II

După întoarcerea mea de la Maroc, intrând în Spania pe la Cadix și vizitând Sevilia, Cordova și Grenada, m-am dus de am petrecut o lună de zile la Madrid în compania amicului meu, marchizul de Bedmar. Începutul iernii mă prinsese în acest oraș și mă îngrijeam în privința dificultăților ducerii mele la Paris; căci pe la 1853 călătoriile în Spania se făceau cu diligențe trase de câte 10 și 12 catâri, prin locuri lipsite de orice confort. Mergând deci ca să mă sui în deligență, am fost prezentat lui Mérimée, chiar în momentul când conductorul ne chema pe nume, pentru ca să luăm locurile în cupeu. Norocul făcuse ca să am de tovarăș pe autorul Colombei, care se întorcea în Francia.

În noaptea aceea n-am preschimbat mai nici o vorbă împreună, căci eram despărțiți prin o matahală groasă ce purta favoriți englezi, favoriți stacoșii, care se ridicau între noi ca doi tufari ruginiți de brumă. A doua zi dimineață, plecându-ne pe după acei tufari, am cercat a ne vedea la față și am legat cunoștință.

— Cum ai petrecut noaptea ? întrebă Mérimée.

— Rău și cald din cauza vecinătății, am răspuns arătând pe englez, care dormea horăind.

— Noroc că avem o asemenea sobă în cupeu, căci afară frigul e aspru.

— Așa este, însă găsesc că soba ține prea mult loc în apartamentul nostru.

— Ce vrei? Englitera a fost totdeauna o putere năvălitoare; dar acest trist adevăr nu ne poate opri de a dejuna. Luat-ai ceva provizii de drum?

— Bedmar mi-a purtat de grijă; am cu mine un paté rece și vin de Xeres.

— Bedmar îsi cunoaste țara și nevoile călătorului în țara lui.

— Cum? Spania?...

— Spania sună din ghitară, Spania dănțuiește bolero și caciucia, Spania face pronunciamenturi, dar nu știe a se hrăni. În tot voiajul nostru, până la frontiera Franciei, nu o să găsim decât ouă clocite și pui ofticoși prăjiți cu untdelemn de lampă.

— Untdelemn de lampă! Pentru ce nu untdelemn proaspăt ?

— Pentru că așa e gustul spaniol. Închipuiește-ți că un amic al meu, consulul de la Alicante, neputând a se deprinde cu gustul național, a scris la Marsilia de i-au trimis două balerci de untdelemn de Provence, foarte limpede și bun; fiind însă că avea o prea mare câtime, el a încunoștiințat amicilor săi spanioli din oraș că voia să se desfacă de una din balerci. Amatorii alergară îndată din toate părțile, dar se întoarseră și mai iute îndărăt fără a cumpăra untdelemnul, pentru că-l gustaseră și-l găsiră fără arom... adică fără iz de lampă... Amicul meu se consultă cu colegul său, consulul englez, și după sfătuirea acestuia el desfundă una din balerci și o expuse la soare în timp de două săptămâni; apoi invită din nou pe amatorii indigeni ca să guste marfa. Perfect! strigară ei cu entuziasm, și umflară balerca pe sus... Adevărul este că untdelemnul nu mai era bun nici chiar pentru lămpi, dar căpătase izul local... Astfel este patria lui Cid Campeador în privirea gastronomică! Însă ca o mulțumitoare compensare o să auzim tot drumul nostru sunetul castanietelor... Îți plac castanietele?

— Îmi plac, când ele sunt mișcate de o frumoasă fiică a Grenadei.

— Mie-mi produc o impresie curioasă...

— Care impresie?

— Mi se pare că aud măselele spaniolilor clănțănind de foame. Începui a râde cu hohot și trezii pe englezul de alăturea.

Matahala privi în dreapta și în stânga cu buimăceala unui om amețit de somn și, văzându-ne ocupați cu dejunul, dete semnele cele mai îngrozitoare de foame. Îndată el scoase de sub picioare o torbă plină de cărnuri fripte și se puse a le introduce în gura lui, cu o metodă mașinală, înlesnind această operație gastronomică prin ajutorul unei mari butelci de Madera.

Mérimée îl admiră câteva minute; apoi mă întrebă dacă am fost la Grenada și dacă am văzut familiile de gitanos (țigani) pe dealul din față cu Alhambra?

— I-am vizitat în vizuniile lor săpate în stânci și am observat o mare asemănare între dânșii și țiganii din România.

— Și cu acei din Rusia, adăugă Mérimée. Poetul rus Pușkin i-a descris prea bine într-un mic poem foarte original, pe care l-am tradus în limba franceză. Am admirat mai cu deosebire în el un cântec țigănesc plin de o energie sălbatică.

— Vi-l aduceți aminte?

— Dar; eroina poemului zice: arde-mă pe cărbuni; eu voi muri fără a spune numele iubitului meu! etc.

— Cum? observai întrerumpându-l; aceste versuri au fost compuse de Pușkin?

— Negreșit!

— Vă înșelați, domnule Mérimée; acesta e un cântec poporal de la noi. lată versurile:

Mérimée ascultă traducerea franceză acestei hore, apoi zise zâmbind:

— Diable de Pouchkine! L-am admirat 15 ani cu un giuvaier străin la gât.

Astfel conversația noastră se prelungi până la Paris sub nasul englezului cu favoriții morcovii. Poezia poporală a românilor îl interesa foarte mult, căci el însuși în tinerețe compusese o colecție de cântece croate și montenegriene pe care le publicase sub titlul de Guzla, și găsea că în adevăr poezia noastră cuprinde frumuseți de un ordin superior.

— Grație românilor, observa el ades râzând, nu mai cred în simplicitatea proverbială a țăranilor de la Dunăre.