Un maestru al naraţiunii

În Spania anilor când paginile lui Pedro Antonio de Alarcón pun temeliile unei noi literaturi, realiste, literatura romantică era încă în floare. Până târziu după 1850, poeţii romantici continuă să alimenteze apetiturile fanteziei, elanurile entuziaste sau disponibilităţile sentimentale melancolice ale cititorilor spanioli. Fecundul şi popularul poet şi dramaturg José Zorilla încânta încă publicul cu armoniile lui de trubadur întârziat şi cu farmecul evocator al legendelor sale. Ramón de Campoamor introducea în versurile sale elegiace reflecţii şi maxime filozofice nuanţate pesimist. Tristeţea intimă a poeziei lui Gustavo Ailolfo Bécquer avea acelaşi efect asupra sensibilităţii cititorilor din Spania ca Nopţile lui Musset în Franţa — în timp ce Núňez de Arce, extravertit şi retoric, încheia veacul în accentele ample, nobile, optimiste ale unei poezii virile care elogia libertatea şi idealul de progres al umanităţii. In dramaturgie, personalitatea dominantă a lui José Echegaray (Premiul Nobel, 1905), practicând întregul sistem teatral romantic, captiva publicul prin forţa neobişnuită a imaginaţiei, prin simţul pitorescului şi prin gustul extraordinarului, de mare efect scenic.

În schimb romanul porneşte pe căi noi, o dată cu romanciera cunoscută sub pseudonimul Fernán Caballero, care proclama categoric : „Romanul nu se inventă, ci se observă". Chiar dacă această ambiţie a obiectivităţii în studiul moravurilor va fi contracarată de temperamentul său prea înclinat spre romanesc şi entimental, totuşi Fernăn Caballero a deschis drumul lui Pedro Antonio de Alarcón. După această primă fază a începuturilor realismului, apogeul curentului va fi marcat de proza subtilului analist şi elegantului stilist Juan Valera, precum şi de romanele masivului scriitor, adevărat Balzac al literaturii spaniole, care a fost Benito Pérez Galdós, pentru ca, în cele din urmă, influenţele naturalismului şi simptomele unei reacţii idealiste sa se exprime în curentul realismului spaniol prin operele unor prozatori în fruntea cărora se situează Emilia de Pardo Bazán, Palacio Valdes şi Blasco lbáñez, iar apoi, romancierii Pio Baroja şi Ramón del Valle-Inclán.

În această ambianţă de romantism întârziaţ, apariţia lui Alarcón a adus prospeţime, spontaneitate, graţia ironiei şi o revalorificare a tradiţiilor prozei picareşti.

