Victor Emanoil - Cavour - Lamarmora

Sunt acum nouăsprezece ani, un mare entuziasm înflăcărase inimile românilor!

Cuvântul magic de unire răsuna în toate gurile. Hora Unirii se cânta, se dansa de poporul întreg și fiecare om își uitase nevoile pentru ca să se îngâne voios cu sperările unui viitor plin de ademeniri. Eu însumi, părăsind câmpul înflorit al literaturii și aruncându-mă în torentul ideilor politice, îmi culcasem muza în fundul unui portofoliu ministerial și o acoperisem sărmana! cu un teanc de hârtii oficiale, de memuare, de note consulare etc., etc.

Voturile unanime ale Camerelor din Iași și din București înălțând pe tronurile Moldovei și Valachiei pe colonelul Alexandru Cuza, noul Domn găsi de cuviință a trimite Cabinetelor europene acea memorabilă declarație prin care zice că: „deși pe tronurile Principatelor-Unite el era gata a depune ambele sale coroane pe fruntea unui Principe străin, dacă marile Puteri ar voi să realizeze dorințele nației române exprimate de Divanurile ad-hoc din anul 1858”.

Șapte exemplare din acest document istoric fură subscrise de Domnitor și expediate Puterilor semnatare tratatului de Paris. Măria Sa îmi făcu onorul a mă număra între persoanele însărcinate de a le duce la destinația lor și îmi adresă oficial următoarea scrisoare:

„Domnule ministru,

Trebuința cerând ca să trimitem o persoană de încredere spre a transmite diverse depeșe importante înaltelor curți a Franței, a Marii Britanii și a Sardiniei, am găsit de cuviință a-ți încredința o asemenea misie delicată. Făcându-ți dar cunoscut această decizie a noastră, te rog sa te pregătești a pleca îndată, după ce vei primi instrucțiile noastre. Dumnezeu să te ție în a sa sfântă pază.

ALEXANDRU IOAN“.

Înstrucțiile ce-mi dete Domnitorul se cuprindeau în aceste singure cuvinte ce-mi zise la momentul pornirii mele: „Du-te și fă cum te-or povățui inima și conștiința! “

Apoi îmi mai încredință două scrisori, una către împăratul Napoleon și alta către contele Walewski, ministrul afacerilor străine al Franței, pe lângă epistolele adresate contelui Cavour și lordului Malmersbury.

Astfel dar, înfășurat în haina serioasă a diplomației, am plecat în misie politică la Paris, la Londra și la Turin pe la începutul lui februarie 1859.

Moldova, Galiția și o mare parte din Germania erau albe de zăpadă, gerul foarte aspru, drumurile troienite, multe poduri dărâmate de sloiuri, calea foarte grea sub toate privirile, însă avântul patriotic ce-mi aprinsese sufletul făcu să nesocotesc viforii iernii, să înving toate greutățile călătoriei și să sosesc la Paris a șaptea zi după plecarea mea din Iași.

Aveam mult serioasa și mult delicata însărcinare de a apăra pe lângă Cabinetele Franței, Engliterei și Sardiniei actele săvârșite în Moldova și Valachia la începutul anului 1859, precum alegerea de Domn a colonelului Alexandru Cuza în aceste două provincii etc., acte care erau să fie discutate în viitoarele conferințe din Paris. Misie importantă! răspundere mare și spăimântătoare!... Eu, un biet țăran de la Dunăre, aveam a mă găsi în contact cu capacitățile cele mai recunoscute din Europa! cu oamenii cei mai însemnați!... Nu dar fără griji mă întrebam de voi putea să mă ridic și să mă susțin la înălțimea misiei mele?... însă găseam o îmbărbătare în tainica și deplina convingere ce aveam de mult că Dumnezeu ține cu românii.

Și în adevăr, reușind atât în Londra, cât și în Paris mai presus de toate sperările mele, grație bunătății și marinimiei împăratului Napoleon, veni rândul să-mi cerc norocul și la Turin.

Am plecat deci din Paris cu drumul de fier a Lionului și mulțumită ordinelor marchizului de Vilamarina, ministrul plenipotenț iar al Sardiniei pe lângă curtea Franței, am găsit toate înlesnirile în călătoria mea până la Turin. Vameșii din Savoia m-au lăsat să trec la frontieră fără a cerceta bagajul meu și, la St. Jean de Norienne, am găsit o caleașcă de curier ce mă aștepta ca să mă ducă peste muntele Cenis până la Suza. Afară de aceste atenții delicate ale guvernului piemontez, am fost întâmpinat la Chambery de un magistrat care primise ordin să mă întovărășească de-a lungul Savoiei.

