XIII. CIOBANII LUI GRIGORESCU

„...Tu, Mioara mea,

Să te-nduri de ea

Și să-i spui curat

Că m-am însurat

C-o fată de crai

Pe-o gură de rai...”

Nu un capitol, ci un volum întreg ar fi de scris cu titlul acesta. În vasta operă a pictorului — ca și în trecutul neamului nostru — păstorul ocupă un loc foarte important. El și l-a cucerit. În vechile poezii ale poporului nostru, pătrunse de o adâncă melancolie, în Miorița, mai limpede și mai mișcător decât în toate celelalte, ni se înfățișează tipul păstorului român, văzut la lumina unei drame, învăluit în nu știu ce atmosferă de bunătate, de duioșie și de înaltă liniște în fața morții, că aproape îl confundăm cu făt-frumosul basmelor noastre. 

Fermecător de frumos acest 

Așa l-a văzut și Grigorescu. L-a văzut cu ochi de istoric, și l-a scris pe pânzele lui cu dragoste de frate. 

Toate felurile de muncă își au pitorescul lor. Un om care muncește e întotdeauna interesant. Mișcări frumoase fac și plugarii ce-și încordează brațele pe coarnele plugului, și plutașii, în luptă cu iuțeala apelor, și semănătorii, și cosașii, cu gesturi largi, ritmice, dar nimeni nu pune atâta nobleță în atitudine, în mers, în privire, ca și în vorbă, nimeni nu are atâta poezie în făptura și în viața lui ca păstorul. 

Lumina și aerul tare al înălțimilor, dormitul afară, urcușurile repezi, sărituri peste ape și lupte cu jivinele sălbatice, atâtea ș-atâtea particulare condiții de trai l-au păstrat sănătos și curat, ager la minte, sprinten și mlădios la mișcări. Depărtarea de sat, de lume, de-ai lui i-a pus în ochi o dulce melancolie, iubire și cântec în suflet. Inima lui va fi șoptit stelelor, într-o noapte de vară, fără să-l fi auzit vreodată, cuvântul dor , cuvântul de foc, pe care nici o limbă nu-l poate traduce. 

Și ce frumoși ciobani pasc turmele lui Grigorescu! Și mândri. Parcă-s regi, monarhi ai munților, așa umblă, așa stau, așa privesc peste plaiurile lor. Nu sunt ei coborâtori din cnezi? N-au purtat gluga și opinca lor cei dintâi voievozi ai Carpaților? Îndărătul vremilor, la capătul celei mai nobile vițe românești, e un păstor. El singur a rămas neschimbat în curgerea atâtor veacuri — aceeași doină, același grai, același port, de la urzirea neamului nostru. 

Priviți-l ce frumos, ce liniștit șade rezemat în ghioaga lui, adesea artistic cioplită — sceptrul și arma lui strămoșească. Pare că de când e muntele stăpânește și vegheazacolo. În picioare, în atitudinea lui obișnuită, de o firească eleganță, cu palma stângă pe măciuca ghioagei, cu brațul drept adus ca un arc, sprijinit pe mâna stângă, se uită-n adâncul zărilor, cu ochi care mai mult gândesc decât văd; lângă el, câinele lui cel mai iubit stă, parcă, în așteptarea unui cuvânt, a unei porunci. E tăcere, nu se aude decât ronțăitul oilor care pasc mai prin apropiere și, din când în când — cling, clang — tilinca sutașelor . Nici un nor pe cer, nici o adiere de vânt. Peisajul e curat, proaspăt, scăldat în lumina de sărbătoare a înălțimilor. În fund se zăresc, lin ondulate, albăstrii, coamele munților. Copacii au stat din freamăt, apele șoptesc a vis... Adevărate, văzute aieve de atâtea ori întocmai așa, și, cu toate astea, nu știu ce te face să-ți închipui că lucrurile acelea sunt în afară de timp, țiind parcă mai mult de cer decât de pământ. 

