Share on Twitter Share on Facebook

Steua țării

Cunoșteam odată

Un om rătăcit,

Cu mintea furată

De-un gînd strălucit.

El se-namorase de-o stea zîmbitoare

Și-i închina astfel vorbe rugătoare:

„Dalbă stelișoară

A lui Dumnezeu !

Dulce sorioară

Sufletul meu !

Crezi că vecinicia fără de simțire

Plătește-un ferbinte minut de iubire?

Crezi tu că departe

De acest pămînt

Ai avea tu parte

De-un amor mai sfînt,

Mai mare, mai gingaș, mai vrednic de tine

Decît adorarea ce-ai născut în mine?

O ! floare cerească !

Dacă s-ar putea

Ochii-ți să privească

În inima mea,

Ar afla atîte simțiri iubitoare

Ce cresc l-al tău nume ca florile-n soare,

Cît vreo lume altă

Nici ai mai dori,

Ci din bolta naltă

Mi te-ai coborî,

Ca s-auzi concertul de armonii line

Ce-mi răsună-n suflet și șoptesc de tine !”

Apoi sta-n uimire

La ceruri privind;

Plîngea cu măhnire,

Suspina zîmbind,

Și cînd, despre ziuă, fugea blînda noapte,

Îi părea c-aude în cer aste șoapte:

„Eu a țării mele

Sînt lucinda stea !

De poți, între ele,

Vină de mă ia.

Fă-te geniu falnic, fă-te șoim de munte

Ca s-ajungi la mine și l-a țării frunte !”