SCENA II

AGACHI, BARZĂ

AGACHI (cercetînd nota): Trei sute șeptezeci și cinci de galbini pentru mobilarea salonului… Nu-i scump; credeam c-a fi nota mai pipărată… S-o pun în colecția celorlalte note, ca să le dau odată pe toate lui Ghiță… Ce-o să se mai minuneze bietul Coșcodan cînd s-a întoarce de unde s-a dus ș-a vedea luxul apartamentului său!… D-apoi cînd a fi să plătească prețul mobilării casei!… Mă aștept să-l aud țipînd ca în ajunul Crăciunului.

BARZĂ: Cucoane Agachi…

AGACHI: Ce este, Barză?

BARZĂ: Oare nu m-a ucide boierul cînd m-a vedea ferecat în aur?

AGACHI: Mai știi, păcatul? (Rîzînd.)

BARZĂ (scîncind): Săracul de mine!… apoi dă, eu îs vinovat, dacă pe soare poți căta și pe mine ba?… D-ta, cucoane Agachi, te-ai apucat de m-ai schimonosit cum sînt.

AGACHI: Ei! las’, măi Barză; nu te spăria dinainte… te-oi scăpa eu de la moarte.

BARZĂ: Mă rog, cucoane, să-ți faci milă și pomană… că d-ta m-ai băgat în foc.

AGACHI: Eu, dar; și nu cred c-am făcut rău să schimb tot în casa stăpînu-tău. Ghiță are să se-nsoare cu Tinca Fespezanca, o copilă cu 30 000 de galbini zestre; nu se cuvenea să-și aducă mireasa în apartamentul lui cel vechi, unde toate mobilele la un loc nu plăteau nici cît scaunul cel patriot care s-a vîndut cu 10 000 de lei. Ia privește-acum… Totul e scump și elegant… Chiar pe stăpînul tău l-am pus într-o ramă nouă… (Arată portretul.)

BARZĂ: Îi șede mult mai bine așa… Însă nu prea pare vesel.

AGACHI (în parte): Presimte că are să plătească notele… (Tare.) Barză, n-ai aflat unde s-a dus stăpînul tău de-o săptămînă?

BARZĂ: Nu, cucoane.

AGACHI: Curios lucru!… s-a pornit din București făr-a da de știre nimărui. N-a venit vro scrisoare astăzi?

BARZĂ: Ba, a adus două factorul de la poștă. Iată-le pe masă.

AGACHI: A!… asta-i pentru Ghiță, e timbrată… Astalaltă e pentru mine, nefrancată… Trebuie să fie de la nepotul meu. (Deschide scrisoarea.) Tocmai; a economisit un sfanț… (Citește:) „Iubite unchiule! Am plecat din București cam răpide, fiindcă voiam, păn-a nu mă însura, să vizitez însumi moșia de zestre a domnișoarei Tincăi. Am cercetat-o cu de-amănuntul, în lung și-n lat, și m-am încredințat că e moșie de preț.” (Vorbit.) Ce amorez speculant! (Citește:) „Pămîntul e roditor, pădurea întreagă, acareturile în bună stare.” (Vorbit.) Scrie ca un vatav. (Citește:) „Vitele frumoase… Am găsit însă vro cinci boi cam slabi, dar nu-mi pasă, căci aceștia sînt ai posesorului. Într-un cuvînt, sînt mulțămit de voiajul meu, și mă întorc chiar astăzi la București, unde oi sosi pe la vreme de masă. Poroncește lui Barză să-mi gătească vro două ouă coapte și cașcaval fript.”

BARZĂ: Îndată. (Voiește să iasă.)

AGACHI: Așteaptă, că este un post-scriptum. (Citește:) „M-am răzgîndit… Spune lui Barză să nu gătească nimic… Oi mînca ce s-a găsi acasă.”

BARZĂ: Nu-i nimic.

AGACHI: Păstrează-l pe mîne; cît pentru astăzi, îi pregătesc eu o surpriză. Am comendat lui Hugues, în socoteala lui Ghiță, o masă mare, la care am poftit pe cucoana Luxița cu fiică-sa și pe prietenul meu Bombeanu.

BARZĂ: Ofițerul?… De treabă boier, și nicidecum mîndru.

AGACHI: Ce-o să mai rîd, ce-o să mai rîd, cînd s-a întoarce Coșcodan!

Ce-o să rîd cînd a veni

Și cînd a începe-a răcni

Tare, tare, tare, tare, tare, tare, tare.

Spăriet s-a minuna

Și gura o va căsca

Mare, mare, mare, mare, mare, mare, mare.

(Rîzînd.)

Ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha.

Ce-o să mai rîd eu;

Ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha.

Ce-o să mai rîd, zău!

AGACHI ȘI BARZĂ

(rîzînd)

Ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha.

Ce-o să mal rîd eu!

Ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha.

Ce-o să mai rîd, zău!