II

Lângă malul ridicat
Sta Vulcanul răsturnat
Ca stejarul cel frunzos
În pădure-aruncat jos.
Împrejuru-i adunați
Ședeau turcii înarmați
Și pe rând se întreba
Ca ce moarte i-ar afla?
Unii ziceau să-l omoare
Cu laț de spânzurătoare,
Alții să-l cufunde-n apă,
Alții să-l înfigă-n țeapă,
Alții să-l taie pe loc,
Alții să-l arunce-n foc.
Iar Pandele-i asculta
Și la rându-i cuvânta:
„La cea moară părăsită,
De stăpânul meu clădită,
Este-o piatră de râșnit
Care încă n-a slujit,
Și e bună de-aninat
De un gât de vinovat
Și-n Siret de cufundat."
Turcii toți evet ziceau ¹³⁴ .
Pe Vulcan iute-l duceau
Și de piatră mi-l legau
Și-n Siret îl aruncau.
Apele se deschideau
Și pe loc se închideau
Cum se-nchide pe-un mormânt
Gura negrului pământ.
Apoi turcii purcedeau,
La Galați ei se duceau,
Lăsând îndărătul lor
Pe luciul apelor
Vălurele ușurele
Și vârteje-n cercurele.
Iar Vulcan se cufunda
Până ce de fund el da.
Când în fund el ce făcea?
Brâul cu dinții-l rodea.
Mână dreaptă-și desfăcea,
Din picioare s-opintea
La lumină de ieșea.
Apoi greu el înota
Și din gură cuvânta:
„Sărăcuț, amar de mine!
Căci un ajutor nu-mi vine
Să mă scoată de la greu,
Să-mi lungească veacul meu!"
Iată, mări, că deodată,
Îi răspunde-un glas de fată:
„Voinicele, ține bine,
Că eu vin, alerg la tine."
Copilița sprintenică
Sărea într-o luntricică
Și cu mâinile vâslea,
Pe Vulcan de mi-l scăpa,
Iar Vulcan o săruta
Și cu drag îi cuvânta:
„Fire-ai, dragă, fericită!
Că tu ești a mea ursită ¹³⁵ ,
Ca lumina de iubită.
Mergi acum la tine-acasă
Și-ți ia haine de mireasă
Și m-așteaptă bucuroasă.
Că eu dacă-oi izbândi
Cu tine m-oi logodi,
Ș-om face casa-mpreună,
Să trăim viată bună.”