Viaţa însăşi a lui Alarcon, până la un moment dat destul de agitată, a fost viaţa unui om nu consecvent până la capăt, dar aderent la problemele şi evenimentele contemporaneităţii. Descendent al unei familii cu blazon dar fără resurse materiale, Pedro Antonio de Alarcón s-a născut în 1833, în orăşelul Guadix din provincia Granadei, vechi orăşel episcopal dominat, de pe înălţimea dealului din apropiere, de ruinele unei fortăreţe arabe de demult. Tradiţiile istorice şi legendare, vii ,în acest colţ al înverzitei Andaluzii, vor apărea des în paginile scriitorului de mai târziu. Începe studiile de drept la Granada, pe care trebuie să le întrerupă din cauza dificultăţilor materiale ale familiei, îndreptîndu-se spre cariera ecleziastică. Vocaţia şi temperamentul său însă erau de natură total diferită.
Dorinţa sa cea dintâi a fost de-a se afirma în domeniul publicisticii, participând intens la polemicile timpului. Spania trăia pe atunci o epocă de mare agitaţie politică. Conflictele dintre liberali şi partizanii absolutismului monarhic, restabilit în urma Congresului de la Verona, durau de câteva decenii, luând forme din ce în ce mai violente. Tânărul Alarcon se angajează în tabăra liberalilor cu vederi revoluţionare, fondează revista Noul Occident, la Granada pune bazele unui organ anti-clerical, iar la Madrid devine directorul Biciului (Bl latigo), periodic satiric de orientare vehement antidinastică. Articolele sale polemice antiregaliste îi aduc faimă, iar campania sa anticlericală un duel cu un mediocru poet de inspiraţie religioasă, care însă îl cruţă, trăgînd în aer... În anul următor (Alarcon are acum 23 de ani) aderă cu toată convingerea la partidul ,.Uniunea liberală“ — pentru ca, după puţin, să se convertească, cu o surprinzătoare inconsecvenţă, în conservator, monarhist şi catolic.
Momentul coincide cu întoarcerea dezamăgitului militant în arena politică la preocupările literare intense. Intre timp cumpărase, pe preţuri derizorii, o cantitate de cărţi provenite din lichidarea unor biblioteci mănăstireşti. Formaţia sa intelectuală este aceea a unui autodidact, lecturile i-au fost vaste dar dezordonate, autorii săi preferaţi fiind Walter Scott, Victor Hugo, Balzac, alături de alţii de a doua mână, ca George Sand, Alph. Karr sau Al. Dumas-tatăl. Încearcă drumul teatrului, drama sa Fiul risipitor este bine primită de public, dar — viu atacat de critici — Alarcón o retrage, abandonând pentru totdeauna ambiţia scenei. Şi acum, iată-l pe tânărul de 26 de ani părăsind preocupările literare şi înrolându-se voluntar, făcând campania din Africa, în decursul căreia este rănit şi distins cu o înaltă decoraţie militară.
După întoarcerea în Spania îşi publică Diario de un testigo de la guerra de Africa (Jurnalul unui martor al războiului din Africa), în care, alături de relatarea unor momente dramatice sau de elogiile aduse camarazilor săi de arme, sunt notate, cu un ascuţit spirit de observaţie şi cu o evidentă simpatie, caracterul şi obiceiurile populaţiilor locale. Succesul material al cărţii îi asigură posibilitatea unei călătorii în Italia, trecând prin Franţa şi Elveţia; rezultatul acestei călătorii este cartea De Madrid a Napoles (De la Madrid la Neapole), însemnări care revelează o sensibilitate deosebită în notaţiile de peisaj şi în cele asupra operelor de artă.
Înapoiat în Spania, reintră în arena vieţii politice, este deputat de Guadix timp de patru ani, până în 1868, când viaţa Spaniei este din nou frământată de evenimente grave. în urma unei revoluţii, regina Isabella a Il-a este detronată şi silită să se refugieze în Franţa; cortesurile constituţionale aşteaptă timp de doi ani un pretendent la tron; iar când, in sfârșit, Amedeo I va fi proclamat rege, el nu va putea rămâne pe tron decât doi ani. În 1873 va fi proclamată republica, dar peste un an şi jumătate e restaurată regalitatea, şi Alfonso al XlI-lea, fiul Isabellei, ajunge rege, inaugurându-şi domnia printr-o sângeroasă reprimare a unei noi mişcări antiregaliste.

În aceste împrejurări, Alarcón se hotărăşte să se retragă definitiv din viaţa politică, refuză postul de ministru plenipotențiar în Suedia şi se dedică exclusiv literaturii. La vârsta de 44 de ani este ales membru al Academiei Regale Spaniole şi Consilier de Stat. Dar în curând publicul cititor (dezamăgit desigurur şi de convertirea liberalului militant de altădată la noile sale vederi conservatoare şi monarhiste) precum şi confraţii săi într-ale scrisului îi retrag simpatia lor — şi scriitorul se stinge, întristat profund de atitudinea contemporanilor săi, în 1891, în vârstă de 58 de ani.

După cele două cărţi de călătorie amintite mai sus, Alarcón şi-a încheiat prima perioadă a scrisului său — dedicată cronicilor şi jurnalelor — prin La Alpujarra, carte de observaţie a tipurilor şi de descrieri a peisajelor acestui ţinut de o frumuseţe sălbatică din sudul Andaluziei, ţinut care purta încă vie amintirea rebeliunii maurilor din timpul lui Filip al II-lea. După care, scriitorul astfel pregătit, abordează compoziţia beletristică propriu-zisă, de amploare — romanul.

