormite sub greu coperiș de olane, și mai cu seamă evreii aceia așa de caracteristici din biata Galiție, de la izvorul evreilor noștri, unde s-a păstrat, în toată primitiva habotnicie a neamului, adevăratul tip al rasei. De aici sunt primele lui studii de evrei: telali, cârciumari, zarafi, belferi — fiecare, în mișcarea și cu expresia lui particulară înfățișându-ți portretul general al rasei, care te privește, din umbra vremilor biblice, prin ochii aceia întredeschiși, atenți, sclipitori, ochi ce nu dorm — îndărătul cărora simți sufletul îngrijat, încordat, al neamului îmbătrânit, pururea în luptă cu tinerețea celorlalte neamuri. Cu ce căutătură strabătătoare, profund serioasă, se uită el la pictor! Dar și pictorul, cu ce intuiție și cu câtă putere de sinteză vede și recheamă toată străvechea seminție a lui Israel în privirea unui biet vânzător de mere murate de pe ulițele Lembergului! Multe se vor discuta până să-și ia locul lor printre lucrurile pe care obișnuim să le numim eterne. Ceea ce se va așeza însă fără nici o discuție alături de tot ce mâna omenească a creat mai viu și mai profund adevărat pe lume va fi „Ovreiul lui Grigorescu”. În toată istoria artei de a exprima vieața prin linii și prin colori nu cunosc un alt pictor care să fi văzut mai adânc, în figura unui evreu, caracterul tipic al rasei și să-l fi înfățișat mai puternic „sub specie aeterni”. În străinătate, e cunoscut mai mult „Ovreiul cu gâsca”, expus pentru întâia oară în Salonul picturii franceze din primăvara anului 1880, și apoi în expoziția pe care a făcut-o Grigorescu mai târziu (1887) la Paris, în Boulevard des Italiens , și despre care presa de atunci vorbește ca de un adevărat eveniment în lumea artistică. Nici vorbă că e o bucată extraordinar de puternică acest „cetățean român în perspectivă”, cum îl numește pictorul, care pentru a-și însufleți modelul, pentru a-i aprinde în ochi scânteia semitică, îi povestea mereu anecdote palpitante despre amețitorul joc al milioanelor în țara dolarilor. Un tip urât de evreu, de o urâțenie brutală, respingătoare, cu părul și barba nepieptănate, cu gura mare, jimbată, cu nasul boboșat și cu acei ochi bolnavi ai rasei, ochi mici, spălăciți, fără gene, cu pleoapele roșii, umflate; în mâna stângă ține o hârtie, cererea de împământenire, pe care se vede scris: „Domnule Președinte, Domnilor Deputați... cu dreapta strânge lacom o gâscă -ploconul „gheșeftului” — și nu știu ce expresie de rapacitate cu cele cinci degete rășchirat îngropate în puful alb și moale de pe pieptul gâștei, care sufere — te-aștepți parcă s-o vezi sărind deodată jos, scuturându-și aripele și strigând de bucurie c-a scăpat. Figura evreului e însuflețită de-o lumină dinlăuntru — lumina inspirației... fulgerarea unui gând care vine mai departe și bate mai departe decât fărâma lui de vieață — verigă și ea din lanțul cel mare și sfânt. Toți evreii, de la telalul din Hârlău până la Rotschild, sunt acolo. 

E o pictură viguroasă, de o strașnică vervă, — și fără îndoială că-și merită celebritatea de care se bucură. Dar cu cât e mai sintetic văzut, și în același timp mai adânc și mai nobil tratat, acel tip de evreu din Moldova care e la Pinacotecă, — „Ovreiul cu caftan”, — și mai ales celălalt evreu, din Pinacotecă, intitulat „Un habotnic din Galiția” care de mare nevoie, și numai biruit de pofta banului, trebuie să se fi înduplecat să pozeze pictorului!... Atâta ură stăpânită e în ochii aceia încruntați, cătând chiorâș la golul care-l fixează, și atâta grijă în toată figura aceea hotărâtă, concentrată, de o înfiorătoare seriozitate dramatică — ai zice o luptă crâncenă, interminabilă: între două rase care se urăsc de moarte, adânc exprimată în misterioasa privire a unui portret. 

Într-o dimineață, pe când pictorul schița zorit învălmășagul târgului săptămânal din marginea Lembergului, unul din evreii ce se înghesuiau în spatele lui să vadă ce face, alergă repede la poliție și spuse c-a venit un spion, care ia planul orașului... 

A doua zi, Grigorescu deschidea ochii pe mândrele dealuri ale Moldovei. 

Acum vede el ce rai dumnezeiesc e țara lui! Străbate valea Siretului, oprindu-se mereu, privind în toate părțile cu uimire, cu lacrimi de iubire în ochi, căci toate-i surâd, toate-l cunosc și toate-l cheamă duios — ape și dealuri, păduri și șesuri, oameni și lucruri — toate-l strigă pe nume. O adâncă, fecundă prietenie se lămurește între sufletul lui și natura țării lui. 

