CUVÂNT DE ÎNCHEIERE.

Am încercat să explicăm în lucrarea de faţă faptul că organul psihic rezultă dintr-o substanţă funcţională înnăscută, spirituală şi corporală, şi că dezvoltarea sa are loc în întregime în condiţii sociale, ceea ce înseamnă că atât cerinţele organismului, cât şi acelea ale societăţii omeneşti trebuie să-şi găsească satisfacerea. Acesta este cadrul în care se dezvoltă organul psihic şi de care va depinde evoluţia sa.

În continuare, am urmărit această dezvoltare, analizând capacitatea de percepţie, reprezentarea, procesele memoriei, sensibilităţii şi gândirii şi aducând în discuţie, în cele din urmă, trăsăturile de caracter şi afectele. Am stabilit că toate aceste fenomene se leagă între ele într-o structură coerentă, că pe de o parte ele se supun unei legi a comunităţii sociale şi că, pe de altă parte, sunt dirijate şi modelate pe o cale determinată, specifică, de aspiraţia către putere şi superioritate a fiecărui individ. Am văzut că scopul omului de a obţine superioritatea, în conexiune cu sentimentul său de comuniune socială, într-o nuanţare gradată a dezvoltării pentru fiecare caz concret, conduc la configurarea anumitor trăsături de caracter, care nu sunt înnăscute, ci se dezvoltă ca şi cum, de la începutul vieţii psihice şi până când omul şi-a conturat mai mult sau mai puţin conştient scopul, ar urma o linie directoare.

Am discutat în detaliu despre o serie de trăsături de caracter şi de afecte care ne sunt un ghid valoros în înţelegerea omului, pe când altele au fost abia schiţate. Perspectiva care ni s-a deschis ne arată că, potrivit cu aspiraţia către putere a fiecărui, în om se acumulează ambiţia şi vanitatea, ale căror forme de manifestare pot fi recunoscute clar în tendinţele şi modurile sale de acţiune. Am arătat cum tocmai exacerbarea ambiţiei şi a vanităţii împiedică progresul ritmic al individului, îi frânează sau face imposibilă dezvoltarea sentimentului de comuniune socială şi cum tulbură mereu colectivitatea omenească şi în egală măsură pe individ, făcând să eşueze strădaniile sale.

Această lege a dezvoltării psihice ni se pare incontestabilă şi o socotim cel mai important mijloc de orientare pentru oricine nu vrea să cadă pradă impulsurilor sale obscure, ci năzuieşte să-şi edifice în chip conştient destinul. Iniţiem cu aceste cercetări cunoaşterea omului, ştiinţă care abia dacă este cultivată, dar care nouă ne pare de o extremă importanţă, indispensabilă pentru toată lumea.

SFÂRŞIT