XIX. ADEVĂRUL AȘTEAPTĂ...

Artistul poate fi nedreptățit. El poate trece nebăgat în seamă printre noi, ceea ce adesea e un bine pentru seninătatea și adâncimea gândului lui. Lucrul lui însă nu poate fi nedreptățit. Îl vor nesocoti, pentru că nu-l vor înțelege, o generație, două, trei. Paguba lor. 

Pentru opera de artă este o dreptate. Și e o mare fericire poate s-o aștepte. Adevăratul artist, care trăiește mai mult în opera lui decât în propria-i viață, află uneori o nespusă mulțumire în însuși faptul că nu e cunoscut. El are încredere în lucrul lui cinstit, făcut cu toată dragostea și din toată inima. Acolo-i puterea lui. Suveranitatea lui, care n-are nevoie de proclamările noastre. Puterea cea de eșență divină, pururea fecundă. Cât de târziu să-i vie recunoașterea, ea așteaptă cu liniștea celor eterne. Se vor deschide ei odată ochii care văd, și când se vor deschide, vor găsi-o acolo vie, tot așa de întreagă și de strălucitoare ca și în ziua cea dintâi. Adevărul așteaptă. Numai minciuna e grăbită. 

Gânduri de acestea trebuie să fi trecut de multe ori prin tăcuta singurătate a lui Grigorescu. 

N-a fost înțeles. Nici un sprijin și nici un îndemn nu i-au venit din lumea de afară. Mai bine, poate. A crescut în mijlocul naturii ca un copac frumos, ce singur își trage tăria din sucurile pământului și din razele soarelui, neavând nevoie, pentru a-și dezvolta ramurile, nici de foarfeca, nici de stropitoarea grădinarului. 

Un om foarte serios, care-a privit cuminte viața, în adâncul ei, în tot ce are ea mai serios și mai adevărat. Nu decorațiile, nu măririle care se dau prin decret regal, nu triumfurile zgomotoase și solemnitățile deșerte ale ei l-ar fi ispitit vrodată pe omul acesta cu adevărat mare. Prin el mare. Sfios ca un copil și mândru ca un suveran, cum și era în lumea lui, s-a simțit jignit, aproape ofensat, când un ministru, dintr-un sentiment de sinceră admirație, într-un cerc de prieteni, i-a prins la piept unul din semnele de distincție ale țării noastre. Nu se împăca simplitatea acestui suflet profund serios cu nici un fel de manifestare gălăgioasă, cu nici un fel de publicitate. I se părea aceasta un lucru teatral, nedemn de-un om cu adevărat sincer. 

Negreșit că i-ar fi plăcut ca darul pe care ni-l aducea să fie primit cu drag. Să-l înțelegem toți: Pentru noi, mai mult decât pentru darul lui, i-ar fi plăcut aceasta. Dar niciodată nu s-a plâns. Cei tari nu se plâng. Însărcinat cu facerea proiectelor pentru primii noștri bani de hârtie, el a pus pe izvoadele acelea, cu o neasemănată măiestrie, podoabele și sufletul țării lui. Belșugul pământului nostru, industria casnică, frumusețea și vrednicia țăranului român — toată sfânta poezie a muncii, tot ce-a iubit el mai mult în țara aceasta binecuvântată de Dumnezeu, a simbolizat, cu norocoasă inspirație, pe modelele acelea de fiduciare, care-ar fi fost poate cele mai frumoase bilete de bancă dun lume. Cu ce drag le lucrase, și cu ce gând românesc! Și toate-au fost respinse. Îl va fi durut desigur faptul că ce-a pus el acolo nu e înțeles de-ai lui. Dar întotdeauna s-a gândit că lucrurile bune trăiesc mai mult decât cel care le-a făcut, și e o dulce mângâiere să știi că pământul, care se va închide peste tine, nu va acoperi și dreptatea ta. 

În ceasurile de amărăciune își aducea aminte de greutățile prin care au trecut atâția artiști mari în țările civilizate ale Apusului, țări bogate, pregătite sub toate raporturile pentru a-și putea cunoaște și cinsti pe aleșii lor. Franța, generoasa Franță, cu atâtea veacuri de lumină înaintea noastră, ce greu și-a cunoscut adesea pe oamenii ei mari! Pe cei tăcuți. Daubigny, pictând capace de cutii și pendule, puind gologan cu gologan în pușculița lui „pentru Italia”, agonisind în câțiva ani de muncă suma de 1.400 de lei, o avere, din care trăiește unsprezece luni în Italia visurilor lui. Și câți din strălucita falangă de la 1830 nu-și vindeau, la începutul carierei lor, cu câte cinci lei un tablou, care mai târziu avea să fie prețuit cu zeci de mii de lei. Diaz, la vârsta de patruzeci de ani aproape, își punea tablourile în expoziție cu prețuri foarte modeste: 