De fapt, Tricornul (El sombrero de tres picos, 1874) este mai curând o nuvelă de mari dimensiuni decât un roman. Scriitorul s-a inspirat aici dintr-o cunoscută romanţă veche : Morarul din Arcos, readusă în atenţia publicului graţie unei farse care sa bucura pe atunci de un mare succes, intitulată Corregidorul şi morăriţa („corregidorul" era demnitarul care, în fruntea districtului pe care-l conducea, cumula atribuţii administrative şi judiciare : un fel de prefect şi totodată judecător de pace ; ca însemn al demnităţii ce o deţinea, corregidorul purta o pălărie cu trei colţuri — un tricorn). Plasând acest episod burlesc şi maliţios în ambianţa vieţii spaniole de la începutul secolului al XlX-lea, Alarcón îl tratează într-o tonalitate de contagioasă jovialitate, cu o vervă ironică şi cu un umor savuros care derivă din cele mai bune tradiţii ale prozei picareşti spaniole, totodată însă, urmând o desfăşurare de situaţii care aminteşte eleganţa stilului de povestitor al lui Boccaccio. Aventurile prin care trece arogantul şi naivul corregidor, victimă a încântătoarei isteţimi a morăriţei, îi dă ocazie scriitorului să schiţeze tipuri în linii sumare dar precise, să prezinte cu o fină ironie situaţii vulgare sau ridicole, să reconstituie culoarea şi pitorescul ambianţei, să desfăşoare un dialog de o mare naturaleţe şi vivacitate, totul încadrat în cromatica unei viziuni şi în ritmul unei naraţiuni care au o graţie de balet şi un farmec pur andaluz. Dacă analiza psihologică este sumară, iar viziunea sa asupra sufletului omenesc lipsită de profunzime, în schimb calităţile supreme ale artei lui Alarcón sunt simplitatea şi graţia povestirii, spontaneitatea stilului şi senzaţia de viaţă cotidiană pe care o comunică cititorului.

