VIII. ÎN RĂZBOI

Grigorescu era, de felul lui, foarte friguros. Orice alte neajunsuri și suferinți găseau în el o mare putere de rezistență. De frig, însă, și de indiscreția oamenilor, toată viața lui a avut groază. 

Apropierea iernii, ploile, cumplitele vânturi ale Britaniei îl hotărăsc să plece. Își închirie un atelier la Paris. Avea adunate, din atâtea călătorii, o mulțime de lucruri de artă: mobile vechi din Normandia, goblenuri, stofe orientale, covoare, arme, vase, și, cu darul lui de a însufleți lucrurile prin felul cum știe să le grupeze, să le armonizeze între ele, își făcu un interior artistic, de pace și de vis, unde toate vorbeau încet, cu glas din alte vremi. Acolo îl găsi chemarea lui Ion Brătianu la 1877. 

Poetul liniștii, bunătății și blândeții, poetul luminii și al cerului albastru e chemat să cânte întunericul și viforul morții, să găsească pe paleta lui colori pentru cea mai îngrozitoare priveliște pe care o poate înfățișa sălbătăcia nedomolită încă a neamului omenesc. Și n-a fost pictor pe lume care să le fi găsit mai bine ca el. Pare că toată viața lui nu făcuse decât asta. În rând cu soldații, înfruntând moartea, a privit de aproape toate atrocitățile războiului, a înțeles cine sunt adevărații eroi, și lor le-a închinat toată iubirea și toată admirația sufletului lui; pe ei, pe opincarii aceia uscați și vânjoși, care se azvârleau cu frenezie în brațele morții, pe ei, mai ales, i-a nemurit în puternica lui operă — cea mai mișcătoare epopee a vitejiei neamului nostru. Da. Erau frații lui aceia. Și cum îi semănau! Frați buni, puindu-și ca și el, tot sufletul în ceea ce făceau, muncind din greu, luptând din greu, jertfindu-se, fără nici un gând de răsplată, simțind în tot ceasul, asupra destinului lor, o poruncă ce vine mai de departe și poruncește mai strașnic decât cea pe care le-o strigă împrejurările. În fața îngrozitoarei tragedii a războiului, un pictor nou se deștepta în Grigorescu. 

Sunt douăzeci de ani de când — pogorât din lumea sfinților — omul acesta culege din aspectele vieții pământești numai ce i se pare lui că se apropie mai mult de cele sfinte. Seninătate, vis luminos, șoaptă discretă, mișcare liniștită — partea de zâmbet, de iubire și de bunătate a vieții — tot ce se poate exprima printr-o desăvârșită armonie de colori și printr-o caldă euritmie de linii — acestea sunt notele fundamental caracteristice din mai toate tablourile lui Grigorescu de până acum. 

Dealurile lui sunt lin trăgănate, munții din fund de-abia se zăresc tăindu-și, în linii frumos ondulate și din ce în ce mai șterse, coamele fumurii pe cerul albastru, cu nori de argint, copacii lui sunt de obicei mesteceni zvelți, cu tulpina albă, cu rămurelele fine, îndoite în jos și frunzulița ușoară ca lumina; boii lui trag încet, fără să se opintească în jug — arareori carele sunt încărcate — și oamenii merg încet pe lângă boi, fără să-i silească; ciobanul sprinten și voinic, ce stă răzemat în bâtă cu privirea pierdută în adâncul zării, e visător, cum visătoare e și păstorița care toarce pe tăpșan, în marginea pădurii; în atitudinea și pe figura lor e liniște și grație, și un aer de străveche noblețe, ca și cum ar zice: „Noi suntem solii trecutului, noi suntem lamura neamului acestuia”. 

Largul zărilor, depărtările străbătute încet, privirea îngrijat îndreptată spre cer, munca pământului, cu fatalitatea ei misterioasă, au dat sufletului românesc o mare putere de resemnare și nu știu ce mișcare potolită și ritmică în felul lui de a se exprima. 

