XXII. ÎN AMURG

„O viață e o profesie de credință, cu propagandă tăcută, irezistibilă și fecundă.”

... „Iar dacă vrei să cunoști România în tot ce are ea mai pitoresc și mai specific al ei, caută numaidecât să vezi o colecție de tablouri de pictorul Grigorescu.” Sfatul acesta îl da un francez care ne cunoștea țara unui compatriot care-și aduna deslușiri pentru o călătorie de două săptămâni prin meleagurile noastre. Nici nu se putea da un sfat mai bun unui turist grăbit să vadă, să afle cât mai mult în cât mai puțin timp. Nu știu dacă mai e pe lume vro țară al cărei pitoresc să se oglindească așa de limpede și de puternic în opera unui artist, ceea ce pot spune e că Grigorescu, înfățișând cum a înfățișat, pe pânzele lui, podoabele și sufletul patriei noastre, a făcut, cu aceasta, neamului nostru unul din acele prețioase daruri care iau loc între puterile active ale unei națiuni. O putere vie, puterea fecundă, din ce în ce mai fecundă. 

O mare iubire care-a creat viață. Aceasta și este funcțiunea iubirii pe lume. 

Și cum să nu fie vii toate lucrurile omului acestuia! Nimic n-a tulburat opera lui. Nici reguli învățate, nici căutări de efecte, nici grija succesului, nici sete de glorie, nimic. N-a fost, și niciodată nu s-a simțit altceva decât un smerit confident al naturii. Un suflet curat și bun, uimit în fața frumuseților acestei lumi, plin de recunoștință că i s-a îngăduit și lui să le vadă, bucurându-se ca un copil de strălucirile de-afară și descărcându-și prisosul fericirii lui în pictură, cum cântă privighetoarea sub farmecul unei dimineți de primăvară. 

Închid ochii și-l văd. Îl văd în ceasul acesta într-un peisaj măreț, în pustietățile Carpaților, la Cheia tătarului. Scund, puțintel la trup, ca și la vorbă, sprinten la mișcări, o față rotundă, deschisă, senin gânditoare, luminată dinlăuntru, fruntea largă, ochii negri, adânc străbătători — toată flacăra vieții lui era acolo — nasul drept, mustața albă, retezată deasupra gurii mici, fine, inteligente — o figură frumoasă de bătrân energic, exprimând bunătate și hotărâre. Un om sincer, și foarte serios, ascunzând o nobilă fire ostășească subt o gingășie de copil. Îl văd oprindu-se deodată din mers; înaintea lui, un mesteacăn tânăr se înalță zvelt, luminos, desfăcându-și în sus rămurișul subțire, cu frunzulița rară și delicată, ce tremură-n aer ca o ploaie de bănuți. 

„Drăguțu de el!...”

În cuvintele acestea, rostite c-un glas ce parcă vine din adâncuri depărtate, în mângâierea asta părintească, adusă unui copăcel, e întreg sufletul lui Grigorescu. 

Se uită, îl fixează c-o privire din ce în ce mai atentă, deodată o lumină de fulger i se aprinde-n ochi, toată figura i se înviorează, o taină mare, ceva dumnezeiesc parcă se pregătește în el, în aer — e tresărirea operei care cere întruparea vieții. 

Așa îl văd pe Grigorescu, în templul naturii, oficiind. Foarte rar mi-l înfățișez în atelier, stând pe scaun, picior peste picior, cu mâinile-amândouă pe genunchi, vorbind încet, potolit, cu fraze simple, calde, expresive, ca și tablourile lui. 

Bătrânețea s-apropie de el cu respect. Un amurg frumos, ce împrăștie o lumină albă pe capul și pe paleta lui, lăsându-i toată fragezimea de sentiment, toată limpezimea de gândire și toată vioiciunea de mișcări. 

Lumina aceasta de iulie a pânzelor lui din urmă se vădește mai cu deosebire de la expoziția din 1900. De aici încolo peisajele lui sunt din ce în ce mai decorative. Factura din ce în ce mai largă, mai ușoară, mai aeriană. Vremea pare că-l înalță: îl apropie tot mai mult de soare, izvorul vieții. 

