Toamna mândră, harnică

Și de bunuri darnică

A-mpărțit a ei comori:

Frunza-i dat-au vântului,

Iar roada pământului

Dat-o-au la muncitori.

Dat-au in pentru ștergare

Și porumb pentru coșare

Plin de ținte aurii,

Și toți strugurii de vie

Pentru dalba veselie

De la nunți și cumătrii.

Dat-au încă pentru coasă

Iarba-i verde și frumoasă

Care-n mai au înflorit;

Ș-a ei paseri cântătoare,

Ș-a ei șiruri de cucoare

Tainicului Răsărit.

Ș-au rămas, sărmana, goală,

Pe când viforul se scoală

Aducând gerul de an! ...

Ce-a să facă ea la iarnă?

Norii vin ca să aștearnă

Pe câmpii un lung troian.

Vai de ea! ... Ce-a să devie

Sub cumplita vijelie

Care suflă oțerit

Peste văile uscate,

Peste apele-nghețate,

Peste codrul desfrunzit?

Dar nu-i pasă! ... Cât e soare,

Toamna, mândră țesătoare,

Pune furca-n brâul ei,

Ca să toarcă și să țese

Pânză lată-n ițe dese

De-nvălit umerii săi.

Și torcând de-a lungul trece

Peste brazda murgă, rece,

Unde ies painjini mii.

Iar fuioru-i de matasă

Pe pământ în urmă lasă

Mreji de raze argintii.

Câte lanuri, văi întinse,

Toate-acuma sunt cuprinse

De lungi fire ce lucesc.

Unele s-adună-n caier,

Altele, perdute-n aer,

Tainic, lin călătoresc.

Toamna grabnic le urzește,

Le-mpletește, nevedește,

Și cu toate la un loc

Ea-și lucrează-o-nvălitoare

Ca să meargă-n șezătoare

Și să ia parte la joc.

Iat-o în cămeșă albă,

Cu lefți mari lucind în salbă,

Mari cât ochii săi căprii.

Trista iarnă-o pizmuiește

Și prin neguri o pândește

Descântând vrăjitorii.

Iar românul cu drag spune:

„Doamne! fă încă-o minune!

Scoate-o față-n calea mea,

Ca și toamna harnică

Și de suflet darnică,

Să-mi fac traiul meu cu ea!“