XVIII. CHIPURI

Grigorescu a făcut puține portrete, în înțelesul obișnuit al cuvântului. Lucrările de atelier, în genere faptul de a sta pironit în aer închis, pentru acest mare iubitor de spațiu și de libertate erau ca un început de robie. Când însă găsea o figură seducătoare, profund caracteristică, fie ca tip al unei rase, fie ca expresie personală a unui suflet, atunci își uita de farmecul peisajelor, și toată puterea lui de adâncire, de ultravedere a lucrurilor se concentra cu pasiune asupra figurii omenești. În acest larg înțeles al cuvântului am putea spune c-avem de la el sute de portrete. Toți evreii lui sunt portrete. Țiganca de la Ghergani, acea superbă și nepăsătoare Venere a celui mai pitoresc și mai visător neam de pe pământ, nu e și ea un admirabil portret? Ș-atâtea femei și fete de la țară, prin ai căror ochi galeși privește sufletul adânc gânditor al neamului nostru, și mândrii lui ciobani, și bunii lui bătrâni, osteniți de povara vremii, și târgovețele sprincenate, cu cațaveică albastră și tulpan alb, ș-atâtea alte chipuri, pe care pictorul ni le-a fixat așa de bine-n minte, că nu le mai putem uita, nu sunt decât portrete... anonime. 

Grigorescu și-a început arta lui zugrăvind chipuri omenești. Acesta e și începutul picturii. Atât e de adevărat că arta omenirii își rezumă istoria în viața fiecărui ales al ei. În cei dintâi sfinți de pe iconițele pe care le vindea la obor nu se poate să nu se fi strecurat ceva din aerul familiei lui; cum, aproape instinctiv, a pus mai târziu, în serafimul de la Zamfira, chipul fetiței care-l privea de pretutindeni cu marii ei ochi mirați. Era firesc, dar, ca acest profund observator al jocului de linii și de colori pe care-l fac formele în spațiu să se simtă atras de misterul figurii omenești, de cea mai înaltă și mai expresivă întrupare a vieții. Din câte lucruri poate să facă mâna omului, nimic nu-i așa de minunat ca un portret. Într-un bun portret e ceva din puterea lui Dumnezeu. 

O ființă care e departe, o ființă care e dusă pentru totdeauna din lumea noastră, și cu toate astea e aci, stă vie înaintea noastră, se uită fix la noi, c-o privire plină de înțeles, cu ochii îndărătul cărora e un suflet care ne vede și care vorbește sufletului nostru, nu e aceasta una din cele mai mari și mai tulburătoare minuni ale puterii omenești? Un surâs de dincolo de moarte, o privire din eternitate ațintită asupra ta, o gură ce de veacuri stă să spună ceva, și parcă dinadins tace, ca să vorbească ochii, de câte ori n-ai văzut prin muzee figuri de acestea, care multă vreme te urmăresc, de care ți-e dor, care te fac să te gândești la ele, ca la ființe ce-au trecut în adevăr prin viața ta? 

Așa ne privesc portretele lui Grigorescu, adâncile lui portrete. Foarte variate ca factură, și foarte semnificative ca sentiment, văzute înlăuntru, dincolo de ce spun trăsăturile modelului și expresia momentului. De obicei, un pictor, când observă și adâncește prea mult o figură, anevoie mai poate ieși din atmosfera acelei figuri. Multă vreme păstrează în factură, fără să vrea și fără să bage de seamă, nu știu ce accent caracteristic ce i-a rămas în suflet, în mână, cum rămâne uneori în jocul unui actor căldura și timbrul rolului pe care l-a studiat el mai cu pasiune. Aproape toate figurile de femei ale lui Leonardo da Vinci au cam aceeași gură, inteligentă, fină, cu buzele întinse într-un surâs misterios, în care e multă grație, amestecată cu puțină ironie, „surâsul doamnelor nobile” din Florența Giocondei. Figurile lui Grigorescu nu au nimic din atmosfera atelierului prin care-au trecut; fiecare își păstrează privirea ei, zâmbetul ei, aerul ei de familie. Fiecare... gândul ei și-l gândește. Nici o osteneală, nici o întrerupere, nici o disonanță. O deplină unitate de suflet, într-o desăvârșită concordanță de linii. 