Pentru noi, românii, și mai ales pentru cei care am crescut la țară ș-am hoinărit veri întregi pe mândrele ținuturi ale acestei lumini, tablourile lui Grigorescu sunt evocări puternice din propria noastră viață, — pagini duioase, atingătoare până la lacrimi, din povestea copilăriei noastre. Ochii copilăriei!... Unde mai vezi albastrul cerului de atunci, și lanurile verzi legănându-se-n valuri sub mângâierea vântului, și umbrele norilor lunecând pe dealuri, și turmele presărate pe limpezișul plaiurilor, și pădurile pline de basme și de visuri, și toată lumea aceea proaspătă, misterioasă și strălucitoare, pe care-o sorbeau cu nesaț ochii copilăriei tale! Unde mai sunt ochii aceia!... Anii trec, și tu te-ntuneci. Toate sentunecă și se ofilesc sub simțurile tale ostenite, uzate. Numai artiștii mari, artiștii adevărați au darul de a rămânea pururea tineri și de a vedea lumea, lucrurile, priveliștile naturii cu aceeași freschețe de impresii. Pentru ei vremea pare că stă pe loc. Inima lor curată tresare de noutatea fiecărei raze. Pururea uimiți în fața creațiunii pururea nouă. 

Era o zi fără cer, umedă și posomorâtă, de pe la sfârșitul lui decembrie, când s-a deschis expoziția din 1900, o zi de acelea apăsătoare, care te-ntristează și te împiedică de a gândi. Când am intrat în sala „Grigorescu”, am avut impresia că mă aflu într-o livadă, într-o imensă livadă, în toiul unei zile de vară; ș-am rămas țintuit lângă ușă, cu ochii duși, pierduți în adâncimea tabloului de pe peretele din față — Înspre bâlci. Am stat așa mult, privind înaintea mea, aiurit — ca sub puterea unei vrăji. Ceea ce vedeam nu mai era o pânză întinsă-n ramă! Era o mare fereastră, prin care-mi scăpa vederea-n larg, afară, departe, într-o câmpie vastă, ușor ondulată, scăldată toată-n lumină, în lumina aceea limpede, proaspătă, pe care-o aveam în ochi când eram copil și pe care n-o mai văzusem de atunci decât în unele visuri frumoase. Și era cald acolo, și bine, cât toate păreau că plutesc în aer. Un lung șir de care veneau alene din fundul zării. Un călăreț, la stânga, ținea marginea drumului. Mai de lături, în urmă, o cârciumă la poalele unei coline, și lume multă-n bătătură, năvală, ca-n zi de sărbătoare. Și iată că toată zarva aceea clocotitoare se mișcă spre noi. Carul din primul plan vine din ce în ce mai aproape, crește văzând cu ochii. Tot mai mare și mai deslușit se arată gospodarul ce stă-ntr-o rână pe carâmb, cu ochii duși în dunga drumului, cu pălăria mare dată pe ceafă și cu ilicul desfăcut la piept... o, e așa de cald! În stânga lui stau jos, cuminte, două fetițe mai răsărite; în fund, nevasta, cu cel mai mic copil, prâslea casei. Și boii de-abia pășesc lăsați în voia lor — iată-i aproape de tot, își întind spre noi boturile umede, nările aburesc, ochii lor mari și blânzi clipesc de zăduf. E soarele amiază. În aer e liniște, ș-o dulce îmbiere la odihnă. Carele din urmă, drumeții ce merg pe de lături, rumeneala pământului, verdele prăfuit al colinelor din fund, toate se străvăd ca printr-o pulbere de argint în lumina acestei senine zile de vară. 

Expoziția întreagă s-ar putea numi Poezia unei zile de vară. Și Ciobănașul culcat pe brânci în marginea pădurii, și Dimineața pe drumul mare, cu acel șir de chervane cu largi coviltire de țol, și Căratul fânului, ca și Scoborâtul oilor, ca și Femeia torcând pe câmp, înfățișează priveliști de-ale țării noastre, subt arșița soarelui de iulie. 