Se poate zice că de pe atunci începe Grigorescu să hotărnicească pământul și cerul patriei lui. Da, și cerul. 

Un deosebit farmec și nu știu ce notă de bătrânească cinste și cuviință găsește el în satele Moldovei, în tăcutele sate ale Moldovei, cu bordeie smerite, cu țărani blânzi care pășesc ușor și vorbesc încet, cu strâmbe coșere de nuiele, cu vechea bisericuță de pe deal și cu toată pacea sfântă care învăluie cuibulețele acelea de viață cuminte, plină de îndurare și de evlavie. Îl urmărește și aci, mai ales prin târguri, același evreu, de care credea că l-a despărțit hotarul Galiției. Și mereu se oprește să fixeze cu creionul pe-o foaie de carnet o nouă privire caracteristică a micului ochi șiret întredeschis, pe care din ce în ce îl cunoaște mai bine. Drumul lui e o prețioasă recoltă de studii. Note și schițe prinse din fugă, din fuga vieții lui pururea grăbite: ratișe la drum, chervane, vite la adăpat, bâlciuri, țigani cu șatra, o cumpănă de fântână întrun fund de zare, un călăreț pe coama unui deal, o geană de lumină în spatele unui huceag, și-n toate, din ce în ce mai lămurit, simte aerul, lumina, sufletul țării lui. 

Acum e pregătit. Taine pe care de-abia le bănuia, una din alta încep să i se deschidă. La București se înfățișează iar Ministerului de Culte și cere un loc de profesor la Școala de bele-arte. 

Multe se schimbase-n țară în acești trei ani din urmă: domnitor nou, legi și așezări nouă, miniștri noi, numai răspunsul fu pentru Grigorescu același: „Nu-i nici un loc vacant”. 

„Dacă nu-i, nu trebuie.” Își ia pânze și colori și pleacă în țară. Căldărușanii, Târgoviștea, Câmpulung și Rucărul sunt cele patru popasuri mai însemnate ale acestei rodnice campanii. La Căldărușani își revede Izvorul tămăduirii, care împodobește tavanul aghesmatarului de lângă biserică — o icoană din copilărie. Și, ca și cum ar fi vrut să-și arate sieși cât drum a făcut de-atunci, în după prânzul unei zile senine de pe la sfârșitul lui iuliu, își pregătește paleta și, până să scapete soarele spre asfințit, veșnicește pe pânză scara de la arhondaric: jos, curtea mânăstirii, cu ierbulița ei uscată, de un verde-prăfuit; dintr-o margine mijește, ca o șuviță de fum, trâmba cărării. În mijloc, acoperind tot largul tabloului, se desface, în linii de o măreață simplitate, intrarea arhondaricului; în stânga, din capătul cărării, se ridică, pe lângă zidul alb, o scară dreaptă de lemn, care dă într-un larg pridvor deschis și scos mai afară din masivul clădirii, deasupra strămoșescului gârlici de pivniță, care în vechea noastră arhitectură era o notă așa de frumoasă și de caracteristică sub ceardacul primitor al casei; un călugăr se urcă-ncet pe scară; sus, pe pazia pridvorului, răzemat cu spatele de stâlp, un alt călugăr tânăr stă și citește într-o carte mare, pe care-o ține deschisă pe genunchi. În păretele din fund, înecat în umbră, se văd printre stâlpii ceardacului ușile arhondaricu

lui; o lumină caldă, din ce în ce mai potolită, se înalță din spatele clădirii, nu vedem soarele, dar îl simțim că e acolo, arzând ca un foc mare în dosul mânăstirii, îl simțim în aerul dogorit, în rumenirea coperișului înfierbântat și a coșului din stânga, pe care bat pieziș razele soarelui, cu un tremur de flacără. Umbra crește. De prin bolțile tăcute, din fundul cerdacului, de pe sub strășini parcă vezi cum izvorăsc undele-nserării și se împrăștie în pale cenușii pe albul păreților. Din ce în ce mai întunecat se desenează pe adâncul luminos al cerului acoperișul mânăstirii, care de la stânga spre dreapta coboară frumos într-o gamă de linii ritmice. Deasupra, aer care vibrează, nemărginire fără coloare, o dumnezeiască împăcare între umbra care se cerne de sus și lumina ce, tot mai slabă, se înalță de jos. Și toată clădirea parcă se pregătește de somn, învăluită, ca-n farmecul unei povești, în acel suflet misterios al lucrurilor, pe care nici unul din marii constructori cu pensula nu l-a înțeles mai bine ca Grigorescu. 

O pictură sobră, liniștită, puternică, plină de religie, pătrunsă de atmosfera sfântă în care a văzut lumina. Jos, în stânga, lângă iscălitură, pictorul a însemnat și data: 1867. Ceea ce nu făcea de obicei. 

