Departe, frate, departe, 

Departe și nici prea foarte, 

Sus, pe șesul Nistrului, 

Pe pământul turcului; 

Colo-n zarea celor culmi, 

La groapa cu cinci ulmi, 

Ce răsar dintr-o tulpină 

Ca cinci frați de la o mumă, 

Ședea Toma Alimoș, 

Boier din Țara de Jos; 

Ședea Toma cel vestit 

Lângă murgu-i priponit 

Cu țărușul de argint 

Bătut negru în pământ; 

Și pe iarbă cum ședea, 

Mândră masă-și întindea 

Și tot bea și veselea 

Și din gură-așa zicea: 

— Închinare-aș și n-am cui! 

Închinare-aș murgului, 

Dar mi-e murgul cam nebun 

Și de fugă numai bun; 

Închinare-aș armelor, 

Armelor, surorilor, 

Dar și ele-s lemne seci, 

Lemne seci, oțele reci! 

Închina-voi ulmilor, 

Urieșii culmilor, 

Că sunt gata să-mi răspunză 

Cu freamăt voios de frunză, 

Și-n văzduh s-or clătina 

Și mie s-or închina! 

Iată, mări, cum grăia, 

Că-n departe auzea 

Un nechez ce nechezea 

Și se tot apropia. 

Toma-ncet mi se scula, 

Peste câmpuri se uita 

Și zărea un hoțoman 

Pe-un cal negru dobrogean, 

Pe-un cal sprinten voinicesc… 

Plătea cât un cal domnesc. 

Hoțomanul nalt, pletos 

Cum e un stejar frunzos, 

Era Manea cel spătos, 

Cu cojoc mare, mițos, 

Cu cojoc întors pe dos, 

Și cu ghioaga nestrungită 

Numai din topor cioplită. 

El la Toma-ncet venea 

Și din gură-așa-i grăia: 

— Alei! Toma Alimoș, 

Boier din Țara de Jos, 

Ce ne calci moșiile 

Și ne strici fânețele? 

Boier Toma Alimoș 

Îi da plosca cu vin roș: 

— Să trăiești, Manea fărtate! 

Dă-ți mânia după spate, 

Ca să bem în giumătate. 

Manea cu stânga lua, 

Cu dreapta se înarma, 

Paloșul din sân scotea, 

Ș-așa bine-l învârtea 

Ș-așa bine mi-l chitea, 

Că pe Toma mi-l tăia 

Pe la furca pieptului, 

La încinsul brâului, 

Deasupra buricului, 

Unde-i greu voinicului. 

Toma crunt se oțerea… 

Manea-n scări se-nțepenea, 

Dos la fugă și spunea. 

— Alelei! fecior de lele! 

Căci răpiși zilele mele! 

De te-aș prinde-n mâna mea, 

Zile tu n-ai mai avea! 

Și cum sta de cuvânta, 

Mațele și le-aduna, 

În coșuri și le băga, 

Pe deasupra se-ncingea 

Și la murgu-i se ducea 

Și cu murgu așa grăia: 

— Alelei! murguleț mic, 

Alei! dragul meu voinic! 

De-ai putea la bătrânețe 

Cum puteai la tinerețe! 

Murgul ochii-și aprindea, 

Necheza și răspundea: 

— Iată coama, sai pe mine 

Și de-acum te ține bine, 

Să-ți arăt la bătrânețe 

Ce-am plătit la tinerețe! 

Toma iute-ncăleca, 

După Manea se lua 

Și mereu, mereu striga: 

— Alelei! murguleț mic, 

Alei! murgul meu voinic, 

Așterne-te drumului 

Ca și iarba câmpului 

La suflarea vântului! 

Murgul mic se așternea, 

Manea-n lături se zărea, 

Toma turba și răcnea: 

— Tăiatu-m-ai tâlhărește, 

Fugitu-mi-ai mișelește. 

De te-as prinde-n mâna mea, 

Zile tu n-ai mai avea! 

Stăi pe loc să ne-ntâlnim, 

Două vorbe să grăim, 

Două vorbe oțelite 

Cu paloșele grăite! 

Manea-n lături tot fugea, 

Iară Toma-l agiungea 

Ș-așa bine mi-l chitea, 

Că din fugă mi-l tăia 

Giumătate-a trupului 

Cu trei coaste-a negrului! 

Manea-n două jos cădea, 

Toma murgului zicea: 

— Alelei! murguleț mic, 

Alei! dragul meu voinic! 

Ochii-mi se painginesc, 

Norii sus se învârtesc. 

Te grăbește, aleargă, fugi 

Și ca gândul să mă duci 

Colo-n zarea celor culmi, 

La gropana cu cinci ulmi, 

Că eu, murgule-oi muri, 

Pe tine n-oi mai sări! 

Iar când sufletul mi-oi da, 

Când nu te-oi mai dezmierda, 

Din copită să-ți faci sapă, 

Lângă ulmi să-mi faci o groapă, 

Și cu dinții să m-apuci, 

În tainiță să m-arunci, 

Ulmii că s-or clătina, 

Frunza că s-a scutura, 

Trupul că mi-a astupa.