Corbac

Corbac zace la-nchisoare

De trei ani lipsiți de soare,

În oraș la Țarigrad,

În beci la sultan Murad.

El oftează și jelește

Și prin gratii tot privește

Când la nori purtați de vânt

Care plouă pe pământ,

Când la cârduri de cocoare

Ce mereu zbor către soare.

Iată, mări, că-ntr-un nor

El zărea un corbușor

Ce pe sus tot croncănea

Și din aripi tot bătea.

„Alelei! Corbac zicea,

Căci n-am durdă, pui de corb,

Sângele să mi ți-l sorb!

Ce tot zbori și croncănești?

Ori pe mine mă jelești,

Ori de mine tu-ți bați joc?

Rămânere-ai fără cioc,

Și ți-ar cădea unghiile

Să n-acați cu dânsele!"

Corbul cât îl auzea

Din cel nor se repezea,

Pe fereastră se lăsa

Și pe limbă-i cuvânta:

„Corbăcele, dragul meu!

Ce mă blestemi așa rău?

Că umblu de rândul tău

De trei ani fără-ncetare

De când zaci la închisoare.

Maică-ta mi-a poruncit

Să tot zbor neobosit

Pe spinarea vântului

În jurul pământului,

Să te aflu, ca să știu

De ești mort sau de ești viu.”

„Alei, corbe, de-i așa,

Eu nu te-oi mai blestema,

Ci cu lacrimi te-oi ruga

Ca să faci pe gândul meu

Să-mi aduci cu pliscul tău

Cinci fuioare de mătasă

De la mama, de acasă

Ș-încă iarba-fierului

Din codrul Neferului."

Corbul iute-n zbor sărea

Cât pe cer el se zărea

Mai întâi ca un porumb,

Apoi numai cât un plumb,

Pân' ce-n zare ajungea

Și din zare se ștergea.

Două zile nu trecea,

Corbușorul se-ntorcea

Și cu pliscul aducea

Cinci fuioare de mătasă

Cea mai bună și aleasă,

Ș-încă iarba fierului

Din codrul Neferului.

„Alei! corbușorul meu!

De-a vrea sfântul Dumnezeu

În cea lume să scap eu,

Jur să mi te înfrățesc

Și să mi te tot hrănesc

Nu cu carne păsărească,

Ci cu carne păgânească,

Nici cu sânge păsăresc,

Dar cu sânge păgânesc!"

Corbea timpul nu pierdea,

El mătasea o torcea,

Lungă funie-o făcea

Și de gratii o prindea,

Apoi când noaptea cădea,

El cu iarba-cea-de-fier

Atingea gratii de fier;

Gratiile, ca de foc,

Se topeau toate pe loc.

Numai una rămânea

Care funia ținea.

Dacă vedea și vedea,

Corbac timpul nu pierdea.

Funia și-o apuca,

Pe funie luneca,

Legănat mereu în vânt

Până ce da de pământ,

Apoi el se depărta

Și din gură cuvânta:

„Corbe, corbe, frățior,

Mergi la maica cea cu dor

Și-i du veste c-am scăpat

De la loc întunecat,

Și de-acum ca să mă-mpac,

Eu din funie-am să fac

Colan mândru pentru turci,

Ca să mi-i ridic în furci!”

Share on Twitter Share on Facebook