ANEXĂ. OBSERVAŢII GENERALE PRIVIND EDUCAŢIA.

Am vrea să adăugăm aici câteva cuvinte cu privire la o temă care până aici nu a putut fi atinsă decât în treacăt şi în mod întâm-plător. Ne referim la influenţa educaţiei făcute în familie, în şcoală şi în viaţă asupra dezvoltării organului psihic.

Este neîndoielnic faptul că educaţia care se face astăzi în familie favorizează aspiraţia către putere, dezvoltarea vanităţii. În această privinţă oricine poate da sfaturi, bazate pe propria sa experienţă. Ce-i drept, familia prezintă avantaje incontestabile şi cu greu se poate recomanda o instituţie în care copiii să fie mai bine crescuţi decât în familie sub raportul conduitei judicioase1. Tocmai în cazurile de îmbolnăvire familia se dovedeşte mediul cel mai potrivit în ceea ce priveşte conservarea genului uman. Părinţii sunt, de asemenea, buni educatori, care dispun de perspicacitatea necesară recunoaşterii de la bun început a devierilor psihice ale copiilor lor şi combaterii acestora printr-un tratament adecvat, aşa încât vom admite fără rezerve că nu există o instituţie mai convenabilă decât familia pentru creşterea unei umanităţi apte pentru o existenţă mai bună.

Din păcate însă nu putem afirma că părinţii sunt buni psihologi sau buni pedagogi. Ceea ce deţine astăzi rolul principal în educaţia familială este un egoism de familie dezarticulat, manifestat în diverse grade. Acesta pretinde în mod ostentativ dreptul ca propriii copii să fie îngrijiţi aparte, ca nişte fiinţe care trebuie să se bucure de o consideraţie deosebită, fie şi în detrimentul altora. Aşa se ajunge la situaţia că tocmai educaţia familială săvârşeşte cele mai grave erori, inoculându-le, ca să spunem aşa, copiilor ideea că ei trebuie să se situeze totdeauna mai sus decât ceilalţi şi să fie consideraţi mai buni. La aceasta se adaugă însuşi modul de organizare a familiei, care nu vrea să se desprindă de concepţia cu privire la rolul de dirijor al tatălui, o concepţie a autorităţii paterne. Aşa se face că răul îşi urmează cursul. Această autoritate, întemeiată doar în foarte slabă măsură pe sentimentul de comuniune socială, determină rapid o rezistenţă făţişă sau secretă. Desigur că aceasta nu-şi face niciodată loc fără dificultate. Consecinţa cea mai gravă este aceea că li se oferă copiilor un model de aspiraţie către putere, legat de demonstrarea plăcerii asociate cu exercitarea puterii, ceea ce îi face lacomi de putere, ambiţioşi şi vanitoşi. Drept urmare, ei vor merge atât de departe încât să pretindă consideraţie din partea tuturor, dorind ca ceilalţi să le arate aceeaşi ascultare şi supunere pe care s-au obişnuit s-o vadă faţă de cele mai puternice persoane din jurul lor, intrând astfel în conflict cu părinţii şi cu mediul social în general.

În felul acesta, pe planul educaţiei familiale care se face la noi este aproape inevitabil ca în mintea copilului să se înfiripe ţelul obţinerii superiorităţii. Aceasta se poate constata şi la copiii mici de tot, cărora le place s-o facă pe grozavii, fenomenul persistând la adulţi, care, până şi în perioade din cele mai avansate din viaţa lor, împinşi uneori de amintirea inconştientă (unbewusste Erinnerung) a situaţiei în familie, tratează întreaga umanitate ca şi cum aceasta ar fi familia lor, sau, atunci când, datorită atitudinii lor, suferă eşecuri, manifestă înclinaţia de a se retrage din lumea devenită oribilă pentru dânşii şi de a duce o existenţă solitară.

