Noaptea-i albă, luminoasă,

Ceru-i boltă de opal.

Toată zarea-i scânteioasă,

Tot izvoru-i de cristal,

Căci pe lume-acum domină

Spaima vechilor stejari,

Sora morței cea mezină,

Iarna cu-orizonuri mari.

Astfel gerul e de tare

Cât îngheață-n orice loc

Și a gurii răsuflare,

Și cenușa de sub foc.

El lipește ochi cu gene,

Pe drumeț îl face orb,

Și în cuiburi, chiar sub pene,

Crapă ouăle de corb.

Câmpul lung și lat albește

Ca un strat de mărgărint.

Alba lună sus lucește

Ca icoană de argint

Și apare nemișcată

În abis nemărginit

Ca pe marea înghețată

Un vas mare troienit.

Miezul nopței!... totul tace!

Lumea pare un mormânt,

Unde mort și rece zace

Leșul marelui pământ,

Și sub bolta cea senină

Mii de stele cu foc viu

Varsă-o jalnică lumină

Pe gigantul său secriu!...

Ies pe câmp... Sub pași răsună

Câmpul sec și înghețat.

Un păr mare stă drept lună,

Cu corbi negri încărcat.

Totu-i mort!... Sunat-au oare

Pe al cerului cadran

Ora stingerei de soare

În al morței ocean?

Numai eu să fiu pe lume

Rămas singur trăitor,

Ca-n pustiiuri fără nume

Un nemernic călător?

Dar ce văd? ce se strecoară

Colo-n zare când și când?

E o sanie ușoară

Prin lumină lunecând.

Săniuța e durată

Dintr-un lemn ușor de plop

Și se duce înhămată

Cu un iepure ce-i șchiop.

Iar într-însa cine este?

Om să fie, sau un ciot?

E vestitul din poveste

Statu-Palmă-Barba-Cot!

Iepurașu-n trei picioare

Saltă, fuge ușurel,

Pe zăpada lucitoare

Săpând urme dupe el,

Pe când barba argintie

Al uncheșului străbun

Se târie pe câmpie

Ca o coadă de păun.

Unde pleacă, unde zboară?...

Iată-l vine spre Siret

Și pe deal mi se coboară

Ca un bulgăr de omăt.

El în lunc-acum pătrunde

Să descopere cu drag

Primăvara ce s-ascunde

Înlăuntrul unui fag.

Iepurașul se răpede

Naintând din salt în salt

Pân' ce-ajunge, pân' ce vede

În desime fagul nalt;

Iar uncheșul cu-o bărdiță

Bate-n trunchiul sunător:

„Unde ești tu, copiliță?“

El întreabă, plin de dor.

Lunca-ntreagă se răsună!

Din copaci, din văgăuni,

Mii de veveriți de lună

Ies, aleargă pe aluni,

Și din fagul nalt și falnic,

Vechi al luncii împărat,

Iese-un glas plăpând și jalnic,

Care blând a cuvântat:

„Cine vine? Cine bate

La locașu-mi friguros?

Ești tu, Prier[1], al meu frate?

Ești iubitul Făt-Frumos?“

„Eu sunt, dulce primăvară,

Statu-Palmă-Barba-Cot.

Din locașul tău afară

Am venit ca să te scot.“

„Și ce vrei să faci cu mine?

Ce gând ai? Ce dor lumesc?“

„Vreu în dragoste cu tine

Să mă dau, să-ntineresc!“

Abie zice și deodată

Glasul fetei a muțit,

Iar în lunca deșteptată

Hohot lung au clocotit.

Și vrăjitul fag 'ntinde

Un braț lung, cuprins de ger,

Pe uncheș de barbă-l prinde

Și-l ridică pe sub cer.

Statu-Palmă țipă, zbiară,

El se zbuciumă turbat,

Dar din iarnă pân-în vară

Sus rămâne spânzurat.

Vântul bate!... colo-n aer

Statu-Palmă clătinat

Umple lunca de-un lung vaier,

De-un lung vaier necurmat,

Și drumețu-și face cruce,

Căci se crede urmărit

De-ale codrilor năluce

Prin văzduhul oțelit.