Am sosit la Turin în faptul zilei și am tras la hotelul Trompeta, unde mi se pregătise un frumos apartament, și am fost acolo întâmpinat de cavalerul Vegezzi Ruscalla, ce avuse bunătate să vie înaintea mea la acea oră matinală. Dl Ruscalla este unul din acei oameni privilegiați a căror tinerețe sufletească se conservă până la cele mai adânci bătrânețe. Deși părul său e cărunt, figura sa e vie, inteligentă, mișcătoare ca o figură de june conspirator italian, căci ea exprimă pornirile entuziaste ale iubirii de patrie. Filolog erudit, el cunoaște mai multe limbi și literaturile lor. Patriot ardent, el visează neîncetat la unirea și neatârnarea Italiei, și visurile sale se înalță până la culmea ideii de reînviere a întregii familii latine.

Aceste tendințe de panlatinism l-au îndemnat a studia dialectele tuturor popoarelor ce se rudesc cu neamul italian, încât astăzi el e singurul literator din Italia care să cunoască limba, literatura și aspirările românilor, el, prin urmare, a și întreprins nobila misie de a le face cunoscute compatrioților săi. Cercetează toate gazetele, toate publicațiile moderne din Italia și ori în care vei găsi un articol politic sau filologic asupra Principatelor noastre, fii încredinț at că e scris de Ruscalla. Noi, românii, îi suntem mult datori și s-ar cuveni să-l recunoaștem de cetățean român, fiind el nu numai unul din cei mai fierbinți patrioți ai Italiei, dar și unul din cei mai devotați patrioți ai României.

După o lungă și interesantă conversație asupra întâmplărilor din Principate și din Piemont, amicul meu dl Ruscalla mă lăsă să mă odihnesc, făgăduindu-mi că va înștiința pe contele Cavour de sosirea mea și că va veni mai târziu să-mi anunțe ora audienței ce mi se va acorda.

Pe la amiază, dl Vegezzi mă înștiința că voi fi primit chiar în aceeași zi de dl ministru al afacerilor străine, și dar mă îndreptai spre aripa Palatului regal în care se află toate ministerele. Găsii pe Exelența Sa într-un mic cabinet, dinaintea unui birou încărcat de hârtii, expediind ordine și telegrame în toate unghiurile Italiei. Cine nu cunoaște astăzi numele acestui om mare, acestui ministru care prin talentele sale de administrator, prin tactul său politic, prin energia sa înțeleaptă, prin cunoștințele sale întinse, prin știința cumpănirii intereselor Italiei cu ale Europei, a reușit a ridica regatul Sardiniei la nivelul statelor celor mari și a îndrepta aspirările italienilor către un țel unic: Neatârnarea și Unirea Italiei! Contele Cavour e de stat mijlociu și în puterea vârstei. Figura lui rotundă, albă, puțin colorată pe obraz, se luminează de scânteile ochilor săi albaștri, deși aceștia stau ascunși din dosul unor ochelari de aur, și se învioșează prin farmecul zâmbirii sale fine și plăcute. Contele mă primi cu o simplitate afectuoasă, mă puse lângă dânsul pe canapea, citi scrisoarea domnească ce-i adusesem și apoi îmi zise:

— V-aș complimenta bucuros pentru actul patriotic ce ați desăvârșit în țara d-voastră, dacă n-aș ști că complimentele sunt de prisos unui popor ce se simte mândru și fericit de faptele sale. Românii, acești frați depărtați ai italienilor, au dat mare probă de patriotism, un exemplu admirabil de Unire, pe care noi, italienii, suntem gata de a-l urma. „Domnule conte, răspunsei, dacă am izbutit a realiza dorința noastră seculară, această reușire o datorăm în parte și Excelenței Voastre, care ați apărat cu atâta căldură drepturile Principatelor la Congresul din Paris.“

— Am făcut, apărându-le, un act potrivit cu convingerea mea și conform intereselor familiei latine, și voi continua aceeași politică din toate puterile mele. Unirea Principatelor și consultarea votului poporului este începutul unei ere noi în sistemul politic al Europei. Ele vor pregăti prin triumful lor unirea tuturor italienilor într-un singur corp, căci astăzi nimeni nu se poate împotrivi ca faptul minunat ce s-a realizat la poalele Carpaților să se realizeze și la poalele Alpilor.

„Cu un rege valoros ca Victor Emanoil și cu un ministru energic ca contele de Cavour, observai, ce nu poate îndeplini o nație inteligentă ca nația italiană!“

Contele zâmbi și-mi adresă o mulțime de întrebări asupra țării mele, la care răspunsei cu franchețe fără a exalta calitățile și fără a ascunde defectele noastre, căci mi se părea că vorbesc nu cu un străin, ci cu un compatriot. Apoi rugai pe dl ministru să grăbească trimiterea unui consul sard în Principate și să binevoiască a-mi înlesni transportul a zece mii de puști dăruite nouă de împăratul Napoleon. Contele îmi anunță că a și numit în postul de reprezentant al Sardiniei pe cavalerul Strambio și îmi promise că va pune la cale nolisarea de vase de comerț pentru transportul armelor la Galați.

