Șoapta nopții se aude suspinând încetișor;

Arborii prin întuneric dau un freamăt sunător,

Și deodată Aurora se ivește radioasă,

Ca un ochi ce se deschide sub o geană luminoasă.

Dulce, veselă, rozie, scumpă ca un vis iubit,

Ea-și ia zborul peste lume de la mândrul răsărit

Și-întâlnește-n a sa cale o copilă cosânzeană

Ce-i scăldată în năvalnic și-n sân poartă odoleană. ²⁷²

S-a oprit copila tristă pe o punte de stejar,

Plânsu-i lin pe sân îi cade ca un scump mărgăritar;

Iar pârâul de la maluri smulgând floare după floare,

Le depune cu șoptire lângă albele-i picioare.

„De ce plângi?... îi zice-o rază pe-a ei frunte strălucind.

Tu ești jună, ești menită să trăiești, să mori iubind;

Pentru tine-orice durere trebuie ca să se curme...

Nouri sunt ce nu fac umbră și dureri ce nu lasă-urme.”