„Mai multă lumină!” Se pare că, în fața eternității, aceasta-i lozinca tuturor marilor poeți. Amurgul lui Grigorescu are ceva din strălucirea unei dimineți frumoase. Ce fragede și vesele sunt pânzele lui de la o vreme încoace! Poate mai puțin adânci, dar din ce în ce mai largi. Aer, aer și spațiu!... Iată ce strigă tot mai zorit, cu cele din urmă tablouri, acest pictor al aerului și al depărtărilor. 

Una din marele griji ale vieții lui pământești a fost să-și aibă la bătrânețe, când nu va mai putea munci, un adăpost al lui. Să nu fie povară nimănui. Aceasta l-a și făcut să-nceapă a pune câte ceva deoparte. Ce târziu și-a putut îngrădi liniștea aceasta, care pentru firea lui discretă și mândră era de o neînchipuită însemnătate! Dar, în sfârșit, și-a cucerit-o. 

Acum lucra și mai grăbit, din ce în ce mai grăbit. Și mereu ofta. Cine știe ce drame tăcute se petrec în adâncul acestor suflete de foc... Fiecare pas te scoate tot mai în larg. Un gând rostit desfundă un izvor nou de gânduri care „Toate cer intrare-n lume, Cer veșmintele vorbirii”... 

Și ceasurile trec, și-n jurul tău se face seară. Și sunt atâtea de văzut, ah, atâtea de limpezit, și, iată, începi să nu mai vezi tocmai când începeai să înțelegi! 

De aci poate graba acestui „drumeț întârziat”, care mereu se uită cu grijă la câtă cale e înaintea lui. 

Îzbânda îl ajunge din urmă. În anul 1904 e ultima lui expoziție. În câteva zile se vând peste două sute de tablouri, nu-i mai rămân decât bucățile „reținute”. 

„De-acum, zice pictorul, răsuflând ca de-o sarcină de care a scăpat, închid prăvălia.” 

Își construiește-o casă în marginea Câmpinei, la poalele Carpaților, în preajma peisajelor lui. Își așază acolo, cu drag, toate lucrurile lui, tot ce-a agonisit el în atâta viață de muncă și de căutare neadormită, și lucrează mereu, lucrează cu neastâmpărul și frenezia celor dintăi cuceriri. Un om fericit, s-ar zice. Ar trebui să fie. Căci a trăit frumos și liber, în religia artei lui, ș-a știut cum să-și întrebuințeze și vremea și puterile pe care i le-a încredințat Dumnezeu. Dar poate fi cineva cu adevărat fericit când ia aminte la câte-s de făcut pe lume, la câte însuși cată să împlinească într-o viață așa de scurtă și de nesigură și vede că-l apucă noaptea cu lucrul de-abia început? 

E aproape de șaptezeci de ani. Și visează ca-n tinerețe. Un vis al lui, de mult: să-și facă un chervan mare, un fel de casă pe roate, și să plece pentru multă vreme, cu doi prieteni buni, să străbată țara de la un capăt la altul, cu popasuri lungi, pe valea Oltului, pe malul Dunării, pân' la Galați, și de-acolo-n sus, pe lunca Siretului, până-n Bucovina, și-ndărăt, pe drumul munților... El să picteze, ei să scrie. 

„La vară negreșit facem chervanul”, spunea foarte hotărât celor doi prieteni în iarna anului 1907. Dar ce iarnă cumplită a fost aceea, și cum urlau de jalnic vânturile ei! Apoi primăvara aceea, și mai cumplită, care-a însemnat cu foc și cu sânge leatul 1907 în istoria neamului nostru. Cât trebuie să fi suferit Grigorescu în zilele acelea de vifor și de groază, și cum trebuie să fi răsunat vaietul țării în marea lui inimă duioasă! 