L-au ispitit mai ales figurile gânditoare, discret gânditoare. Privirile încărcate de pasiune, expresiile alarmante, atitudinile obositoare, teatrale, îi displăceau pentru caracterul lor trecător, pentru lipsa lor de adâncime, de armonie și de naturaleță. Se fac mai ușor de obicei. Dar nu dau ceea ce se numește „un portret frumos”. Adecă un chip viu, nu al unei stări sufletești, ci al unui suflet. Cel care pozează nici nu se prea gândește la ceva hotărât în momentul acela, când tocmai ar trebui să aibă-n ochi lumina unei cugetări. Artistul are darul de a trage din adâncimile misterioase ale vieții lumina aceasta și a o răspândi pe toată figura, în toată ființa vizibilă a modelului. Și nu lumina unui anume gând, ci sinteza, timbrul sufletesc, mai lămurit, felul de a gândi al unei ființe. Prin aceasta, mai mult decât prin trăsăturile ei, o figură se deosebește de celelalte. Chiar și acolo unde Grigorescu are nevoie de-o figură mai mult decorativă decât expresivă, adânca lui iubire de adevăr și pasiunea lui de a fixa viața formelor îl fac să privească dincolo de pitorescul liniilor. Ciobanii lui, răzemați în bâtă, sau tolăniți pe brânci, în mijlocul peisajului, de sine stătător, sunt portrete. 

Grigorescu e pictor de suflete omenești. Leonardo da Vinci spunea adesea că forma exterioară a unui om nu-i decât sufletul lui — vizibil; și că tot secretul artei de a zugrăvi chipuri omenești stă în a da fiecărui suflet corpul lui. Nu e aceasta a crea viață? Cu adevărat „dar dumnezeiesc”. Se știe că una din cele mai mari dificultăți pentru un pictor este să dea modelului mișcarea lui naturală, pe care să și-o poată păstra până la sfârșit. Să nu se vadă că modelul a pozat, căci oricât de liber ar poza cineva, gândul că-l privește eternitatea prin ochii artistului îl dispersonalizează, îi strică figura. Ce poate fi mai trecător decât unda imperceptibilă a cugetării? Unda aceasta Grigorescu o vede, o prinde ș-o fixează instinctiv, cu o putere și cu o repeziciune de vrajă. Toate figurile lui își au mișcarea lor, obișnuită. Sunt „în caracter”. Nu se știu observate. Stau așa pentru că niciodată n-au stat altfel. Țiganca de la Ghergani ... poți să-i presupui o atitudine mai în armonie cu chipul, cu expresia, cu felul de a privi? În ochii visători, în gura întredeschisă ca de căldură, în șuvițele de păr ce-i curg în neregulă de sub broboada albă, ce de-abia i se ține pe cap, în cămașa desfăcută la piept, și-ncinsă peste mijloc cu latul brâu roșu al neamului, în haina de căpătat pe care-o poartă cu-atata mândrie și care-i stă așa de bine, în toate este ea, e sufletul ei întreg, nu al unei clipe, ci al unei vieți, al unui șir de vieți. 

„E o expresie ... mai mult de nepăsare, zice criticul de artă L. Bachelin, vorbind de țiganca de la d-l P. Carp; nimic nu pare a tulbura regularitatea placidă a trăsăturilor, nici suferinție, nici bucurii, și totuși această figură te fascinează, te învăluie în farmecul ei. Enigmatică, liniștită și mândră, ca sfinxul, a cărui frumusețe orgolioasă o are, de altfel, țiganca aceasta te captivă prin atracțiunea irezistibilă a misterului. Dar în zadar o privești — vălul de umbră care-i ascunde gândirea nu se va rupe; ea nu-ți va spune taina ei, fie că n-o știe nici dânsa, fie că nu are alta decât aceea a vieții și a rasei sale. Ca toate semenele ei, privește fără a vedea, întredeschide gura fără a surâde, visează fără a gândi 

Tot așa de liniștit visătoare e și acea tipică figură de „rudăreasă”, un cap egiptean sculptural, de o frumusețe puternică, bărbătească, având ceva din privirea misterioasă a unei divinități budiste. 