Tradus în numeroase limbi, Tricornul a avut o carieră strălucită şi pe scenă. Pe un libret extras din opera lui Alarcón, compozitorul austriac Hugo Wolf a scris opera comică intitula Corregidorul (reprezentată pentru primă oară în 1896), iar compozitorul italian Zandonai, opera bufă Farsa amoroasă (1933). Inspirată din Tricornul, pantomima lui Martinez Sierra, Corregidorul șii morăriţa, a fost admirată la un mare teatru din Madrid de renumitul coregraf rus Serghei Diaghilev, care a creat (în 1922, la Londra) baletul El sombrero de tres picos cu muzica lui Manuel de Falla şi în decorurile realizate de Pablo Picasso.
După Tricornul, singurul roman al lui Alarcón care merită să reţină atenţia este El nino de la bola (Copilul cu mingea, 1880), romanul unei pasiuni violente terminată tragic, acţiunea desfășurându-se într-un cadru de moravuri tipic spaniole, cadru bine studiat psihologic şi social.
În registrul grav, dramatic, Copilul cu mingea este opera cea mai remarcabilă a scriitorului. Dar în conştiinţa posterităţii Alarcón a rămas ca un mare nuvelist şi povestitor. în afară de Tricornul şi de Copilul cu mingea (şi, intr-o oarecare măsură, de Scandalul, roman romantic prin motive, realist prin situarea în ambianţă şi retrograd în concepţii), scriitorul s-a impus şi dincolo de hotarele Spaniei prin culegerile sale de povestiri, în care predomină fie episoade din timpul Războiului de independenţă, dus contra dominaţiei franceze de la începutul veacului (Historietas nacionales, 1881), fie tonul agreabil de ironie elegantă şi insidioasă (Cuentos amatorios, 1881), fie naraţiunea de tip fantastic (Naraciones inverosimiles, 1882).
Povestirile patriotice — publicate la cinci ani după apariţia celor zece volume care formează prima serie a Episoadelor naționale ale lui Benito Perez Galdos — au fost însă scrise de Alarcón cu un sfert de veac în urmă. În Povestirile lui, Alarcon reănvia aceeaşi epocă pe care o reconstituie şi Episoadele lui Pérez Galdós: epoca 1808—1813, când Napoleon, profitând de certurile dinastice din Spania, a invadat ţara, punându-l pe tron pe fratele său Joseph, fapt care a provocat o puternică mișcare patriotică de rezistenţă, până când, în 1813, tronul Spaniei a fost dat de Napoleon lui Ferdinand al VII-lea, a cărui domnie apoi de două decenii a devenit (după cum o prezintă şi Pérez Galdós în următoarea serie, tot de zece volume, a Episoadelor naţionale) aproape tot atât de odioasă spaniolilor ca şi ocupaţia franceză.
Povestiri patriotice — cel mai valoros de altfel dintre volumele de schiţe şi povestiri ale lui Alarcón — este prezentat în traducerea de faţă prin bucăţile cele mai reprezentative şi în acelaşi timp mai caracteristice pentru arta naraţiunii scriitorului, totodată însumând aspecte tematice şi stilistice noi, altele decât cele întâlnite în Tricornul. Astfel este Cărbunarul-primar, povestirea în care orice preocupare de construcţie şi tratare „literară” lipseşte, înlocuită fiind prin modul simplu al cronicarului modest care relatează fidel un episod de eroism popular, cu vigoare şi plasticitate în tratarea unui portret fizic (Manuel Atienza), cu forţă dramatică în redarea unei scene de bătălie, şi pe un ton narativ sobru, direct, oral, conversativ. Un alt episod eroic, cel povestit în Vândut francezilor, cultivă elementul surprizei, pentru ca în final povestirea să capete un cadru patetic, pasional, cu momente care ţin de ordinul tragicului sublim. Personajul principal din Trompeta realizează modalitatea relatării directe a unei spectaculoase întâmplări personale, relatare întreruptă de momente introspective cu autentic timbru dramatic. Un pandant (şi un corectiv) la elogiul patriotismului popular spaniol din tirmpul invaziei franceze — tema dominantă a volumului — îl constituie elogiul omeniei, din Străinul, povestire care, mai ales în prima parte, arată clar (de astă dată prin firescul desăvârşit al dialogului) un aspect al contribuţiei lui Alarcón la crearea noului drum al realismului în proza spaniolă de la mijlocul secolului trecut. O atmosferă cu totul diferită creează sinistra evocare, din Regele se amuză, a unui obişnuit „act de credinţă”, din seria acelor oribile acte a căror amintire au transmis-o posterităţii „pioşii regi catolici” ai Spaniei; un cadru cu întunecimi mistice amintind pânzele lui Zurbarán; o evocare în care, utilizând exclusiv procedeul notaţiei ostentativ aride, de cronicar în aparenţă impasibil, Alarcón obţine efecte dramatice de mare forţă prin mijloacele narative cele mai simple cu putinţă. Şi apoi, într-un registru tematic şi stilistic total diferit: Chitanţierul, narând o intâmplare cotidiană, prezentând un umil personaj obişnuit şi relevând interesul scriitorului pentru viaţa rustică.
Arta lui Alarcón deci are varietate în aspectele abordate şi în modurile de expresie, apelează cu maximă economie la resursele fanteziei, forţa ei stă în preciziunea descrierii concise și în dramatismul concentrat al relatării sobre, iar farmecul, in cultele elanuri pasionale sau în ascuţitele aluzii ironice şi satirice. O artă lipsită de dimensiunea monumentalităţii, de , compoziţia savantă a părţilor şi de complexitatea construcţiei pe care le întâlnim la Pérez Galdós; o artă lipsită şi distincţia intelectuală sau de fineţea investigaţiei psihologice celuilalt ilustru contemporan, Juan Valera. Dar, dedicindu-i acestuia din urmă Povestirile patriotice, Alarcón însuşi şi-a recunoscut meritul de precursor — în aceste cuvinte de nobilă modestie : „Le-am scris, după cum ştii, între 20 şi 25 de ani, şi dacă alt merit nu au, îl au însă pe acela de a fi fost primele cu acest caracter şi în această formă, publicate în Spania; motiv pentru care le port o dragoste de părinte, sau mai bine zis, de bunic".
De altminteri, Alarcón este de mult cunoscut cititorilor români. Cel care l-a prezentat pentru prima dată publicului românesc— încă în 1881, deci când Alarcón avea doar 48 de ani — a fost Titu Maiorescu, care publică traducerea povestirii Straşnic pescuit ! în Convorbiri literare; o nouă traducere a acestei povestiri va fi publicată în 1828. Tot în Convorbiri literare (1896) apare Morăreasa şi corregidorul, în traducerea lui N. Basilescu, republicată într-un volum separat sub titlul Morăriţa (1908). Vor mai fi apărut desigur şi alte traduceri româneşti din Alarcón; pentru prima dată însă cititorul român are acum, prin culegerea de față, o imagine directă şi fidelă a scrisului acestui maestru al naţiunii elegante, spirituale şi pitoreşti, a scriitorului care a deschis drumul realismului spaniol modern.

OVIDIU DRIMBA