„Acum, dnule conte, adăugai, după toate bunătățile ce ați avut pentru noi îmi iau libertatea de a vă adresa o întrebare foarte serioasă și de o mare importanță pentru Principate, la care vă rog să-mi răspundeți categoric: bine sau rău am face dacă am proclama noi înșine Unirea definitivă a Moldovei și a Valachiei, după ce am ales un singur Domn pentru ele?“

Contele îmi răspunse nu, căci, prin o nouă complicație politică, am compromite actul alegerii de la al cărui succes atârnă viitoarea noastră Unire.

După aceste cuvinte ce se potriveau cu acele ale lui Napoleon, contele trimise ca să invite în cabinetul său pe generalul Lamarmora, ministrul de război, și mă prezentă Excelenței Sale, anunțându-i totodată că aveam misii de la prințul Cuza de a mă înfățișa regelui. Generalul, nalt de stat, înzestrat cu o figură marțială, se ocupa cu o neîncetată activitate de reorganizarea oastei în prevederea luptelor viitoare pentru independența Italiei, și era cel mai energic auxiliar al contelui de Cavour, având încrederea deplină a regelui și bucurându-se de o mare popularitate ce o dobândise în Crimeea. El a fost comandantul micii armate piemonteze care a cooperat la luarea Sevastopolului, împreună cu armatele aliate franceză și engleză.

Generalul Lamarmora mă strânse militărește de mână și mă îndemnă a merge a doua zi la palat, asigurându-mă că voi fi primit îndată de Maiestatea Sa.

— Mâine, zise el, avem consiliu la regele. Găsiți-vă în salonul adiutantului de serviciu când vom ieși de la Maiestatea Sa, și vă voi introduce eu însumi.

„Vă mulțumesc, dnule general, de această amabilitate, răspunsei, și totodată vă exprim adânca satisfacție ce simt de a vă revedea în ajunul marilor evenimente ce se pregătesc.“

— A mă revedea? întrebă generalul cu mirare... Unde ne-am mai văzut?

— În cartierul general al mareșalului Pelissier.

— Ați fost în Crimeea?

— Dar, și am vizitat lagărul artistic al armatei piemonteze.

— La ce epocă?

— Câteva zile în urma luării Sevastopolului.

— Suntem dar cunoscuți vechi... A revedere în curând pe un alt câmp de război mult mai important pentru noi, însă până atunci, a revedere la palat.

Mulțumind ambilor miniștri de buna lor primire, mă întorsei la hotel, unde găsii pe cavalerul Strambio, căruia contele de Cavour pusese însărcinarea de a-mi înlesni vizitarea curiozităților de Turin, și deschiderea lojilor ministeriale în teatre, etc. Am făcut împreună o lungă primblare prin oraș, admirând fizionomiile vesele, vioaie și entuziaste ale generației tinere.

Capitala Piemontului este unul din orașele cele mai considerabile de peste Alpi. Așezată la poalele acestor munți, pe malul stâng al râului Po, ea cuprinde o populație activă de 180.000 de suflete. Străzile sale sunt drepte, casele nalte, magaziile elegante, însă afară de strada numită Po, care este formată de arcade, toate celelalte străzi nu au nici un sigiliu particular. Turinul e lipsit de monumente importante în privirea artei, precum le posedă Genova, Florența, Veneția, Roma etc., însă el răsuflă un aer de libertate ce-i dă o superioritate măreață asupra surorilor lui. Pe piețe nu se înalță catedrale monumentale precum Domo la Milan, Santa Maria de Fiore la Florența, San Marco la Veneția, San Petro la Roma etc., dar se ridică statui de eroi-martiri ai libertății naționale. Astfel pe piața Castello albește la soare o statuie de marmură ce reprezintă, în suvenirul nenorocirilor de la 1848, un ostaș piemontez în lupta pentru apărarea Italiei și pe piața San Carlo, cea mai frumoasă și mai regulată dintre toate, se-nalță statuia ecvestră de bronz a regelui Emanoil Filibert, lucrată de vestitul Marochetti, etc. Palatul regal e o zidire naltă, lipsită de orice ornamente arhitecturale și ridicată în fundul pieței Castello. Apartamentul regelui se găsește la al doilea rând unde duce o scară de piatră, largă și măreață. Cea întâi cameră în care intri e o sală spațioasă și destul de goală, ale cărei ferestre dau pe grădina palatului; ea-i ocupată de servitori în livrea și de câțiva militari de serviciu. Ușa din fund se deschide într-o a doua cameră mică și întunecoasă unde stă adiutantul însărcinat cu introducerea persoanelor ce au audiențe. Aceasta e vecină cu salonul regelui, salon simplu mobilat, îmbrăcat pe pereți cu stofă de mătase vișinie. Un singur obiect de artă ornează salonul, dar el merită admirarea privitorilor. E un grup de marmură albă ce reprezintă pe tustrei copiii lui Victor Emanoil jucându-se cu un câine de Terre-Neuve.