Trunchi de stejar ............ 72 de lei
Apus de soare ................. 65 „ „
Mesteacăn — studiu ........ 75 „ „ 

Cam atâta îl costau ramele, pânza și colorile! La 34 de ani marele Millet făcea unei moașe o frumoasă firmă pentru... 30 (treizeci) de lei, care veneau foarte la timp. Iar Courbet, la 1850, când și-a expus vestita lui Înmormântare la Ornans, cari azi e la Louvre, n-a fost huiduit de critica acelei vremi? „Un șarlatan ordinar, un hemesit de reclamă, un brutal ignorant” ... iată cum era primit unul din pictorii cei mai cinstiți în cea mai luminată capitală din lume! 

Cum era să se plângă bunul, duiosul Grigorescu de țara lui? Nu-i dăduse ea cele mai frumoase modele ce se pot visa? N-avea el tot ce-i trebuie ca să poată lucra? Căci, la urma urmei, aceasta era marea, arzătoarea nevoie a vieții lui. N-a dorit nimic pentru el și n-a cerut nimic, decât să fie lăsat în pace. De-aceea a și trăit departe de lume. Ar fi vrut să nu-l știe nimeni că există. Și cele mai penibile ceasuri, cele mai îngrozitoare întâmplări pentru el erau acelea care-l sileau să vie în atingere cu vreuna din autoritățile publice. Lucrurile acestea luau, în sufletul lui delicat, proporțiile unui dezastru. Citat o dată ca expert, într-un proces de despăgubire pentr-un tablou care arsese, Grigorescu e cuprins de o așa neliniște și de o așa revoltă, că, nemaiputând lucra, se hotărăște să-și strângă tot și să plece din țară, să se expatrieze. Un prieten aleargă și, fără multă greutate, îl scapă de acest „coșmar”. Pictorul, fericit, îl îmbrățișează, îi mulțumește și, mișcat până la lacrimi, îl roagă să primească, în schimbul liniștii pe care i-a redat-o, un mic semn de recunoștință... 

Și unul din tablourile acelea sfinte, de care niciodată și cu nici un preț nu vroia să se despartă, e numaidecât luat din perete, împachetat și dăruit, cum numai Grigorescu știa să dăruiască. „Să nu zici nimic, că mă supăr. Ca să mă vezi mai des, pune Floricica asta în colecția d-tale — are să mi se facă dor de ea, ș-ai să te pomenești mereu cu mine. Și să știi că și ei are să-i pară bine că-i acolo” ... Era mica fetiță cu bonețică albă, „prietena florilor”. În ce cuvinte își învălea darurile omul acela de o divină bunătate! 

Grigorescu și-a primit inspirațiile lui direct de la natură. Nevoia aceasta de a-și avea modelul înaintea ochilor izvora din marea lui iubire de adevăr, din adânca lui sinceritate. Numai în copilărie, când închipuirea își azvârle vulcanic afară plăzmuirile ei înfierbântate, mai tari și mai plastice uneori decât însăși realitatea, în anii aceia de vis și de foc a făcut și el tablouri din gând. Păcat că nu mai avem cea dintâi lucrare personală a copilăriei lui, Mihai scăpând stindardul. Era o pânză mărișoară, de o vervă și de o îndrăzneală uimitoare, spun cei care au văzut-o. Ne-a fost distrusă în incendiul Pinacotecei. Dar am văzut odată într-un colțișor din atelierul pictorului, jos, lângă sobă, o mică schiță c-un Mihai viforos, una cu calul, într-o mișcare fulgerătoare, strângând c-o mână steagul țării, cu cealaltă spintecându-și drum prin gloata clocotitoare a ungurilor, am zărit-o cu fiorul tainic al lucrărilor pe care nu le mai poți uita. Ce vedenie strașnică, din flăcări și din vijelie, au aprins versurile lui Bolintineanu în sufletul micului zugrav de icoane!... Suflet aprig, de copil năzdrăvan — geniu ce-și rupe scutecele de pe el. 