Dar Pifferaro, cântărețul din surlă, robustul ciobănaș italian, care poartă cântecele munților lui pe străzile orașelor, un copil frumos și mândru, cu pălăria calabreză, a cărei streașină lasă ca o perdea de umbră peste ochii lui boldiți, mari, expresivi, ce parcă vor să strige vorbe pe care gura nu vrea să le rostească! Un chip de-o uimitoare putere de sugestie, pe-un fund întunecat, o figură vie, atentă, văzută în adâncimea tainelor ei, modelată cu penelul muiat în umbră, nu în colori, într-o umbră magică, luminoasă, care joacă, palpită și radiază. 

Cu ce dragoste de părinte e făcut ostașul tinerel, ce stă așa de nobil, așa de vitejește liniștit, drept și zvelt, cu mâinile strijinite de armă... O, acesta nu e deloc visător! El e „sentinelă pe malul Dunării” , își păzește Dunărea lui, pe care-o știa de când era mic, din jocurile copilăriei și din cântecele bătrânești: „Dunăre, Dunăre, Drum fără pulbere...” și toată mintea lui e aci. Frumoșii lui ochi negri nu cat-a dor, nici a drum. Sunt ochi de strajă, care se uită ca să vadă. 

Locul cel mai lurg în aceasă bogată galerie de figuri îl ocupă, fără îndoială, țăranca noastră. Țăranca tânără, sănătoasă, puternică — româncă neaoșă în figura ei blândă, în ținuta ei cuviincioasă, în căutătura ei cuminte, în mersul ei ușor și elegant, fără umbră de cochetărie, în portul țesut șimpodobit de ea, curat, simplu, cinstit, ca sufletul și viața ei toată. Foarte rar a făcut bătrâne. Bătrânețea, mai ales la femei, șterge adesea caracterul etnic al figurii. Și pentru acest adânc privitor al lucrurilor, o figură omenească e una din nenumăratele expresii ale unui tip fundamental, specific, inalterabil, efigia rasei, pe care trebuie s-o amintească după cum orice frunză amintește, în structura și-n forma ei, copacul din care-a crescut. Toate figurile lui Grigorescu își au neamul lor, precum toate peisajele lui își au țara lor -pământul, aerul și cerul lor. 

Portrete propriu-zis nu cunosc decât vreo treizeci în toată această operă de titan. Dar nu e unul în care să nu simți aceeași caldă spontaneitate, aceeași strălucitoate elocvență, unită cu aceeași putere de adâncire, care-au dat atâta viață ș-atâta farmec operei lui. Ca orice artist adevărat, Grigorescu nu face nimic fără entuziasm. În unul din tablourile campaniei de la 1877, ne înfațișează pe Suveranul nostru călare, în acțiune de Comandant, pe câmpul de război. E dimineață, o dimineață tristă de toamnă, un cer posomorât deasupra unei coline uscate, aspre, sterile. M. S. Carol I, Domnitorul nostru și Comandantul suprem al armatei creștine, călare pe-un mândru cal arăbesc e pe redută, urmărind cu luare aminte bătaia tunurilor noastre. Puțin mai îndărăt se văd cei doi aghiotanți, un general român și un general rus, în fund -artileria noastră în acțiune. În ținuta nobilă de-o impunătoare simplitate a Suveranului ostaș, în adânca seriozitate a privirii lui, încărcată de griji, se vede încordarea unui suflet hotărât, făcut să poruncească, încrezător în el, în oastea lui, în biruința „cea dreaptă”. Gânditor, pătruns de toată grava răspundere a ceasului aceluia, tânărul Monarh al unui popor tânăr, și povățuitorul celor două oști împotriva Turcilor, se uită drept înaintea lui, cu o privire scrutătoare, ca și cum, în norul de fum al bătăliei, ar căuta să deslușească destinele neamului nostru. Așa l-a văzut și așa l-a slăvit pictorul, în opera lui, pe „Voievodul Carol I”. 