Nu așteptai mult în camera adiutantului, a doua zi când mă dusei la palat, și văzui pe miniștrii care ținuseră consiliu cu regele. Generalul Lamarmora, zărindu-mă, veni să-mi deie mâna, apoi îmi zise să intru în cabinetul Maiestății Sale. Trecui prin salon și găsii pe Victor Emanoil în picioare, purtând haine civile de culoare neagră, însă având un aer militar și cavaleresc foarte impozant. Regele e nalt, are forme erculane, ochii semeți și pătrunzători și o figură căreia mustățile sale stufoase și răsucite dau un caracter de nobilă și energică bărbăție.

Mă închinai respectuos dinaintea Maiestății Sale.

— Bine ai venit, domnul meu!... îmi zise regele cu glas puternic. Ce face prințul Cuza?

„Măria Sa, răspunsei, depune omagiile sale la picioarele tronului Maiestății Voastre și așteaptă cu încredere continuarea generoaselor sentimente ale M. Voastre pentru Principatele Române.“

— Are dreptate prințul, căci am stimă și simpatie pentru nația română. „Nația română presimte această simpatie, Sire, și privește în persoana Maiest. Voastre pe șeful familiei latine, din care face și ea parte.“

— Nu am putut încă face nimică pentru dânsa, dar am sperare în Dumnezeu și în poporul italian că în curând voi îndeplini ceea ce părintele meu a cercat la 1848. Atunci am fost nenorociți, însă nenorocirile noastre au dat un caracter sacru cauzei Italiei.

„Această sfântă cauză, Sire, va triumfa, credem noi, românii, pentru că are pentru succesul ei spada Maiestății Voastre și simpatiile nației franceze.“

— Ai văzut pe împăratul la Paris? întrebă regele, după o scurtă tăcere.

„Am avut onorul a fi primit de două ori de Maiestatea Sa“, răspunsei.

— Crezi că Franța va veni în ajutorul Piemontului dacă acesta ar începe ostilitățile? „Opinia publică, Sire, este pentru participarea Franței în favoarea Italiei.“

— Oricum să fie, replică regele, punând o mână în șold, eu nu voi da înapoi vis-à-vis de Austria; și chiar de-oi fi părăsit de ajutorul Franței, voi ținea lupta singur, cu armata mea. Poporul sard e brav și deprins cu războiul. Am astăzi o sută de mii de ostași, și, de va fi nevoie, alți o sută de mii vor alerga la un semn al meu, ca să ia rând sub steagul patriei.

Rostind aceste cuvinte, figura lui Victor Emanoil se luminase de acea sublimă flacără a entuziasmului ce inspiră sufletelor viteze simțirea amorului de patrie. În acel moment geniul său părea a pătrunde misterele viitorului și a întrevedea realizarea glorioaselor aspirări ale Italiei.

„Sire! zisei în admirarea ce-mi inspira regele, Providența ajută inimilor mari. Cauza Italiei va triumfa, căci întreaga Italie va răspunde la apelul Maiestății Voastre. Nația italiană știe acum unde merge, căci ea știe cine o conduce. În scurtul timp de când mă aflu aice, am observat în fizionomia poporului un aer de convingere și de hotărâre energică care îmi probează că ora luptei a sunat. Tot italianul astăzi pare convins de triumful principiului mântuitor al independenței și pare gata a reîncepe lupta de la 1848, ca să răzbune pe părintele Maiestății Voastre.“

— Așa este și așa va fi! replică regele cu glasul răsunător. După aceste cuvinte, Victor Emanoil se informă de starea spiritelor în Ungaria și în Principate, apoi mă concedie zicându-mi:

— Arată complimentele mele afectuoase prințului Cuza și spune-i din parte-mi că toate școlile civile și militare din regatul meu sunt deschise pentru români, care vor fi primiți ca niște frați! Mă închinai profund și ieșii entuziasmat de caracterul eroic al regelui. Cuvintele sale răsunară puternic în mintea mea, ca niște profeții de mari evenimente. Ce se va întâmpla oare în viitor? Dumnezeu singur o știe! Tot ce se poate prevedea este că de se va începe lupta cu Austria, Piemontul, condus de Victor Emanoil, va ști a face minuni de vitejie, spre a răzbuna suvenirul amar al catastrofei de la Novara.