Tablouri de acestea i-ar fi cerut vremea lui. Înfățișarea luptelor cumplite și biruințelor așa de greu câștigate ale neamului acestuia, trecutul, cu grijile, cu jertfele, cu primejdiile și cu mântuitorii pe care ni i-a trimis Dumnezeu în ceasul pieirii, acestea erau atunci în inima și-n glasul tuturor. „Marele strigăt al timpului”, cum zice Carlyle. Îl aude el, Grigorescu, pretutindeni afară, și-n inima lui mereu. Cum să nu-l audă? Mai ales pe el chemându-l. Atâtea adevăruri cereau artei lui veșmânt nepieritor! Îl chemau cu glas tare. Și el s-a dus la cele care-l chemau cu tăcerea lor. Doar a atins tabloul istoric, luând vălmășagul luptei din închipuire, împrumutând lui Mihai Viteazul calul lui sfântu Gheorghe, ș-a înțeles numaidecât că nu-i acolo drumul lui. Marea lui sinceritate l-a împiedicat de a spune c-a văzut ceea ce n-a văzut. Marea lui sinceritate l-a coborât din cerul heruvimilor întraripați pe pământul îndurării și al speranțelor noastre. Multe sunt de spus și de arătat în lumea aceasta plină de ascunsuri și de alcătuiri mincinoase, dar cea dintăi și cea mai de căpetenie datorie a unui om cinstit e să ne spună adevărul inimii lui. Pe acesta ni-l datorește, și numai acesta va da căldură, și adâncime, și trăinicie operei lui. Nu sunt atâtea pânze mari care înfățișează bătălii, părăzi, încoronări de împărați, evenimente memorabile din viața popoarelor? Pictori iscusiți au muncit ani întregi ca să dea viață. Și n-au izbutit. Pensula lor n-a pus pe pânză decât coloare. A pus-o după toate regulele artei. Nimic de zis. Foarte corecte forme, dar... de ceară. Cu cât e mai viu și mai adevărat un copăcel care-și leagănă crenguțele subt o geană de cer decât toate oștile vitejilor de plumb, încremeniți în atitudini moarte, pe caii lor tot de plumb! Ah, un pic de sinceritate pe un petecuț de pânză!... 

Ce devreme a înțeles Grigorescu taina aceasta a vieții în opera de artă! A simțit-o. Și de-ar fi văzut că lucrurile lui nu plac nimărui, și nu sunt pricepute de nimeni, cum nici n-au fost atâta timp, el tot asta ar fi făcut. Porunca vremii?... Omul acesta n-a cunoscut decât porunca inimii lui. Numai gândul că trebuie să facă un lucru îl înstrăinează de lucrul acela, pe care, altfel, l-ar fi făcut cu drag. Câte care cu boi și câte șatre de țigani nu făcuse Grigorescu până la 1880! Dar iată că primește să facă pentru M. S. Regele Carol I două tablouri mari: un car cu boi ș-o laie de țigani. Și douăzeci de ani colindă țara, ca să-și găsească modelele visate pentru aceste două opere de comandă. Una, Înspre bâlci, de-abia în anul 1900, a trecut din „baraca” de la Câmpina în palatul regal, cealaltă, o caravană de țigani ce trec învălmășiți întrun nor de praf, lătrați de câinii satului, în care n-au găsit adăpost, a rămas în atelier — lucrare „neisprăvită”, cum obișnuiesc să zică cei ce n-au înțeles niciodată puterea de viață, sufletul pururea proaspăt din opera lui Grigorescu. 

A spune despre un tablou al acestui pictor că nu-i isprăvit e a spune despre o privire că nu-i isprăvită. Căci o privire emoționată în inima lucrurilor, o privire încărcată de cea mai curată armonie, deci de cea mai intensă viață pe care o pot sorbi ochii dintr-o dată, rupând-o din goana unei clipe pentru a o încredința eternității, iată ce-i un tablou de Grigorescu. Un dar divin de a exprima simplu, concis, fulgerător ceea ce într-adevăr e caracteristic și vrednic de reținut din pieritoarele priveliști ale vieții. Toate le înnobilează acest nobil prieten al naturii cu arta lui sănătoasă, elocventă, fără retorică, și robustă, fără brutalitate. Dacă te-ai uitat bine la lucrurile lui, care, de ce le privești, de ce-s mai frumoase -semnul operei adevărate — dacă ți-ai umplut sufletul de ele, târziu, când ești în mijlocul naturii și vezi aieve podoabele ei, zici: „Parcă-i un Grigorescu”. 

El a creat o lume tipică. A lui ș-a tuturora. Aceasta-i puterea Artei; și secretul ei acesta e. Toate curg. Ea le oprește cu privirea, alege lamura lor ș-o toarnă-n tipare eterne. Un adaos la opera vie și pururea nouă a lui Dumnezeu. 

Share on Twitter Share on Facebook