Desigur, familia este de asemenea cea indicată să dezvolte sentimentul de comuniune socială, dar numai până la un anumit punct, date fiind cele arătate cu privire la aspiraţia către putere şi autoritate. Primele manifestări de afecţiune sunt urmarea relaţiilor cu mama. Mama este pentru copil cea mai relevantă întruchipare a aproapelui, de la care el învaţă să-şi recunoască şi să-i simtă aproape pe semenul său, pe acel „tu” demn de încredere. Nietzsche spune că fiecare îşi făureşte imaginea ideală a celui iubit după raporturile care au existat între el şi mama sa. Pestalozzi a arătat de mult că mama este aceea care îi dă copilului lumina călăuzitoare în relaţiile lui cu ceilalţi oameni, că relaţiile cu mama formează în general cadrul tuturor manifestărilor sale. Rolul mamei2 include posibilitatea dezvoltării la copil a sentimentului de comuniune socială. Din aceste relaţii cu mama rezultă şi acele stranii personalităţi pe care le întâlnim deja la copii şi care ne frapează prin anumite deficienţe din punct de vedere social. În special două greşeli pot fi comise pe acest plan. Una constă în aceea că mama nu-şi îndeplineşte rolul ei faţă de copil şi, drept urmare, nu-i dezvoltă sentimentul de comuniune socială. Această lacună este foarte importantă şi are drept urmare o mulţime de necazuri. Copilul creşte ca şi cum s-ar afla într-o ţară inamică. Dacă cineva vrea să reeduce un asemenea copil, nu-i rămâne de făcut decât să-şi asume rolul corespunzător, odinioară abandonat. Aceasta este, ca să spunem aşa, calea pe care se poate face din el un om pe deplin integrat în societate. Cealaltă mare eroare, foarte frecventă, constă în aceea că, deşi mama îşi îndeplineşte cumva rolul, o face cu atâta exagerare încât transmiterea sentimentului de comuniune socială nu este posibilă. Mama procedează în aşa fel încât de acest sentiment să beneficieze numai ea. Aceasta înseamnă că interesul copilului este axat pe mama sa, pe când restul lumii este exclus. Şi acestor copii, aşadar, le lipseşte baza spre a se putea forma ca oameni sociabili.

În afară de relaţiile cu mama, în educaţie sunt de luat în considerare multe alte elemente esenţiale. Îndeosebi amenajarea pentru copil a unei camere confortabile îi va permite acestuia să se simtă în largul său în această lume. Dacă ne gândim cu ce greutăţi au de luptat cei mai mulţi copii şi cât de puţin dat le este în primii lor ani de viaţă să simtă că lumea este un loc agreabil pentru dânşii, vom înţelege atunci importanţa extraordinară a primelor impresii din copilărie, pentru că acestea îi dau copilului o orientare pe care el nu va face decât s-o aprofundeze şi s-o continue. Dacă ţinem seama de faptul că mulţi copii vin pe lume bolnăvicioşi şi nu au parte decât de amărăciune şi suferinţă, că majoritatea copiilor nici nu au o cameră a lor sau, dacă o au, nu găsesc în ea nimic care să le trezească bucuria de a trăi, atunci este limpede că cea mai mare parte a copiilor nu se dezvoltă ca prieteni ai vieţii şi ai societăţii, nefiind saturaţi de acel sentiment de comuniune socială care ar putea să înflorească şi să se desfăşoare într-o comuniune umană veritabilă. Trebuie, pe de altă parte, să ţinem seama de faptul că greşelile pedagogice pot avea o influenţă considerabilă. O educaţie dură, severă, este de natură să suprime bucuria de a trăi şi colaborarea copilului, după cum o educaţie care netezeşte până în cele mai mici amănunte drumul copilului, înconjurându-1 cu o căldură exagerată3, îl poate face incapabil să înfrunte mai târziu climatul aspru al vieţii, climat care domină în afara familiei.

În felul acesta, educaţia familială nu concordă cu cerinţele societăţii de azi, neputând realiza ceea ce aşteptăm noi de la ea, adică un om în deplinătatea facultăţilor sale mintale, integru, cu un comportament colegial. Ea îl saturează, în schimb, de aspiraţii vanitoase.