Toți oamenii lui Grigorescu, tăcuții, gânditorii lui oameni de la țară, sunt răsăriți ca și arborii lui, din calmul aceleiași naturi mărețe și nepăsătoare. Ei nu gândesc cine știe ce. Totuși, pe buzele lor o taină mare pare că așteaptă dezlegarea cuvântului. Și acum, tăcuții aceștia, uitații și neștiuții aceștia aveau să spună, în fața morții și-n auzul întregii lumi, cine sunt, de unde vin... 

Grigorescu a trecut cu ei Dunărea. A trăit cu ei ostenelele, suferințele și primejdiile războiului. A pândit cu ei în șanțuri, sub șuierul gloanțelor, s-a amestecat cu ei în iurușul de la Grivița; la Smârdan, la Opanez, la Plevna a văzut ce lucru de nimic e viața unui om în război și ce fiară a fost dormind sub înfățișarea aceea blândă a frumosului păstor ce făcea podoaba peisajelor lui. 

El era acolo în ceasurile acele de scârșnire, un glas al istoriei, un trimis care avea să vadă într-o clipită, și pentru toți, ceea ce nu se poate vedea decât o singură dată, în toată întunecata nemărginire a timpului, să vadă profund, „cu ochi pe care moartea nu-i închide”, și să spună veacurilor viitoare ce-a văzut. 

În tablourile lui „din campanie” nu-s mișcări de manevre, nici grupări convenționale de modele care pozează. Nimic aranjat, nimic teatral. Sincer, ca însuși faptul pe care-l privește, el te face să vezi, ca la lumina unui fulger, în grozăvenia unei clipe, toată zguduitoarea tragedie a războiului; dar așa de strașnic îți luminează clipa aceea, și așa din adânc îți răscolește sufletul cu ceea ce-ți arată, că ai dintr-o dată întreaga priveliște a celor ce au fost și a celor ce au să fie. 

Toată priveliștea luptei, în toiul ei... cine a putut-o vedea vreodată? Cine și-o poate măcar închipui? O panoramă de mișcări? Vai, au făcut destui pictori bătălii de acestea reci, încremenite, compuse în atelier, spre glorificarea cutărui „mare general”. Privindu-le, te gândești liniștit la... talentul pictorului. Ostașii lui Grigorescu se bat, ucid și mor în câmpul cel mai adevărat și mai serios al vitejiei și al morții. Bunătatea și mila acestui suflet de artist au strigat de groază și de durere în fiecare trăsătură de creion. Ceva din inima lui rănită se simte în fiecare lovitură de pensulă. 

Am înaintea mea o bătălie în valea Rahovei, văzută dintr-o margine și foarte de aproape. E chiar începutul ciocnirii. Gornistul turc a căzut străpuns de baioneta celui dintâi ostaș român, care doar un pas a mai făcut și-a căzut și el, împușcat, cu fața-n jos, cu inima pe armă, peste el cade pe spate ucigașul lui, cu mâinile încleștate pe pușcă, turcul mătăhălos, în pieptul căruia dorobanțul nostru și-a înfipt din goană baioneta până-n gardă; acum se văd și ceilalți dorobanți cum vin din urmă grămadă, ca aduși de o vijelie; moartea fulgeră din mii de puști îndreptate asupra lor, ci ei înaintează neînfricoșați, orbiți de setea biruinței; în fund se ridică tot mai întețit zarva mulțimii învălmășite; acolo e toiul bătăliei, oarba frământare a pieirii. Nu cunosc în pictură povestire mai zguduitoare despre grozăviile războiului. Găsesc în această schiță o mult mai puternică și mai adevărată înfățișare a ferocității omenești decât în marele tablou de la primărie, intitulat Atacul de la Smârdan, asupra căruia unul din cei mai autorizați critici de artă ai Apusului își rostește astfel părerea: „Privindu-l, zice d-l W. Ritter, rămâi uimit de nespusa simplitate a compoziției, dar mai ales de pasiunea ce respiră din toată această pânză; e războiul văzut cu ochii soldaților, nu cu al șefilor. Trebuie să știi, însă, că impresia asta așa de puternică ce ți-o dă tabloul e datorită pasiunii de care-a fost stăpânit pictorul în momentul execuției: niciodată un pictor de război n-a fost așa de adânc răscolit în sufletul lui. Nici Meissonier, nici Detaille, nici de Neuville n-au presimțit că bătălia, văzută printr-un singur episod, ar putea da o astfel de sinteză. Nici lui Menzel, nici lui Werner nu le-a dat în gând să-și sacrifice demnitatea de diplomați și de înalți slujbași ai statului, ca să înțeleagă răcnetul sălbatec al soldatului în vârtejul luptei. Aci cu adevărat vezi furia în artă, și e zugrăvită de cineva care, pe când lucra, își plătea foarte scump clipele acelea. Dar ceea ce e mai de mirat e că această uriașă pânză, în care personajele sunt înfățișate în mărime naturală, îți face impresia că a fost pictată, cu iuțeala fulgerului, pe câmpul de război. Nimeni nu-și închipuie că există în București o astfel de operă. Îi îndemn pe toți care trec prin capitala României să nu părăsească orașul fără a se duce la primărie, pentru a-și umplea sufletul de măiestria și de puterea de vrajă a acestei uimitoare picturi.” (ref: Die Kunst fiir Alle. 1 Febr. 1897. Miinchen.)