La câțiva ani după aceasta, Grigorescu, fiind invitat într-o zi la Palat, e primit de M. S. Regina în feerica ei cameră de lucru, a cărei fereastră mare se deschide în lumina răcoroasă a parcului. 

Atmosfera de pace și de reculegere a colțișorului aceluia de rai, la care mintea aleasă a unei regine-poete lucrase alături cu natura pentru a-l înfrumuseța, împresionă așa de puternic pe marele pictor încât el, care vedea toate podoabele lumii în pictură, își arată dorința de a face un tablou din acel altar al gândirii. Maiestatea Sa Regina primi bucuros să-i pozeze, și astfel în lumea celor eterne intră o „vieață nouă”. Tabloul s-ar cădea să fie numit „Carmen Silva”. Căci e un farmec de pădure și de cântec în acel interior de basme. Regina, tânără, într-o rochie lungă de mătase de un albastru aerian, stă absorbită la masa ei de lucru și împodobește cu chipuri sfinte o carte bisericească. La spatele ei, în dreptul ferestrei, în torentul de lumină ce năvălește de-afară, se vede bustul de marmoră al micii prințese care-a trecut ca un vis prin lumea noastră. O apariție misterioasă, de-o mare putere de sugestie, — figura aceea de umbră, așa de liniștită... Ai zice un geniu protector, o vedenie cerească, acolo în tăcerea aceea sfântă, în care se simt alături cele două suflete, în apoteoza aceea de lumină, care învăluie laolaltă chipul mamei care zugrăvește îngeri cu al copilului divin ce-i surâde din eternitate... 

Câtă perspectivă în reticențele lui Grigorescu! Un mare dar de a te face să-nțelegi o mulțime de lucruri pe care nu ți le spune. „O femeie care coase.” Sunt poate douăzeci de tablouri cu acest subiect. Și-n fiecare, cu totul altă semnificare. Ici, e cusutul trecerii de vreme, distracția mâinilor care n-au ce face; dincoace, e brodatul migălos, asupra căruia se pleacă ochi atenți, și gând ce împunge și el cu acul. Una, stând la fereastră visătoare, coase fără nod la ață. Iar colo, în fundul patului, lângă plapoma strânsă, în lumina potolită a unei odăiți de la mahala, e femeia nevoiașă, care coase pentru pâinea cea de toate zilele. E singură, nu vezi nimic în juru-i care să-ți spună c-ar mai avea și alte guri de hrănit. Și, cu toate astea, din figura și din atitudinea ei, din nu știu ce aer de grijă duioasă ce-i învăluie chipul și mâinile, mai ales mâinile, simți că are copii la școală, și pentru ei coase. În nici unul din tablourile cu femei cosând nu e sentimentul acesta de pace sfântă, de religie a familiei, ș-a muncii care dă pâine. Vădit că pictorul, pe când făcea tabloul acesta, se gândea la copilăria lui, la mama lui. 

Toți oamenii lui Grigorescu — o bogată colonie — au aer în jurul lor și stau pe pământ. Stau bine, respirând liber, apăsând locul de subt ei just cu greutatea volumului lor. 

Și ochii lor privesc în adevăr. Sunt unele figuri fără ochi, schițate din fugă, se străvăd ca printr-un văl de ceață — cu toate astea, privesc. S-ar părea că acest mare dătător de viață, în momentul când hotărăște pe pânză, cu cele dintăi trăsături de pensulă, locul pe care trebuie să-l ocupe un corp, depune acolo un suflet — în urmă, nu face decât să-i construiască organele de acțiune, de atingere materială cu lumea. Și uneori, ca și cum s-ar teme să nu-l acopere prea tare, să nu-l înăbușe, îi dă numai o schiță de întrupare, ușoară, aproape aeriană, dar în care pune toate legile vieții. Toată logica vieții. 

Share on Twitter Share on Facebook