Dacă ne întrebăm acum ce altă instanţă ar putea fi în măsură să remedieze deficienţele dezvoltării copiilor, atenţia noastră se va îndrepta în primul rând spre şcoală. O examinare riguroasă ne arată însă că nici şcoala, în forma sa de astăzi, nu este potrivită pentru această misiune. Cu greu vom găsi un profesor care să se poată lău-da, dată fiind situaţia de azi a şcolii, că el recunoaşte în esenţa lor deficienţele unui copil şi că le poate elimina. El nu este nicidecum pregătit în acest scop şi nici nu are posibilitatea să fie, pentru că este obligat să urmeze o programă analitică, pe care trebuie s-o transpună în practică fără a-i fi îngăduit să se intereseze cu ce material uman are de lucrat. Pe de altă parte, numărul prea mare de elevi grupaţi într-o clasă face cu neputinţă ca el să îndeplinească această sarcină.

Trebuie, de aceea, să căutăm în altă parte o instanţă capabilă să înlăture neajunsurile educaţiei în familie, neajunsuri care ne împiedică să devenim un popor unit, bine sudat. Unii se vor gândi, poate, că însăşi viaţa este o asemenea instanţă. Dar şi ea are propriile sale limite. Chiar şi din cele spuse până aici în această carte reiese destul de clar că viaţa nu este în stare să schimbe un om, deşi uneori aparenţa este alta. Vanitatea omului, ambiţia sa se opun. Căci chiar şi atunci când a pornit-o în mod vădit pe o cale greşită, el va avea mereu sentimentul fie că vina pentru aceasta o poartă alţii, fie că nu poate să facă altfel. Rareori este de găsit cineva care să se fi poticnit în viaţă şi care să se oprească asupra greşelii sale, reflectând la ce este de făcut. (Să ne amintim şi de expunerea noastră cu privire la valorificarea celor trăite.)

Viaţa, prin urmare, nu poate determina schimbări esenţiale, iar din punct de vedere psihologic faptul este de înţeles, pentru că viaţa ia în primire oameni gata formaţi (schon fertige Menschen). Oameni care au viziunea lor bine consolidată şi care sunt puşi în mişcare de ţelul obţinerii superiorităţii. Dimpotrivă, viaţa este chiar un rău dascăl, deoarece nu este deloc dispusă la toleranţă, nu ne avertizează, nu are răbdare să ne înveţe de două ori unul şi acelaşi lucru, ci ne respinge cu răceală, lăsându-ne să ne prăbuşim.

Examinând acum ansamblul problemei, nu ne rămâne decât să formulăm următoarea concluzie: singura instanţă capabilă să ne ajute este şcoala. Ea ar fi capabilă de aceasta, dacă nu ar avea greşelile şi practicile ei abuzive. Căci până în prezent acela care ajunge să conducă şcoala face din ea un instrument pentru realizarea propriilor sale planuri, de obicei vanitoase, ambiţioase. Aceasta nu poate duce în continuare la rezultate pozitive. Iar când, în timpurile mai noi, se cere restabilirea în şcoală a autorităţii de altădată, trebuie să ne întrebăm ce a realizat bun, de fapt, acea autoritate. La ce va sluji o autoritate care, după cum am văzut, a fost nocivă chiar şi în familie, unde condiţiile sunt mai favorabile educaţiei judicioase şi unde, totuşi, nu se ajunge în cele din urmă decât la revolta tuturor împotriva ei? În afară de aceasta, deşi ea va fi nu o dată recunoscută de la sine, o autoritate trebuie impusă prin constrângere. Până şi în şcoală autoritatea, când în general ea există, rareori va fi recunoscută fără rezerve. Şi, oricum, copilul vine la şcoală cu conştiinţa clară a faptului că dascălul este un slujbaş al statului. Este imposibil să-i impui copilului o autoritate fără ca aceasta să aibă consecinţe păgubitoare pentru dezvoltarea sa psihică. Nu este permis ca sentimentul autorităţii să se bazeze pe constrângere, ci trebuie să se întemeieze pe sentimentul de comuniune socială.

În şcoală fiecare copil este pus într-o situaţie care urmăreşte dezvoltarea sa psihică. De aceea ea trebuie să satisfacă cerinţele unei dezvoltări psihice avantajoase pentru copil şi societate. Va fi posibil să vorbim de o şcoală bună doar atunci când ea va fi în concordanţă cu imperativele dezvoltării organului psihic. Numai o asemenea şcoală o vom putea noi numi şcoală socială.