Am văzut o replică a tabloului acestuia în colecția doctorului N. Kalindéro, o adevărată minune. Tabloul ca suprafață e mult mai mic — mult mai mare însă ca adâncime și ca mișcare. Nu atât de fioros, pe cât de sfâșietor. Te uiți c-un sentiment de admirație și de mândrie la ostașii aceia, învăluiți ca în flăcările unui foc uriaș... Cum se duc, și cum simți că se duc la moarte! Ce-ar fi zis d-l Ritter dac-ar fi văzut pânza aceasta! 

Numai când știi ce pasiune de muncă neadormită a stăpânit întreaga viață a lui Grigorescu, începi să înțelegi verva, căldura, tresărirea de sentiment a fiecărei linii, cum și miraculoasa repeziciune și siguranța de factură care au slujit așa de admirabil sufletul fără de astâmpăr al acestui mare observator. 

Dar Spionul! Ce vifor de mișcare, și ce expresie de supremă încordare! Iată, călărașul nostru a ajuns pe spion din fugă, a ridicat sabia cu atâta îndârjire, cu atâta vajnică mânie că parc-o și auzim vâjiind în aer, și capul turcului, plecat cu frică sub lovitura morții, degeaba se mai ferește — îl și vedem despicat; poate că în aceeași clipă se vor rostogoli amândoi, căci turcul a scos revolverul ș-a tras, un alt călăraș sosește și el în goana calului — o tragedie zărită la lumina unui fulger; totul e fioros: cerul de plumb, apusul de sânge, scăpărarea de lumină în fund, goana nebună a cailor cu ochii aprinși, cu urechile ciulite, și coama zburlită, și coada fuior; gestul hotărât, scrâșnitor al călărașului ce dă strașnica lovitură, mișcarea tălhărească a spionului, care în clipa din urmă scoate revolverul și trage — toate parcă sunt alese și puse acolo ca să te îngrozească. Și dac-a fost vrodată artist pe lume care să se gândească mai puțin la efecte, la ce vei simți tu și la ce ai putea spune în fața operei lui, acela, fără umbră de îndoială, a fost Grigorescu. 

Toate tablourile lui din campanie sunt făcute cu viforul marilor emoțiuni pe cari le dă războiul. Simți că așa a trebuit să fie. Simți că toată această înfiorătoare priveliște a măcelului omenesc a trecut prin ochii lui înspăimântați, a zguduit adânc sufletul lui de artist și, ca tăria unui trăsnet, s-a descărcat, prin mâna lui, pe pânză, aproape fără știrea lui. 