Un ochi nou se deschidea în lumea formelor de aci înainte. Din același timp și de aceeași viguroasă factură sunt: Bărăția de la Câmpu-Lung, cu zarva și clocoteala unei zile de târg; Vatra de la Rucăr, cu o liniște de biserică înlăuntrul sărăcăcioasei căsuțe de țară, unde nevasta, așteptându-și omul de la muncă, stă lângă vatră și-și adoarme copilul; Ciobanul, cu sarica dacică până în pământ, ce-i dă nu știu ce aer de uriaș al munților... Și tot de pe atunci e și acel interior de șatră, învăluit într-o lumină tainică, făcută din umbră, ca în tablourile lui Rembrandt: în fund, sub cortul afumat, bătrânul zice din scripcă un cântec de jale; înaintea lui, o țigancă tânără, culcată cu fața în jos, cu spinarea goală, arsă de soarele zilelor de secere, cu tălpile picioarelor albe de praful drumului fără sfârșit al pribegiei; în stânga, danciul în pielea goală, cu brațele înlănțuite peste genunchii ridicați până în dreptul bărbiei; el, foarte atent, asculta cu gândul de a învăța; ea tânjește de dor: fără să-i vedem fața, simțim că ascultă și visează. E ceva antic în atitudinea ei nostalgică, în felul cum își ține fața îngropată în moliciunea brațului, în pânza aceea albă — un alb din draperiile vechilor tablouri flamande — aruncată frumos peste șoldurile ei mari și puternice. În toate e un sentiment de melancolie care te cucerește
— parcă și borfele lor, așa de cald și de armonios colorate, iau parte la cântecul bătrânului. 

Din același an, din aceeași vară chiar, e Bătrâna de la Chailly. Cu totul alt subiect, altă țară, altă lumină. Și cum se vede că e același fel de a înțelege sufletul formelor, și același fel de a-l exprima! E o zi caldă, într-o grădină; rufe albe întinse pe frânghie la soare, jos o balie rezemată de zid; pe prispa de pământ de lângă scară stă o bătrânică legată la cap turcește, stă frumos la soare, și coase, cârpește; cum își ține ochii plecați pe lucru, înclinarea capului adună sub bărbie aceleași piei zbârcite ca și la bătrânul din cort. Aceeași expresie de melancolie pe față, același suspin după cele duse pentru totdeauna; aceeași bătrânețe gândind aceleași gânduri, aceeași mână uscată încordând, pe ac sau pe arcuș, aceleași degete ciolănoase. În umbră, sau în soare — același asfințit sufletesc. 

Neastâmpărat și neobosit, prins ca într-un vârtej amețitor în mulțimea de frumuseți ispititoare ce-l strigau de pretutindeni, pururi cu sufletul la pândă, ca un vânător pătimaș, pururi în comunicare cu natura, care din ce în ce i se arătă mai prietenă, absorbit la fiecare pas de lucrul lui, de tainele artei lui, Grigorescu nici n-a știut cum a trecut vremea. Toată 

vara, și toamna până târziu — căci sunt nespus de frumoase toamnele noastre — i s-a părut o primblare într-un câmp de flori. Și-a făcut un buchet mare din cele mai alese flori ale țării lui și, luându-l cu el, s-a întors iar în Franța. 

„Nu m-am mai dus la Barbizon, îmi povestea odată pictorul, c-o umbră de melancolie. Începuse să-mi fie dragă una din fetele lui Millet și — cine știe? — poate că... nici eu nu i-aș fi fost indiferent dacă mai rămâneam pe-acolo. Dar mă gândeam că ea e fata unui artist mare, că eu n-am încă nici un rost pe lume, că nu se știe dacă-l voi avea vreodată, și-mi ziceam c-ar fi o faptă de om necinstit s-o fac și pe ea să îndure nevoile și păcatele mele. M-am vindecat muncind. Ea n-a știut niciodată c-am iubit-o, și nimeni n-a bănuit ce-a fost în inima mea.” 

De data asta se așeză la Marlotte, aproape de Barbizon. Peisaje, boi și viței, flori, portrete, muncitori și ciobani... femei nevoiașe ce de-abia pășesc sub sarcina de iarbă, pe care-o așteaptă flămânde lighioanele de-acasă, atâtea și-atâtea subiecte din lumea celor simpli și buni trec în fugă pe pânzele lui — zic trec, pentru că foarte rar e mulțumit de ceea ce face. Sunt pânze care ar putea să povestească amintiri pline de interes despre feluritele tablouri ce au lunecat pe ele. Aceeași neliniște, aceeași căutare pasionată a celui mai mare înțeles în cel mai mic semn, aceeași muncă de dimineață până seara. Când se așternea pe lucru, nu mai știa de nimic. Nici osteneală, nici foame, nici frig — era cu totul absorbit de marea taină pe care i-o șoptea natura. În una din aceste zile de adâncă uitare în rugăciunea muncii n-a băgat de seamă că vremea se răcorește — era o zi umedă de toamnă — l-a pătruns răceala, și când s-a sculat de la lucru, a simțit că-l ține un junghi în spate. Dar ce vrea să știe tinerețea și arta, mai ales — o tinerețe și ea — de astfel de lucruri?... 

Share on Twitter Share on Facebook