Mai toți ciobanii lui Grigorescu sunt tineri. Culcați pe brânci, sau stând într-o rână, în pajiștea moale a plaiurilor, urcând sau coborând pe-o coastă de munte, cu aceeași expresie de blândețe și de dor, privesc înaintea lor, în adâncul depărtărilor. Unii sunt băiețani de cincisprezece-șaisprezece ani — un chip de heruvim subt o căciulă mare cât o căldare
— foarte serioși, gravi chiar în mersul lor bătrânesc, în căutarea și în ținuta lor „de oameni ai trebii”, pe cuvântul și-n vrednicia cărora se poate bizui cineva cu toată nădejdea. Un astfel de „paj al munților — poate cel mai frumos ca figură și ca mișcare — am văzut în colecția M. S. Reginei. E prins în mers. Coboară devale, cu ghioaga la spate, opinca strânsă bine pe picior, ițari de aba, un mintean peste cămașa scurtă-n poale, desfăcută la piept, cu gluga după gât și mijlocul încins c-un chimir de piele, în care-și ține cuțitul, fluierul și scăpărătorile. Soarele-l bate dintr-un peș, stropindu-l cu pete de argint pe căciulă, pe mintean, pe glugă — îndărăt, mai în fund, pe povârnișul coastei, se văd, ca printr-o ceață, oile păscând. Ciobănașul, turma, costișa, munții din fund, cerul albastru — toate parcă sunt vedenia unei vrăji. Parc-a suflat și le-a făcut. Și-n aceeași colecție alături de acest copil al primăverii, e unul din rarii, poate unicul cioban bătrân pe 

care l-a făcut seninul pictor al tinereții. Foarte bătrân și foarte trudit. Ai zice un drumeț care vine de departe — e rupt de osteneală, și s-a așezat pe-o prispă de pământ să mai răsufle. Stă gânditor, cu sumanul pe umeri, cu căciula pe ochi, cu brațele moi pe genunchi, și asupra lui, ca o povară materială, apasă greu noianul vremii trăite. 

Ani de-a rândul Grigorescu umbla vara prin munți, cu săptămânile, observând mișcările, obiceiurile, felul de a sta și de a privi al ciobanului, studiindu-l cu dragoste, pururi în căutarea frumuseței tipice, caracterului fundamental al neamului; ceasuri întregi sta de vorbă cu ei; și ce mult îi plăcea liniștea cu care adesea oamenii aceia simpli spuneau lucruri foarte adânci! Pe Ciungi, în munții Agapiei, dejunam pe iarbă, în apropierea unei stâne. Vine-un cioban tânăr de ne-aduce o botă cu apă rece de la izvor și s-așază mai la o parte. Pictorul îl poftește să guste și el din mâncarea noastră. 

— Mulțămim de bunătate, zice, dar noi postim. Era postul Sântămăriei.
— Și ce mâncați? întreabă pictorul, ca să-l mai îndemne la vorbă. 

— D-apoi... mai o fiertură de fasole, mai un borș cu buruiene, un castravete murat, ori o ceapă — că nu mai știe omu săracu ce-a mai mânca, doar a muri mai degrabă. 

Uneori ciobanul cu turma e de-abia indicat în fundul peisajului. Alteori vasta priveliște a naturii nu-i decât lumina, decorul în care ni se înfățișează acest prinț al înălțimilor. Ciobănașul de pe valea Prabovei, care coboară cu sumăieșul pe umeri și cu ghioaga la spate, întovărășit de câinele lui de credință, alcătuiește el tot înțelesul tabloului. Îl vedeți ce frumos e la chip și ce mândru pășește... munții pe care-i lăsă-n urmă, mesteacănul subțirel ce se înalță ca o coloană de fum din marginea cărării, aerul, lumina, cerul... toate parcă sunt acolo numai pentru el. 

De cele mai multe ori, însă, e atâta concordanță între păstor și peisajul în care-i pus, un așa întreg desăvârșit alcătuiește omul cu locul, cu aerul, cu bucățica aceea de cer, încât nici n-ai putea spune prin ce te farmecă mai mult tabloul acela; o viață — una singură în tot ce vezi acolo, și care nu poate fi decât așa cum o vezi acolo. Pe Vârful-cu-Dor se urcăncet, în urma turmei, un cioban căruia nu-i vedem fața; după mers, cum ține zăbunul pe umăr și după toată făptura lui greoaie, înțelegem că e om trecut de cincizeci de ani; a ostenit, dar nu mai are mult de suit: capătul turmei a și ajuns în vârf; la stânga, peste tarnița muntelui, ochiul scapătă-n fund, în largul priveliștii, unde se văd în curmeziș alte trei rânduri de munți; coasta celui dintâi e întunecată de brădet, din cealaltă vale se ridică albăstrie ceața dimineții, al doilea munte e încă în umbră; iar cel de-al treilea, din fund de tot, rumenit în bătaia soarelui, parcă arde, pe toată creasta înaltă și stearpă dogoresc stâncile, ca niște bulgări mari de jaratec. Sus, în limpezișul cerului, un norișor alb, sângerat de soare la o margine, se mistuie văzând cu ochii; simți aerul dimineții, aerul proaspăt și răcoros al înălțimilor, lumina crește... ți se pare ciudat că vezi pe cioban tot acolo. Și, cu toate astea, nu ți-l poți închipui aiurea. Munții aceia pentru el sunt, și soarele pentru el răsare. 

Share on Twitter Share on Facebook