Lucruri trăite. Îți zici numaidecât, privindu-le: „Iată ceva care nu e din închipuire, nici din auzite; ceva care n-a putut să fie decât așa.” Le-a văzut cu groază, și cu nespusă milă. În avântul dorobanților „la baionetă”, din acea neuitată Vale a sângelui ... este istoria nu a unui moment de vitejie în sorbul unui asalt, ci a întregii vieți de luptă, de crâncenă îndârjire în apărarea dreptului de a trăi al neamului românesc. Noi vedem acolo pe ostașul veacurilor, călit în focul tuturor bătăliilor, de la Negru-vodă și de la Dragoș până la Domnitorul Carol, și până în adâncul vremilor viitoare — aceeași strajă neadormită, același viteaz nenfricoșat, care se duce hotărât la moarte, fără altă părere de rău decât aceea, poate, că, la o cumpănă așa de mare, n-are decât o singură viață de dat. Totul e posomorât în aceste tablouri: lumina, cerul, aerul — forma și coloarea lucrurilor te înfioară. Nu, nu e o tragedie de teatru. Sunt luptători înfierbântați care se azvârl ca fiarele unii asupra altora, și morții aceia, încremeniți cu mâinile pe arme sunt morți în adevăr. 

Câtă umanitate în acel jalnic Convoi de prizonieri! E ger, e viscol — o zi cumplită de iarnă într-un pustiu fără cer -sute de nenorociți, de toate vârstele, învinșii de la Plevna, bolnavi, pierduți, înfofoliți în cele din urmă trențe ciuruite de gloanțe, cu ochii în pământ, pășesc încet prin zăpadă, sub paza călărașilor de pe mărgini; cade, din când în când, câte unul, toropit de osteneală, de frig, de somn, și unde a căzut, acolo a rămas; corbii flămânzi din stolul ce se ține de convoi, s-abat glonț asupra-i și-l încep de viu... 

„Dac-aș avea eu tabloul acesta, spunea într-o zi unul din 

admiratorii pictorului, l-aș dărui orașului Haga, pentru sala de ședințe a Congresului păcii. Ce sunt toate discursurile meșteșugite ale marilor diplomați ai lumii pe lângă ceea ce spune așa de simplu și așa de adânc mișcător bucățica asta de pânză!” 

Grigorescu, însă, nu s-a gândit niciodată la „cuvântarea unui tablou”. O impresie a lui, o tresărire a inimii lui în fața adevărului pitoresc — aceasta și numai aceasta a pus în opera lui. Ce va spune ea lumii nu-l preocupă. Toate pânzele lui din război de la vajnicul iuruș din Valea sângelui, până la defilarea prizonierilor turci din Plevna închinată sunt expresia celei mai curate sincerități ce-a împodobit vrodată sufletul unui artist. I se umpleau ochii de lacrimi de câte ori ne povestea atacul de la Grivița, unde ostașii noștri au biruit, ca-n vremea de demult, numai cu nepăsarea lor de moarte: că nu mai era luptă, ci jertfă — o jertfă măreață, pe care cu biruință măreață a răsplătit-o Dumnezeu. 

„Cum s-aruncau înaintea morții! Acolo s-a dovedit ce popor avem noi. Am văzut ofițeri străini plângând de înduioșare și de admirație...” 

Cu toate astea, nu vitejia armatei noastre, ci grozăvia războiului e mai cu putere înfățișată în tablourile lui. Adevăruri care sunt aceleași în orice timp și sub orice meridian s-au lămurit de sine din sufletul lui în clipele acelea de neuitat, în care tragicul vieții și al morții e natural să fie mai profund mișcător decât elementul epic al luptei. 

„Monocromia maestrului nostru, zice Delavrancea, îți reprezintă exact atmosfera plumburie a războiului. El vede masa, iar nu detaliile; soldații, iar nu ofițerii; și năprasnica pornire a maselor nu are timp să caute o poză academică pentru vreun erou de atelier.”

Share on Twitter Share on Facebook