Se simte bolnav, și mai ales foarte ostenit. Toată luna lui mai și-o petrece în stațiunea balneară de la Govora. Întremarea vine-ncet. Artistul arde de nerăbdarea de a pleca. Doctorii îl povățuiesc să nu mai lucreze. E ca și cum i-ar spune să nu mai trăiască. Acum vede el ce scump lucru e sănătatea. Ah, și sunt atâtea de făcut! Chervanul! Drumul pe lunca Siretului!... Se va izbândi oare vreodată visul acesta al tinereții și al bătrâneții lui? Priveliști încântătoare, pe lângă care-a trecut repede, pururea cu gândul întoarcerii, acum îl cheamă tot mai adânc, tot mai fierbinte, cu dulcea chemare a depărtării! Sufletul lui e plin de tablouri. Muncit de vedenii. Simte nevoia de a se destăinui. În largi trăsături de pensulă își spune grăbit cel din urmă dor celei din urmă pânze... Iată-i cum vin din adânc de zări, unii călări, alții în car și alții pe jos, cojanii de la câmp, în mers potolit, pe drumul plin de soare și de praf al zilelor noastre de vară. E valea Siretului, răsfrântă din tăria amintirilor lui. Într-o lumină de apoteoză apar țăranii lui, și carele cu boi, și cârciuma de sub coastă, și cumpăna de la fântână, ușor proiectată pe albastrul cerului, și dealurile din fund — jumătate vis, jumătate realitate. Și-i cald, arde soarele-a ploaie... 

În frigurile, în delirul acestei supreme evocări, nici n-a băgat de seamă cum viața lui, ca printr-o rană deschisă, curgea cu fiecare strop de lumină ce-i picura din suflet pe cea din urmă pânză. Un junghi, o rupere dureroasă din încheieturi, și deodată, ca o perdea i s-a lăsat pe ochi. Ce departe i s-a părut patul în ziua aceea! Asta a fost luni, la 16 iulie. Sâmbătă a vrut să se scoale, dar nu-l mai ajutau picioarele. Era cald, avea stenahorie, pe la două ceasuri din zi, după o lungă tăcere, a strigat din toată inima: „Sfârșește-l odată, Dumnezeule!” A fost cea din urmă vorbă. Sufletul a strigat-o, nerăbdător de a pleca. Și Dumnezeu l-a ascultat. Peste-un ceas totul era sfârșit. 

Luni a fost îngroparea. Luni pe la toacă. A fost simplă, așa cum a cerut-o el, simplă, discretă, liniștită, ca și viața lui. El dormea frumos între flori, acoperit c-un văl alb, străveziu, în mijlocul atelierului. Avea o față senină, împăcată, pătrunsă parcă de taina lucrurilor eterne care-l înconjurau. 

În fund, prin largul ferestrei deschise, se vedeau munții suri. Era o lumină curată, un cer albastru, și nori de aceia albi, ușori, puțin scămoși, nori cum numai Dumnezeu și El au făcut. Și tot prin fereastra aceea venea, din ce în ce mai întețit, un vaiet, o tânguire adâncă, de jale care nu poate vorbi: câinele pictorului, prietenul vechi și credincios, tovarășul ciobanilor din atâtea tablouri, cerea să-și vadă stăpânul și se smucea din lanț, plângând rugător, cu glas aproape omenesc. Un bulgăraș de smirnă, fărâmat pe cărbuni, înalță din cățuie un firișor albastru de mireasmă... 

...Și cum dormea așa frumos, în prohodirea unui singur preot, doi țărani, ca pe-un copil, l-au luat binișor pe mâini și l-au culcat într-un sicriu de brad. De undeva, dintr-un colț al atelierului, a izbucnit un plâns în hohot sfâșietor. Apoi s-a potolit. Lumea s-a dat la o parte, să facă loc celui ce pleca astfel dintre lucrișoarele lui scumpe, din atelierul în care cea din urmă pânză — așa de simbolic neisprăvită — mirosea încă a ulei. 

Pe crengi de stejar l-au așezat într-un car cu patru boi. Flori de câmp, de cele care i-au fost lui mai dragi, flori sfinte i s-au presărat pe față și pe piept, pe ochii lui, pe divinii lui ochi, închiși pentru totdeauna, pe mâinile lui, pe divinele lui mâini, încremenite pentru totdeauna.

Share on Twitter Share on Facebook